Paler

Il descopăr cu bucurie pe Paler. Cât a trăit nu prea îl simpatizam, omul avea permanent un rictus, exprima o silă de viaţă şi de semeni care nu putea să placă. Dar era o mască. Să vedem ce scrie în „ Viaţa pe un peron” – Scriu cum aş vorbi. In jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? ... Vă consider judecătorii mei . M-am săturat să discut numai cu mine, să mă judec singur.... In tinereţe am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator...Mie mi-e foarte frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan.... Fiecare profet are un Dumnezeu al lui, pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău.... Altfel, ar însemna să te crezi Dumnezeu”. Paler înventează un nou Decalog – să aştepţi oricât, să aştepţi orice, să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice (nu sunt bune amintirile care nu te ajută să trăieşti în prezent), să nu numeri zilele, să nu uiiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa, repetă cp nu există pustiu, există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim,nu pune în aceeaşi oală rugăciunea şi pe Dumnezeu, omul se roagă pentru că nu îndrăzneşte să spere singur... Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea este o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.... Nu toate poruncile sunt strălucite, dar inteligenţa îşi spune cuvântul...

Basme

Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca a doua zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă pielea de porc în sobă. Prinţul dispare, spre disperarea tinerei fete, care porneşte în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul, la fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume, sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O mie şi una de nopţi”. Povestea mea cu Rodiolina seamănă cu „Povestea porcului”. Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede exemplificate. Rodiolina s-a oprit la momentul când aruncă pielea porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii Rodiolinei este descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva se aseamănă. Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest zid? Desigur, nu.

Oedip

Am încheiat două capitole: gorod Niet, gorod Da, ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp ştiu ceea ce ştiu. Nu îmbătrânesc, în ciuda duşmanilor. Cine nu are duşmani nu trăieşte. Oare totul se goleşte? Mai ştiu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloşii, să fiu laş. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenţie! Ele sunt ca nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce, ele...Mă simt ca regele Lear.Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea linguşirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta uşor cu iubire şi cu ură. Dar a fost un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferenţa cea mai bună cale a vieţii? Dar ce facem cu regretele, remuşcările? Afară cu ele, afară din conştiinţa noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieţii? Nu cred, dar cine nu şi-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mişcarea, spune poeta Manor. Până şi cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aş spune că un mare rău ne-au adus aşa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democraţia cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi şi obligaţii, cuvintele sunt cetăţenii literaturii. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.... Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.

Religia

Sufletul nostru este ca un vas care se cere umplut. Suferinţa este urmarea goliciunii sufleteşti, Atunci trebuie să punem ceva, unii studiază cu pasiune, alţii crează, fantazează, alţii se cred genii, de ce nu s-ar crede, alţii devin habotnici, deşi pot să fie doar credincioşi în măsura modernităţii, iar cei mai slabi de înger devin răi. Răutatea schimbă multe într-un om şi ea există în fiecare, dar pe unii îi domină. Ea se asociază cu invidia, cu sentimentul sterilităţii, al singurătăţii şi marginalizării, cu indiferenţa faţă de suferinţa altuia, cu bucuria faţă de suferinţa altuia, cu mania persecuţiei, a nenorocului prescris, se simt proscrişi, nedreptăţiţi, răutatea este un virus sălbatic care atacă întreaga fiinţă umană. Nu este absolută, pentru că mila faţă de sine mai diluează din acest pernicios sentiment, altfel am avea printre noi destui diavoli. Există şi firi diabolice, ele nu ne interesează, sunt deja călăii de profesie din toate timpurile şi se învecinează cu nebunii. Asta nu înseamnă că nebunii sunt răi. De obicei , nabuni au o blândeţe aparte, neobişnuită, am cunoscut asemenea oameni, erau neputincioşi, demni de milă, dar şi de respect. Toate aceste tipuri trăiesc în coilectivităţi, se întâmplă ca înseşi comunităţile să se înrăiască ori să fie cuprinse de isteria urii. De aici începe şi istoria tristă a omenirii. Cred că religia va trfebui să joace un rol şi în viitor, dar un rol pozitiv, astăzi ea se identifică adesea cu fanatismul. Este exact contrariul celor gândite de părinţii fondatori. Dumnezeu poate fi Unul, dar fiecare îl vede în felul său. Deci revenim la individ.

Aurelian

Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint
Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide , o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor , de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund.
„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit.... Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.
„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios?
Fragment dintr-un roman nescris – „Intr-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simțise asta. Discuția de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanțe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs , bietul de el.
Il ascult pe Aurelian Andreescu, cel care era mereu beat, mesenii îi tot dădeau de băut, iar el cânta dumnezeiește. Vocea lui a rămas, mesenii s-au dus pe rând în pământ.
Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.
Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit.

Mesia

Să spunem că eu aş fi Mesia. Cine m-ar crede.? Nu vedeţi ce a păţit Iisus? Dar eu doresc să comunic cu oricine, oricând. Oamenii nu vor. Sunt ocupaţi. De parcă ar fi programaţi cât să trăiască, cât să moară. Eu pun o întrebare. Nu mi se răspunde, uneori mi se spune o minciună. Eu vreau să mă confesez. Nu am confesor. Eu nu am de povestit despre dureri mărunte. Mă doare superficialitatea, răceala oamenilor. Neîncrederea. Dorinţa de a se feri de adevăr. Iar adevărul este că suntem cu toţii vulnerabili. Nu în aceeaşi măsură. Unii suferă de orgolii, alţii de singurătate, de nerealizări, de boli mai grave, de marginalizare, de necomunicare, de lipsă de iubire. Orice se poate face, dar inimile oamenilor sunt ca nişte lacăte. Unele au ruginit, nu li se mai potriveşte nici o cheie. Nici moartea nu le mai deschide inimile, adică momentul dinaintea morţii. Eu nu am nimic de ascuns. Pentru unii înseamnă că sunt un prost. Mesia este un prost. Restul sunt deştepţi şi se duc în iad cu deşteptăciunea lor. Nu vorbesc de un iad concret. Se duc în uitare. Parcă doresc să fie uitaţi. Din nefericire şi oameni foarte buni, valoroşi sunt uitaţi. Desigur nu toţi. Dar ce zbatere în timpul vieţii la cei fără valoare, ce lupte ascunse, ce orgolii nenorocite. Acesta este iadul de aici, de lângă noi. Voi continua, Mesia a obosit.

Adevărul

Dragele mele, mă aflu într-o situație disperată, mai bine zis într-o Diasporă interioară, adică sentimentul de singurătate mă copleșește, deși sunt ocupat mai tot timpul, scriu , pot scrie despre orice, oricând, oriunde, aceste afirmații pot semăna cu acelea ale unui nebun. Adevărul este că nu mă mai interesează nici un fost prieten din tinerețe, iar acum, deși am colege plăcute de serviciu, vorba vine, eu duc o viață de liber profesionist cu un salar simbolic, doar de amorul artei. Niciodată nu m-am simțit mai liber, decât după 1997, când am ieșit la pensie.Mi-am făcut un blog cu numele meu, am publicat nenumărate cărți, în curând librăriile nu vor expune decât scrieri ale lui Boris Marian, nu credeți și bine faceți. Cred în artă, mai mult decât voi, cred în mine, mai mult decât voi, tu, dragă N., dacă-mi permiți, spui că eu am fost primul tău eșec, bine, voi fi ultimul, de fapt un om nu poate fi un eșec ci o sumă de eșecuri, provocator de eșecuri, etc. Iar tu, dragă nerody, iartă-mă, ești mai ascunsă, chiar nu te-am înțeles, după atâtea tandrețuri și dulcețuri, niște reacții rabice, incredibile. Uite, am vrut să redevenim prieteni, precum leul și mielul vor trăi în pace, am ajuns la același limbaj zeflemitor, de care eu nu pot scăpa, probabil că viața viitoare îmi oferă un tipar de crin, lalea, orice altceva. De ce v-am scris? Rămas singur cu un calculator, desigur nepărăsit de nimeni, mă simt părăsit. Cu ce mă puteți ajuta voi, fiice ale Evei? Lăsați orice speranță și aroganță, pe aici se trece cu înțelegere, bunătate ( nu zâmbiți, ea există, ca și Dumnezeu, doar în cel care crede), iar eu vă jur că nu voi „insulta” pe nimeni, de altfel nu sunt un ins insultător. In rusă „insult” înseamnă infarct, deci nu voi face așa ceva. Vă sărut frățește, precum un pastor în mijlocul congregației. Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă și de o judecătoare cu gâtul fin și subțire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete, „Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?”, elevii de mult i-au uitat, leneșii ca niște mișei. Oedip se ptreumblă cu cerșetorul, ambii sunt orbi dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne așteaptă, nici o revoluțiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu- nainte este o lege pe care nici cerșetorul, nici Oedip –rege nu pot s-o nege.Nu mai am legături intime, mă ocup mai mult de crime, de amoruri ilegitime, știma lacului, știme, „hoerst Du die Stimme?”, mă-ntreabp psihiatrul, are un cap albastru, mâinile verzi, picioarele roșii, „celovek horoșii”, mormăie ursul întrerupând mulsul unei vaci pe care o duce-n spinare, am legături intime cu o cicoare.

