Nebun cap. 8

 

 

 

 

Prietenii mei, Iamădeguler și Șutmăreț au intrat într-un con de umbră. Îmi este dor de ei. Cândva mă plimbam cu o domnișoară, i-am spus să-mi țină geanta și am sărutat-o. Astfel am cucerit-o pentru câteva semestre. Ceea ce am de spus, nu voi mai spune niciodată. Comunicare interzisă. Viața pe creștet, la creșă  cu Beckett, ulciorul se sparge  lovit de catarge, inelul de aur  purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna  lovește întruna,   pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască,  străbuna mea flască, semne prea multe  de  cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară? A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă  când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze  neiertător de frumoase,  un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută  în tramvai,  în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era  necunoscuta?  Juristă, contabilă, profesoară,  vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac  supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele  le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele  se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații  îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns nimeni la nici o întrebare. Marea  se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.  Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut  un corb cu o rază de lună în cioc?  Eu am văzut. Pentru un pictor  firimiturile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii.   Mi-ar plăcea  ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Totodată mi se pune în vedere să nu mai repet eroarea, în caz contrar voi fi trimis pe Insula Diavolului, precum căpitanul Dreyfus,  Henri Chariere.. Stâlpii de telegraf cântă ca niște privighetori. Am visat că abia îmi mişcam picioarele, le simţeam din lut. Ochii abia mai vedeau, limba îmi era grea şi  aluneca  precum un somon, în gât simţeam un măr, m-am trezit.  Aşa era, totul era adevărat, doar inima ticăia, mi-a spus, stai liniştit, sunt cu tine. Lângă Spitalul Colţea un cerşetor  se bâţâia cu o viteză inimaginabilă. Mâinile, capul, genunchii, toate au mişcări oscilatorii. Oamenii nu prea îl băgau în seamă considerând că este un simulant. Are în cutia din faţa sa cam zece monede de zece bani.   Priveam covorul cu patrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-şi căderea şi-un bâzăit în amiază, măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creşterii, să dorm în loc să urc  pe ziduri cu meşterii..La fântâna nebăută-ndeajuns mă întorc, la  anii noştri prea tineri, neistovita culoatre mov, jder în întunecime, horă-ntâlnind mâna ta, chip străin, oh, prea devreme murim prima oară, prea devreme murim... O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei. Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în mine? Peştele cel lacom este prins în cârlig. Cel leneş, visător trece şi nici nu se uită. El ştie ce este viaţa, dar nu spune. Vecini cu mine, o familie, bunica, mama, două fiice, una mai frumoasă decât alta. Tatăl, mecanic pe undeva, a părăsit familia, bani nu dă, pe fete le înjură, şi-a găsit  o amantă, totul brusc şi ... nemotivat. Dar ce este motivat în viaţă? Destui au minte de peşte. Unii se trezesc, alţii dorm o viaţă.Cu cât pătrunzi mai mult în  vâltoarea vieţii, cu  atât  înţelegi fragilitatea  argumentelor.  Să nu tragi cu arcul, dacă nu este al tău, spun vechii indieni. Nu te urca pe munte, când vederea nu te ajută. Un felinar în depărtare poate fi  cu totul altceva decât crezi.Gura ei aştepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei şi totul a fost curmat de un glonţ, de o ardere intensă care a pornit glonţul, de mult  trupul ei zace inutil în pământ,  sufletul ei este departe, mâna care a ţinut pistolul, scrie azi despre trecut, desprte dreptate şi neagă istoria fetei moarte.Nu te teme, şi-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, şi-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. Memoria nu face zgomot ca şi morţii, împuşcăturile sunt amortizate, focurile s-au stins, dar nu este întineric, memoria este fiica Luminii, aşa cum şi morţii pe care îi iubeşti sunt ţesături fine de lumină. Cine  a zvântat sudoarea celor duşi la execuţie? Cine i-a privit în ochi cu ochii milei? Cine le-a pus degetul pe bizele în murmur? Cine a oprit execuţia, a dat la o parte ţeava flămândă a puştii, a ridicat bătrânul, femeia, copilul? Toată treaba au dus-o la capăt trăgaciul şi glonţul plecat fără gânduri şi fără întoarcere. În rest nu era nimeni.

 

                                        

 

 

 

 

Nebun cap.7

 

Criticile și laudele  m-au stimulat deopotrivă. Un nebun nu poate fi oprit.  Cineva a spus că este un kitsch  ceea ce scriu. Poate. Dar este al meu. În poezie este greu să mai fi azi original. Adică  autentic. Mă exprim liber și libertatea este prima condiție a existenței  unui autor.

