O POVESTE VECHE

 

Cică erau doi prieteni, unul Vasile , altul Ionel. S-au îndrăgostit de una, Ilinca. Într-o noapte cu ger mare s-au dus la casa fetei, era miezul nopții și au început să-i cânte o melodie de dragoste. Din curte au sărit doi câini mari, Vasile a fugit, iar pe Ionel l-au sfâșiat câinii. Dimineața , satul era îngrozit de întâmplare. Au trecut anii, Vasile a uitat de Ilinca, la fel cum și fata a uitat de vechii prieteni. În ceasul morții, Vasile și-a amintit de prietenul Ionel. L-a durut inima că și-a lăsat  prietenul de izbeliște. Dar, consolatoare, a intervenit logica. Dacă rămânea, câinii i-ar fi sfâșiat pe amândoi. Mai știi?  Ionel se uita mustrător la Vasile. Amândoi aveau chipuri de oameni bătrâni. „Bine, Ionele, dar tu ai murit tânăr, copil, cum de ai ajuns să semeni cu mine?”. „ Nu, eu am fost mereu în preajma ta, eu nu te-am părăsit, am îmbătrânit o dată cu tine”, fu răspunsul prietenului. Vasile oftă îndelung  și își dădu duhul. Când au intrat rudele, au găsit două trupuri de băietani, erau îmbrățișați și fără suflare. Ilinca stătea lângă ei și plângea.

 

BORIS MARIAN 

De la o vreme

De la o vreme

 

De la o vreme  mi-e teamă să dorm, pentru ca moartea să nu mă prindă în somn. I-am curte unei femei frumoase care s-a dovedit a fi însăși moartea. M-am retras iute. Mi-a spus că este căsătorită. Fie. Se pare că mai rentabil este să te joci cu bietele cuvinte, care te mai respectă uneori. Scriu mulți. Scriu foarte bine. Exerciții la pian – splendide. Unii își dau duhul. Alții rostesc prima oară cuvinte de iubire. Alții schimbă lumea, încearcă să o schimbe. Îi citesc o mână de oameni.  Sunt mult mai mulți scriitori decât cititori. O fi bine, o fi  rău? Fiecare pasăre pre limba ei piere.  Nimeni nu renunță. Nici eu. Am avantajul că nu mă iau în serios. Să vedem .

Sfințenie și nebunie,

Ines îl caută pe Ilie,

Ilie umblă-n car de foc,

Are breloc.

Eduardo era viața ei,

Berea se face din hamei.

I-arată ceasul, moartea vine

Ca o lumină-ntre lumine.

Onoare-n plus, onoare-n minus,

Ce să ne pese de Tarquinius?

Lucrezia, sfântă nebună

Aduce în cetăți furtună,

Nu-i inferioară păstoriței

Din galeriile Uffizi.

Prin foc și sabie vom trece

Cuvintele din zece-n zece.

Carducci, lasă-ne cu iambii,

Troheii, te închină sambei,

Manelei, mandea știe tot.

Mai scoate-o carte de tarot.

  

 

Căutarea propriului corp

Căutarea propriului  corp

 

„O aventură acest corp, îl cauți,

Nu știi unde este,

Sunt doar un suflet  cu ferestre,

Care nu vine la raport.”

*****************************

Năucitoare-storia Romei,

O nucă risipind arome,

Vă amintiți, Cinna vicleanul?

O cină costă cât tot anul.

Draga pescarului așteaptă

Să o dragheze unul, Naphta,

Avea în ea suflet fierbinte,

Îndrăgostită de Melinte.

Părinții ei, oameni cu stare,

Se-mpotriveau la-nsurătoare,

Asta vă spune Bjornstjerne   Bjornson,

Prieten fiind cu Churchill Winston.

Prudhomme  a fost și el un om,

Cu goluri, calități, vezi bine,

El aprecia ierburi, verbine

și nu vorbea în somn.

Rănit de un cristal verzui,

s-a adresa chiar nu știu cui,

că s-a trezit cu un cucui,

lovit de-un băutor de rom.

 Astfel rămase el umflat

Doar într-o parte, fără scuze,

Bău și el cu niște muze,

Dar Nobelul l-a luat.

Adesea versurile nasc

și îngeri, monștri, o-ntâmplare

face din ultima scrisoare

un drum către Damasc.

Lumea e largă, cer senin,

De-ar fi să știm ce greu ne-apasă

O amintire de mătasă

Pe care n-o ghicim.

Prudhomme a fost și el un om

și nu vorbea deloc în somn.

 

BORIS MARIAN

  

  

 

 

 

Calea nesfârșită

Calea  nesfârșită

 

Tao te king, mă plimb, mă schimb,

Calea călăilor, cailor, căilor,

Iei un taior, nineacă, maior

Te fac, de nu ai nici nume

și nici un colac,

numele numelor, pumele pumelor,

o străființă, tu ești dorință,

ce  rime reci, de nepătruns,

precum temeiul meteotungus.

Hermes ajunge numai la termen ,

Heliotrop, se rotește c-un scop,

Hemerocal, crin radical,

Ca o hermină   carnivorină.

Dar cât de albă e blana ei?

Nici hesperidele nu au cercei,

Prea sunt bolnave de frumusețe,

Un pic de cianură pe sub corsete,

Cum agonia apare toamna,

Lasă agonicii să roadă rama,

Ca Ramayana,   cum e La Mama,

Între câmpie și munte  doar fluturi,

Rece  e fluierul dacă îl scuturi,

Pe coridoare – pânze de doliu,

Moliile circulă fără orgoliu,

Calea pornește  către niciunde,

Ea se sfârșește   cu verbul  pătrunde.

Numele toate în singurul nume,  

Desăvârșirea  sfârșind sub cunune,

Binele-i sfânt, răul – la fel,

Cum deosebești pe Ariel de Iael?

Tu făurești, nu făptuiești,

Cearcă, pricepe  cu mintea în clești,

Dărui doar umbre, iei tot, și suflet,

Tu să fii Timpul, eu să te NU CRED.

 

 

Boris Marian