Grivei

Afară este urât, în casă este la fel, pe cer se plimbă un rât de neiubire- purcel. Se promovează proști în funcție de zodiac, ei nu-s vinovați, foștii-foști ei între ei se plac. Iubirea doarme în rai, raiul e foarte înalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuși, seamănă cu Grivei, fără să știe, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu ?
Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...

Fără

Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins. Deci și ody m-a convins că nu sunt decât un ins, dar un ins nu prea corect, ba un ins puțin zevzec, eu iau multe și puține, bombonele și buline, tot mai bine zăpăcit, decât rău, deștept, lucid, ah, tu, ody, fiară rea, cum îmi smulseși inima, eu ți-am dat gândurile toate, tu le adunai în carte să mă torni la cei vestiți din orașul cu năimiți, eu ți-am dat tot ce știam, tu mi-au aruncat pe geam lături, zoaie și un pic de viață cu fistic. Mulțumim pentru nimic.Eu semnez aici cu sânge, inima în mine plânge pentru cei ce sunt ca tine, fără minte, fără spline, fără nici o judecată, doar cu ceea ce fuse odată.
Boris Marian

Don Quijote

Mă pot identifica uneori cu Kafka, alteori cu Don Quijote, fără să-mi plâng de milă. Nu eu sunt cel care trebuie să plângă, lumea este cum este. Ei sunt martirii noştri. Don Quijote, cu un lighean de bărbier în cap, cu o suliţă care nu poate rezista nici unei mori de vânt, cu inima sa iubitoare de adevăr şi puritate morală, cu un curaj nebunesc în faţa marii neruşinări a celor care nu-şi pot recunoaşte condiţia de oameni, omul acela învins de trădarea tuturor pritenilor, de boală, de vârstă , el care trebuia să fie în antichitate un Ahile, a ajuns un biet cavaler rătăcitor, o tristă figură de care, citind cartea genialului Cervantes, nu am râs niciodată. Cu el mă identific adeseori, dar nu-mi plâng de milă. Sunt fericit că am fost, considerând mileniile ca nişte clipe ale timpului universal, contemporan cu ei. Romanul vieţii mele nu are nici o importanţă.Coşmarul este o dovadă a existenţei iadului, iar Judecata de Apoi are loc în fiecare zi.Privilegiul de a vedea aparţine orbilor.Este multă tristeţe în Rai, pentru că prea multă bucurie nu este suportabilă.

Kafka în plină inactualitate

Kafka în plină inactualitate


Este greu, chiar imposibil să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său , în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era un profesor de sport, prin anii 5o care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet.Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma.? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo.Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă isuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor.în vigoare, bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam.? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956., dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic.Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat , probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer.Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat , în timp ce omul, roşu la faţă debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi , un tânăr, era translator de franceză a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat cde s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.
Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic,
Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a dost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş,era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche,
Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce ? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S.-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac, etc.
Acum trăieşte , dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaşa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.
Boris Marian

Marele orb

M-am convins că mă lupt cu morile de vânt.Oamenii nu se schimbă nu pentru că nu pot,ci pentru că nu vor. Atitudinea lor este dictată de o anumită comoditate, un anumit mediu. De pildă, am ajuns la pace cu AS, dar el nu s-a schimbat defel. Nu a înţeles nimic. Nici nu a vrut să înţeleagă. A considerat că este victorios, deşi a pierdut. A pierdut şansa să facă o revistă mai bună, şansa de a avea colaboratori mai apropiaţi. AO m-a încurajat să nu renunţ, altfel revista devine mai proastă. MUGUR – Cum să fii rege, întreba, sosim întotdeauna prea târziu la locul gloriei.Noi. Zeus călărind pe iepuri şchiopi....M-am convins că nimic nu are rost, că orice efort se întoarce împotriva ta, că există o mentalitate colectivă care nu admite excepţii şi că moartea nivelează tot ce mişcă. Nimeni nu este prieten cu nimeni, nici duşmănia nu durează, între indivizi, ea moare cu moartea lor.... Mugur – Mori de vânt cu o mie de aripi, cocoşi pitici sălbatici, trâmbiţe de pene, cocoşi, regi albi, armate răvăşite, vă iau de picioare şi vă rotesc deasupra capului şi se face o aureaolă de ţipete deasupra capului meu, sunt sfântul duh al cucurigului. Ce mai pulsa orizontul ca inima unui nebun, ce cavaler deşirat pe sub megafoanele acoperite de lună.... Astea sunt versuri , nu prostiile lui VO. Poeţii nu mor, se va găsi cineva să-i citească. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist, ca scarlatina pot arde... Sunt galbenul din căpiţe, scria Iţic Manger, în traducerea Ninei Cassian şi Israil Bercovici, dar Nina este maestra. Băut-am soare, câmp, întreaga zi. Acum mă duc spre casă ameţit.... dar aur am pe buze, poezii... Prin galben nisip îmi port paşii tăcuţi, eu, împărat fără ţară, desculţ, în hainele mele, vântul îşi plimbă limba roşie ca a câinelui limbă...Pasărea îşi scutură lumina de aur de pe aripile-i negre... Numai la poarta mea geme un negru zăvor...Nu eu te voi trezi, poate o pasăre... Coapte sunt merele şi tristeţea. A fi un nimic,stare de fericire absolută. Toţi ne considerăm mari, dar până şi un copac este mai mare decât noi. Şi o pasăre zboară pe sus, un ghepard aleargă mai repede, etc. Manger – cap bolnav, în fereastra nopţii târzii, mâinile-l cheamă pe Domnul, ochii văd numai stafii (Balada erorilor). Păduchiosul, de drum ostenit îl trezeşte din somn pe cel răstignit.... Sunt clipe care nu-şi găsesc o limbă. Yehuda Amihai – Dumnezeu este plin de-ndurare , dacă nu era, ar fi fost îndurare pe lume.Borges spunea că un om cu o memorie nesfârşită ar înnebuni... Scriu întotdeauna despre mine însumi, folosind mituri diferite..Povestirea aceasta mi se pare destul de bună, deşi este scrfisă de mine... El ( un personaj) scria numai ca să poată gândi. Literatura nu este în pericol, ea este o necesitate a minţii omeneşti.... Cred că sunt preocupat mai mult de imagini, decât de idei, nu sunt capabil de g-ndire abstractă. Încerc să gândesc nu în termenii raţiunii, ci a fabulelor şi metaforelor. Iubitul meu Borges, marele orb.

Demisie

Cu cât iubești o femeie, cu atât o înțelegi mai puțin.Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... O poezie inofensivă, dar cineva se va gândi să mă dea în judecată pentru hărțuire sexuală, justiția a ajuns să se ocupe cu sufletul oamenilor, ca în Orwell. In lume se petrec crime monstruoase, iar Clinton, Moshe Katzav sunt puși la zid pentru perversiune. Miile de jertfe din războaie sunt considerate normale. Eu nu agreez perversiunea, nici hărțuirea. Niciodată nu mi s-a spus că hărțuiesc pe cineva, sunt uluit, nu pot să cred. Femei care ABUZEAZĂ de o justiție neroadă. O vecină a mea, călătorind prin Basarabia este oprită de un milițian , acesta încearcă să abuzeze de ea, noroc că trec niște turiști, o salvează. Femeia nici nu are curajul să depună plângere, ca nu cumva autoritățile să o oprească la trecerea graniței în România. Nimic nu se poate face. Iar cineva mă amenință cu justiția. Mi se face o greață cumplită. Nu spun nici un nume. Regret enorm că sunt un idiot. Am crezut că am de a face cu oameni normali. Dar sunt mai nebuni decât mine sau doar necinstiți. In fine, voi trece peste asta. Am ajuns un Karadjici al Internetului. Voi fi dus la Haga? Voi primi o citație de la nu știu cine, pentru ce? Un Kafka în toată regula. Voi fi executat într-un cimitir, eventual evreiesc. Mi se vor lua hainele, banii, actele, voi fi lăsat gol. Coșmar. De ce? Am avut îndrăzneala să folosesc unele cuvinte nepotrivite, îmi cer scuze pentru ele, dar am spus și multe lucruri perfect adevărate. Adevărul este dușmanul societății în care trăim. Să nu-i spui cuiva că are defecte morale, iar despre cele fizice, este adevărat, să nu vorbești, nimeni nu este de vină că este cocoșat, mic sau prea înalt, slab sau prea gras. Aici am greșit. Nu sunt un Adonis și chiar de aș fi nu am dreptul să judec fizicul nimănui, nu suntem la concursul de frumusețe. Nici o aluzie, cititor ipocrit. Nu eu mă descalific, doar cel care crede că despre el este vorba. Nu pot să mă liniștesc. Nu este mare lucru să te scrântești în aceste jungle ale gândirii sociale.
Baudelaire- Iubim femeile exact în măsura în care ne sunt străine.A iubi o femeie inteligentă este o perversiune. Entuziasmul aplicat altor lucruri decât celor abstracte este un semn de slăbiciune și de boală.
Mi-am încheiat cariera de jurnalist. M-am certat cu un idiot. Nu m-am certat, pentru că eu nu am spus nimic.Dar pentru mine el a murit. Grav, dar adevărat. A murit. Nici câinii nu mor atât de discret. Nu sunt jurnalist, sunt un om liber. Simt o durere, dar este vorba de orgoliu. Am să învăţ să trăiesc mai simplu, fără orgolii.

Styx

Cum se face filosofie cu ciocanul, spargeți pianul, spune Zaratustra zis și Nietzsche, un nebun care i-a înnebunit pe mulți, i-a distrat pe unii, i-a îndepărtat pe alții de orice filosofie. El a venit cu un ciocan și a spart toate canoanele. Adică „dincolo de bine și de rău”, adică „nu există morală”. Unde ajungem, fraților? Nu suntem frați, nu suntem , are dreptate Nietzsche,dar nici nu-mi place când se tot vorbește de bestia din om, eu nu simt că sunt bestie A-i trage de limbă pe idoli, ce spun ei? Din lenevie se trage întreaga filosofie, deștept lucru. Aristotel spunea că pentru a trăi singur trebuie să fii ori animal ori zeu ( ceea ce este tot aia)
Ințelepciunea pune limite cunoașterii?. Este omul o eroare a lui Dumnezeu sau Dumnezeu o eroare a omului? Ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic. Citez din același Nietzsche ine-puizabil. Oamenii nu au cântece. Dar, se întreabă Nietzsche , ca un ignorant, cum se face că rușii au cântece? La fel vorbește despre germani că nu au spirit. Cine îi place? Evreul? Nu cred. Poate anticul, iluzoriul grec, Apolo, Dionis fiind prototipuri inventate. Nu-i plac nici femeile, ele nu au fundament, nu sunt profunde, iar adevărul le atinge pudoarea. Era misogin fiind bolnav sau impotent? Nu degeaba Hitler îl iubea, deși ca inteligență , Nietzsche era infinit superior.
When the voices of children are heard on the green, scria Blake, suflet negru, integru, iubit de un cedru, pe unde și cerbul, își scutură verbul, imberbul, celebrul. The hero holds firmly the reins of his four horses, adaugă, se roagă
Walt Whitman, aș vreau să-i fiu fiu, să fluier cu el pe tăpșanul Carmel, în vechi Israel, pe valea ce urcă, pe deal ce se surpă, ABRACADABRA, șoptește livada în noaptea în care, iubito, cărarea vorbea de trădarea ce-ai pus-o la cale în mințile tale pe care le luase monahu-Atanase. Aha, am Anfang steht das A. Mehr Bibliophilie, sagte Frau Sophie. Tu sospiri, tu i miri ( Joseph Haydn). Incredibil , mein Gott. The story goes, some chroniclers, cică niște cronicari, were badly needing some shalwars și s-au dus la Rapaport să le dea un pașaport. De ce Rapaport, de ce pașaport ar întreba orice om cu scaun la cap, dar scaunul este mult mai util decât capetele unora.Am fost bătrân , acum întineresc, am renunțat la băutură și țigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veți spune, „Uite-l, zboară”. Se luptă inima cu un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul, în ultimul moment renunț, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărțile pe raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

Robinson

Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții
cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria , aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi.„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Liberatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial.Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă.Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca ... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de ... talent moral. Există o etică a lui Roibinson? Bună întrebare.

Rugăciune

Fereşte-mă, doamne, de dezamăgiri. Se spune că ne supără cel mai mult cei care se plictisesc de noi. Adică preferăm o adversitate activă, faţă de indiferenţă. Mai este şi nivelul pretenţiilor. Nu sunt atras de multitudinea de informaţii de pe Internet, numai anumite aspecte literare, istorice, muzică , nu oricare. In schimb , ma lointaine R. se distrează cu diversitatea Internetului ca un copil. Chiar o invidiez. Nici nu este a mea. Evident, murim încet. Balzac sau altcneva are o pevestire, mi se pare Wilde, în care pictorul reuşeşete să facă un portret după modelul iubitei sale pe care o bligă să-i pozeze, dar ea îmbătrâneşte făr ca el să observwe. Când portretul este gata, lumea vine şi îl admiră, iar iubita lui era de mult îngropată. Povestirea m-a impresionat. In general, tot ce este legat de călătoria în timp mă fascinează. Dacă nu aş fi avut necazurile cu sănătatea, cred că aş fi trăit o mie de ani. Aşa, simt că mă apropii tot mai mult de poarta cea mare, desigur, nimic iminent. Dar nici nu mă mai sperie ca înainte. Când nu te mai sperie moartea, înseamnă că eşti bătrân. Ceea ce unii nu înţeleg este că viaţa poate fi foarte banală şi poate fi foarte interesantă. Talentul este capacitatea de a transmite ceva deosebit de banalitate. Nu toţi au talent. Poţi fi foarte inteloigent, dar netalentat. Sunt două calităţi care nu se confundă, dar se pot completa. Nu poţi fi idiot şi talentat. De câteva luni corespondez cu acidor şi nu ştiu aproape nimic despre ea, in afara unor efuziuni şi acelea repede trecătoare. Nu cred că a îmbătrânit. Cred că speră încă să facă o ... partidă plăcută, nu găseşte, nu m-ar deranja, dar mi-ar plăcea să ştiu. Cu mine are şansa de a se certa, deşi eu nu am asemenea dorinţe. Trecutul este mic şi sărac, până şi o poză unică s-a pierdut. Am şi eu o poză antică, nici nu o caut , o am în minte. Prezentul este mai puternic. Mă intrigă „tataie” cu care mi se adresează unii ţărănoi. O fi exteriorul meu astfel. In ce mă priveşte renasc şi mă înving zilnic. Este adevărat că sunt un ... lup de stepă (H.Hesse).