Pentru un om cu preocupări artistice, ura constantă  este un apanaj ciudat, eufemistic vorbind.  Cunosc un personaj cu care nu  pot comunica de ani de zile, i-am întins mâna de câteva ori, el s-a uitat la mâna mea și mânia sa a crescut ca o buruiană.  Vae victis.  Cunosc lideri politici care zâmbesc și se urăsc cu înverșunare. 

Am văzut porumbeii triști în parcul care plângea. La câte uși închise nu am bătut?  Ca oaspeții veniți la Sodoma. Numai corbii sau ciorile venite seara în Cișmigiu nu cunosc tristețea. Ele murdăresc totul. Nimic nu este logic, poate că așa trebuie.  Cărțile nemuritoare sunt despre  dragoste – Iliada, Odiseea,  Război și Pace, Donul liniștit, ș.a. Chiar și Cântecele lui Maldoror. Nu mai pot scrie versuri.  S-a perimat poezia?  O femeie de circa 60 de ani este pe cale să ne părăsească, dar ea vrea să mai publice o ultimă carte. M-a impresionat. Scrisul este o religie.

Musil a râs de Kakania, a râs de orice idee de stat, era un anarhist pașnic. Ulrich reprezintă 99% din omenire. Omul fără însușiri există. Înfocat și entuziast. Ce spun conducătorii?  Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel.  E la infermelie.   Are infecţie  luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai  solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?  E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă  unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte  nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.

 

 

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se  amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.  Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită.  O scânteie poate provoca un incendiu, dar  după ce dispar obiectele  unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare. Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte.  Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea. Înţeleptul ştie că  orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă  schimbările pentru a înţelege  veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu.Când vedem  un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor.  Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul.

Apropo de viitorul omenirii. Capitalismul însuși  se va reforma în direcția unei socializări totale, din cauza creșterii populației. Va fi nevoie de  un guvern central care să coordoneze împărțirea bunurilor și profiturilor. Teoriile conspiraționiste sunt niște bazaconii. Omenirea se  autodistruge prin înmulțire. Malthus propunea războiul , Marx a propus revoluția proletară mondială, nici una din aceste soluții nu este umană. Cred în umanism. Punct.

 

   .

                                        

 

 

 

Nebun cap.6

 

În clipa când ai  terminat cu corespondența, rămâi singur în fața coalei electronice. Fumezi sub ploaia  ucigătoare. O ploaie închipuită, cum este totul pe lume.  Te eliberezi de teamă, câștigi în plictis. Aș prefera uneori să fiu plantă. Artistul parodiază realitatea sau o deformează?  Din instabil el face un bloc de granit, din durere – un Rai. Un fierar s-a îndrăgostit de o contesă. Fierarul are un copil cu contesa. Contele vine din război fără picioare și fără mâini. Fierarul pleacă în lume.  De aici începe ficțiunea. Desigur, copilul, bastardul ar putea fi eroul unui alt roman. Cunosc o persoană care la fiecare apel telefonic începe să plângă. O admir pentru rezistența ei prin plâns. Stranii sunt cei care se ascund de propria  suferință, cum pot? Nu-mi plac cei care se laudă cu propria bună stare. Chiar și suina are nemulțumiri. Cu vârsta câștigăm al treilea picior, dar nicicum al doilea creier. Uluitor , o persoană fără casă, fără soț, cu un copil, câștigă inima unui australian, deschide o editură, se realizează. Mă înclin. Dinescu se îngrașă pe zi ce trece. Apără cauza sărăcimii din capul său.

Există început, nu există sfârșit. Eu după fiecare film, fiecare roman, scriu în minte o continuare, așa cum Tolstoi nu se mai putea despărți de personajele sale din „Război și Pace”.

Dragostea intensă nu durează doar două luni. Cred în dragostea pe viață, care se confundă cu viața, adevărata minune.       Ultimul timp urmăresc expresia fețelor, mai puțin simetria trăsăturilor, constat că femeile sunt mai expresive. Sau joacă mai bine un anumit rol.

În dormitorul somptuos, tapisat cu postav roșu, cu ferestre largi și cercevele lăcuite … murea un om. Vedea o grădină însorită, cu portocali, dar o voce spuse – Ninge. Pe loc se făcu  un ger cumplit. Cineva îl ruga să se scoale, dar el plecase. De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul . La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă  mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un  deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată  chestia. Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea  ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse.  O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ.

                                                   

                                                                     

 

 

   ____Nebun  cap.5____

 

 Nu mai era sigur pe nimic, numai creierul îi lucra febril. Mai febril ca niciodată.  Îi trimitea  ghirlande de metafore, fragmente de marmură, diamant, iar ea tăcea ca un sfinx. „Un sfinx trebuie spart, să vedem ce este înăuntru”. Se gândea el. Dar distanţa ca şi timpul ca şi indiferenţa ucid  sentimentele cum  mor păsările în zborul lor spre sud, prinse de un vânt rece.   A plecat, cu o carte de un învăţat chinez, în munţii Tibetului, s-a ras  în  cap, cum făcuse în primul an de facultate, când şi-a pierdut  prima iubire,  a dispărut.  Ea s-a prefăcut într-un corb negru şi în fiecare noapte rosteşte clar, răspicat,  ca în celebrul poem al lui Poe..” Nevermore.” .E mai bine să te afli printre persecutați, decât printre persecutori, dar și mai bine este să nu te afli nici aici, nici dincoace. În cer nu există umor, zice  Mark Twain. Bate-mă, dar lasă-mă să râd, adaugă Moliere, din cealaltă parte a cimitirului. Unde nu sunt dușmani, nu este victorie, spunea Balzac, dar nici unde  nu sunt prieteni nu este victorie, adăuga Șalom Alehem. Când te sărută un ipocrit, numără-ți dinții.Îngeri cu aripi strivite de sfere, râuri care sunt înmormântate, piatra lovită de copite, o dragoste neterminată ne apasă, uneori pământul este mai curat decât cerul.Eu scriu tragedii, spune Dionisos. Cine îl crede? Omenirea seamănă cu ursul fugărit de foame din pădure. Așa am rămas după pierdutele iubiri. Nemișcat. Pentru cât timp? Să te obișnuiești  cu orice rană. Așa vei supraviețui. Nu te omoară aceste răni, ci ideea că ești rănit. Un cerb murind cu săgeata în trup, săgeata fiind  de fapt ideea morții.  Astfel există situații fără ieșire, ne obișnuim și cu ele. Cunosc câteva cazuri,  oameni loviți de boala prea cunoscută și necruțătoare, care  trăiau fără speranța vindecării și totuși trăiau.  Mă simt un pigmeu în fața lor.   Femeile sunt superioare, sub aspectul suferinței, multor bărbați, eu aș spune unui bărbat – Fii femeie.

 

 Cineva cunoscut de decenii, m-a trădat într-un mod  absolut uluitor și mișelnic, predând unui clejnic propria corespondență. Nu pot nici uita, nici ierta, dar ce folos,  pe respectiva o doare undeva. Mijloace scuză scopul sau invers?  Scopul se degradează prin mijloacele folosite, la fel ca în lupta politică.  La fel ca în stalinism. Falsul prieten, iepurele este adevăratul inamic, îți distruge încrederea.

„Nisipurile tac, ca și cum nu ar vedea ,marea”,  frumos spune Fischof.
O, rugi zadarnice. Artistul ca enigmă , emblemă, siglă, delicat, natură la miez de noapte, un bâtlan a zburat înspre  sud,  ceva trist, ceva mortal, ca o durere suspectă. Cine spunea că numai Dumnezeu are dreptul la existență? Are dreptate?  Și este trist acest Dumnezeu? Suntem noi doar stații facultative  în trecerea timpului?  Un obelisc negru a fost așezat în centrul Paradisului. Fratele meu este strigătul, scria Din  adâncul cenușii fratele Benjamin, l-a auzit cineva?  Probabil. Dar va veni ora când noi vom vedea de undeva, de sus, cum ne vor privi alții. Maimonide credea că părerile oamenilor despre Providență sunt în număr de cinci. Eu cred că fiecare om are o părere, deci sunt opt miliarde de feluri de a privi.  A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă  când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze  neiertător de frumoase,  un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută  în tramvai,  în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era  necunoscuta?  Juristă, contabilă, profesoară,  vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac  supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele  le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele  se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații  îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire. Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns nimeni la nici o întrebare. Marea  se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.  Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut  un corb cu o rază de lună în cioc?  Eu am văzut. Pentru un pictor  firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași.  Mi-ar plăcea  ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita  niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.

 

                                                         

 

 

                                                  

Nebun cap. 4

 

Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume  Stancagri  mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul.

Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău,  este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă?  

 Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat  câinii frumoși  de dorul tău”.  Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș  urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet.  Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a  Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri,  de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele.  Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă.

 „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există  un „ Idiot” mai sfânt decât al  aceluiași ? 

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt,  de felul cum ne  fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai  revigorează cu o glumă.  Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă  Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace?  Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă  dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”.

 

 

 

Nebun cap. 3

Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi.  Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi,  săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul?  Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un  pragmactic respingător, o brută.  Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici  boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine,  artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu.  Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală.  Îmi amintesc de un coleg  care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau  că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În  București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade  tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci.

Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care  trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc.  Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting.

 

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă,este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe. „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , eiștiu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

 

Cap. 2

 

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu maiștiai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa, s-a îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea săajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e. Îți spun un cântecel să adormi zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește. Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

 

 

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca  floarea de colț.  Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.  „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte  de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el.   Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă.   Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic.  Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

 

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu mai știai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa,  s-a îndrăgostit de un irakian,  acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare.  A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA.  Asta e.      

 



a. g. amic


pârgul fructelor exuberante
sensul curb, mirosul de vanilie
vandalismul privirilor pasionate
în grădinile cu pruni,
japoneze prune
ascunse sub ramuri
fructele dorinţei,
paşi de la dreapta, la stânga
ca o broderie desenată cu vârful degetelor de la picioare
şi muzica..el-tango, rege
brunetă fata, delicată, cu genunchii în pantofii de vânt
şi parfumu-i de regină
uite.. cum cu fumul ultimei ţigări
pe mugurii de prun
cu pruncii dansului
se zbate umbra unei piruete..

Nebun cap.2


Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

 

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu mai știai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa,  s-a îndrăgostit de un irakian,  acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare.  A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA.  Asta e. Îți spun un cântecel să adormi  zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.   

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește.Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune  spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea  este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca  floarea de colț.  Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.  „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte  de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el.   Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă.   Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic.  Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

 

Povești cu creveți


Povești cu creveți

 

Se făcea că un om avea un păun, iar vecinul său, un copil. Păunul creștea, copilul scădea, ajunsese un Degețel, iar păunul l-a înghițit, fără intenție. Acum păunul vorbea cu glas de copil. Dar vecinul era foarte supărat pentru pierderea propriei odrasle și  s-a  hotărât să-l dea în judecată pe  fericitul proprietar  al păunului. Judecătorul a  lungit procedurile cam un an, pentru că nu găsea o soluție. Un medic s-a angajat să taie păunul și să salveze copilul, dar proprietarul păsării paradisului nu era de acord. Tatăl copilului l-a ucis într-o noapte pe  vecinul său încăpățânat și a intrat la pușcărie.  Păunul creștea cu copilul în vintrele sale. Ce vină are copilul? Ce vină are păunul? Aceasta este epoca în care trăim.

 

Un tip singuratic și-a invitat fosta iubită să revină la el, deși ea se măritase  în vremea când erau despărțiți. Au fost fericiți, dar nici unul nu avea slujbă. Casa era pe numele unui prieten, așa zis prieten, nu-l prea cunoșteau pentru că era mereu la dezalcoolizare. Într-o zi a venit omul și le-a cerut să plece, că și-a găsit o  logodnică. Cei doi au pornit în pustiu și au fost mâncați de fiarele nopții.

 

Un șomer s-a hotărât să nu mai caute zadarnic serviciu, a rămas în pat și se uita la televizor. Soția a încercat să-l scoată din depresie, dar nu a avut nici un succes. Într-o zi li s-a defectat frigiderul, toate produsele s-au stricat, bărbatul s-a culcat la loc în pat, iar soția s-a sinucis.

 

Un om a ieșit din închisoare  după opt ani, făcuți pe merit. Nu mai avea soție, iar despre băiat știa că-l așteaptă în gara orășelului unde urma să sosească. Brusc și-a pierdut memoria și nu mai știa numele gării. La fiecare oprire se uita pe peron , poate își zărește odrasla. A călătorit astfel aproape o zi, până când trenul a ajuns la stația terminus. A coborât, gara era pustie. Băiatul lui nu avea cum să apară.  A stat cam o oră, s-a gândit ce să facă.  A simțit cum cineva îl bate pe spate. Era un copil vagabond. Fericit, l-a îmbrățișat. Happy end.