Vid

Chiar dacă nu citești acum, ai oricând posibilitatea să mă citești pe blog, nu o fac intenționat, dar literatura face parte din viața mea, am impresia că nu acorzi credit acestei afirmații absolut adevărate, eu scriu și în somn, adică visând.M-am gândit că orgoloiul și lașitatea sunt defecte comune, ambele fiind slăbiciuni omenești, nu le condamn, nici nu le laud. Tu ești mai orgolioasă decât mine și am să-ți spun de ce. Nimic din ce spun aici nu pornește din răutate, cândva mi-ai spus că sunt foarte bun,ceea ce nu este real, ca și opusul acestei afirmații. Cândva, la mare, mi-ai spus că am ochi de o culoare albastră minunată, mă bucur să-mi amintesc, deși nu mi-am studiat ochii, dar o iubită„anterioară” ( iartă-mă pentru barbarism), Mia, Maria-Magdalena, nu mai știu nimic de ea, îmi spunea că am un albastru în ochi pe care nu l-a mai văzut. Uite ce pierde omenirea când voi închide ochii! Acum tu încerci să distrugi tablourile din muzeul amintirilor? Nu merge. Voi scrie ceva pe tema asta. Veninul lecuiește multe boli. In primul rând reumatismul, dar prostia omenească nu este lecuită cu venin, nimic nu o lecuiește. De aceea, rogu-te schimbă textul, cel puțin în minte. .Mai am zeci de povești, dar mai sunt multe nopți din cele 1001.
Intr-un muzeu pătrunse o zână rea, din amintiri făcu măcel, tablourile se zbăteau să scape, dar zâna hohotea și hohotea. Astfel, iubito, te-am zărit într-un coșmar și nu era coșmar era real, în jurul nostru, pe-un pământ jilav, viermi roșii se-nălțau, un memorial, doar râsul tău eu l-am păstrat pe undeva, într-un muzeu pătrunse o zână rea. Capul meu stă pe tava privirilor voastrer, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtina-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am s cris un poem? Inalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid.