Destul
Convoc tăcerea la un sfat de taină. Amurg. Care sunt bucuriile vieții? Ne înșelăm? Alunecăm în prăpastie? Faptele sunt mai de preț decât aurul. Gândirea trează poate naște monștri, ca și cea în adormire. Nu putem fi siguri pe nimic, banchiza se poate sfărâma oricând. Iubirea te ține treaz, dar încearcă să nu gândești. Iubirea distruge voința, dar și voința poate distruge iubirea. Când aud cuvântul iubire de oameni, în general, mă duc să mă culc.Nimeni nu se consideră rău, dar unii demonizează pe alții. Stereotipul – malefic este un fals. Avem nevoie de idoli și de diavoli? Ne pregătim pentru o altă viață? Stânci cenușii se prăvălesc în vis, cuțitele joacă un dans bizar. Mi se înfig în spinare. Ploi acide cad , casele se pleoștesc, parcă ar fi de mucava, șobolani multicolori aleargă prin oraș, cadavrul marelui oraș se prăbușește în gropi dinainte pregătite. Neînvinsul Puternicus vine dinspre mare, ca un rechin. Iar eu scriu și scriu, până când Îngerul va veni și-mi va spune – Destul.
BORIS MARIAN
Calmul învinsului
Cea mai benefică stare este cea a înfrângerii totale. Stai pe gânduri, nehotărât. Să trăiești, să mori? Să trăiești, de ce nu? Să nu faci un idol din propria imagine. Suma sentimentelor este omul însuși. Creația este o provocare. Mulți o ocolesc. Când totul tace în jur, tu începi să vorbești. Nu te teme. Suntem cu toții imperfecți. Fugi de generalizări ca de dracul. Hotărâtor este viitorul. Prin râs poți învinge și moartea. Nu-mi plac procesiunile funebre. Aflu cu bucurie că nu sunt singur. În timpul vacanțelor urcam, de obicei pe Everest. Lăsați Golemul să doarmă. Dați-mi o gâscă și răstorn Universul. Poetul păcălește melancolia. Lucilius rămâne un cactus. Cântecul pietrușelului, l-ați auzit? Stelele erau calde. Cred că oamenii nu-și merită condiția mizeră. Performanța cea mai strălucită este veghea. Maimuțele se trag din oameni. Peștii se trag din maimuțe. Dumnezeu se trage din Marele PEȘTE. Toți mirosim a pește. Nimeni nu mi-a cântat Carmagniola. Atlasul geografic, poemul cel fin, pătrunde cuvântul ca un delfin. Viața pe roți, sacadat, cu nepoți, Nessus ridică o sută de tone, saboții, saboții, saboții. Ragione, în seara de pomină steaua se nalță, rătăcitorul plângând se descalță. Eu mă calmez, îl iubesc zice șișul, eu mă descalț, arde tufișul, acolo e taina, aici sunt doar Tablele, noi le urmăm, calmele, calmele. Dificilă e dragostea, moartea-i ușoară, buzele par nesărutate, adoarmă dorința în noi, rotund este patul, totul se-nvârte, eu nu uit aluatul, pâinea ce bună și necesară. Prieteni, cu ce fericiri se măsoară?
BORIS MARIAN
Îmi face bine durerea. Simt că trăiesc. Îmi este milă de cei care nu cunosc durerea și bucuria vieții. Nici moartea nu este de lepădat. O experiență, ca oricare alta. Eu cred nestrămutat în viața de apoi. Nu știu dacă mă voi vedea cu Dumnezeu, dar orice este posibil. De ce duci o viață anormală, mă întreabă proful de la școală. Mă pune să număr ferestrele de vizavi, trecătorii și câinii vagabonzi. Blonzi ca și mine. Omul are două nări, doi ochi, un buric și restul. Unii se remarcă, alții se descarcă. O vrabie mi-a lăsat o mizerie în palmă. Eu vin cu inima aici, cu creierul. Cine se teme de mine? Un barcagiu. Dar balenele trăiesc în Caraibe. Am cunoscut un brici minunat care călătorea. Iubesc briciul. Mă simt domn peste furnici. M-am trezit într-un vis în care toți mă iubeau. Citiți de la dreapta la stânga ce am scris aici. Aroganță. Cu prea multă aroganță, iarba nouă se înalță, clopotele bat în neant, am iubită, sunt amant. Să te minți, să fii tu însuți, să fii râs sau numai plânsu-ți, sânge cald îți dăruiesc, rafaelic și dantesc. Nu avem timp. Așa au spus vestitorii. Aur și mătase ne oferă viitorul.Soarele este bunul nostru comun.Iubito, simt tâmpla ta pe tâmpla mea,zvâcnetul tău pe zvâcnetul sângelui meu. Nu avem timp, gonacii morții vin din urmă, Am vorbit destul în lumină. Cu o sabie am despicat burta balaurului, nu puteam altfel.Tăunii abia așteptau. Și totul sub același soare.De aceea darul tău vine numai noaptea. Trupul tău, poemul meu într-o sfântă erecție.
Nu lăudați soarele, el există și fără noi. Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat. Adevărul este iubire. Iubirile nu mor, se transformă.
Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femei, dar merită.Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare, pentru omor calificat.Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece. Laudele pot fi letale pentru artiști. Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc. Fii circumspect față de anii ce vin.A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iar răspunsurile sunt nenumărate. Să fii cinstit și să te cheme Brutus?Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește?
Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe.
BORIS MARIAN
Toată lumea suferă
Toată lumea suferă
Toată lumea suferă, unii mai mult decât alţii. Mă dor oasele, mă enervează şeful, ca de obicei, mi-e dor de tinereţe. Am luat un pepene şi m-am liniştit....” A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie”, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc , se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că nu avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse: „ Destul aţi vorbit, e o ruşine, să trecem la fapte”, şi plânse cu lacrimi diamantine.....Pentru cine scriem, noi, aceşti chinuiţi de grafomanie? S-ar părea că exclusiv pentru critici. Aşa crede Alex. Un om pe care l-am simpatizat şi chiar după mulţi ani de când mă ignoră cu aerul unui baron, conte, viconte de Bragellone, îl citesc cu plăcere, omul are stil, dar nu are inimă îndeajuns. Frumoase sunt unele tinere. Dumnezeu ştie să facă fete frumoase...... Fă-mi , Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranţa, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, şi mă petrece în raiul promis pentru poeţii ce-şi sfarmă frunţile de toţi pereţii.
Cea mai mare victorie a torţionarului, a călăului este ceea ce citeşte el în ochii victimei, victimelor – frica, spaima. Aşa reacţionează şi câinii – ei muşcă pe cel care se teme, pentru că transpiraţia izbucnită din frică are un miros specific. Mirosul fricii, ca şi al urinei......”Doamne , nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?”, „E lângă tine, lîngă tine”, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării”. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? „O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremurile bune”. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.. Odiseu a trecut pe lângă ispita sirenelor, era un înţelept, iar sirenele sunt tot frumoase şi singure, adică visele noastre cu care adormim, ne trezim sau nu ne mai trezim. Einstein spunea că fără vise nu se poate trăi. Era violonistul ascuns în el, în acel bătrân ursuz, hâtru, răutăcios. Unii par buni şi sunt foarte răi, la fel şi reciproca, dar buni să pară buni este prea de tot. Suspect. Virusul nu se vede cu ochiul liber.Cineva m-a numit Satana.Cât aş vrea să fiu, o clipă cel puţin, un adevărat Satana, nemuritor, inteligent, egal cu Dumnezeu. Bat câmpii? Desigur.
Boris Marian
Toată lumea suferă, unii mai mult decât alţii. Mă dor oasele, mă enervează şeful, ca de obicei, mi-e dor de tinereţe. Am luat un pepene şi m-am liniştit....” A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie”, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc , se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că nu avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse: „ Destul aţi vorbit, e o ruşine, să trecem la fapte”, şi plânse cu lacrimi diamantine.....Pentru cine scriem, noi, aceşti chinuiţi de grafomanie? S-ar părea că exclusiv pentru critici. Aşa crede Alex. Un om pe care l-am simpatizat şi chiar după mulţi ani de când mă ignoră cu aerul unui baron, conte, viconte de Bragellone, îl citesc cu plăcere, omul are stil, dar nu are inimă îndeajuns. Frumoase sunt unele tinere. Dumnezeu ştie să facă fete frumoase...... Fă-mi , Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranţa, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, şi mă petrece în raiul promis pentru poeţii ce-şi sfarmă frunţile de toţi pereţii.
Cea mai mare victorie a torţionarului, a călăului este ceea ce citeşte el în ochii victimei, victimelor – frica, spaima. Aşa reacţionează şi câinii – ei muşcă pe cel care se teme, pentru că transpiraţia izbucnită din frică are un miros specific. Mirosul fricii, ca şi al urinei......”Doamne , nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?”, „E lângă tine, lîngă tine”, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării”. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? „O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremurile bune”. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.. Odiseu a trecut pe lângă ispita sirenelor, era un înţelept, iar sirenele sunt tot frumoase şi singure, adică visele noastre cu care adormim, ne trezim sau nu ne mai trezim. Einstein spunea că fără vise nu se poate trăi. Era violonistul ascuns în el, în acel bătrân ursuz, hâtru, răutăcios. Unii par buni şi sunt foarte răi, la fel şi reciproca, dar buni să pară buni este prea de tot. Suspect. Virusul nu se vede cu ochiul liber.Cineva m-a numit Satana.Cât aş vrea să fiu, o clipă cel puţin, un adevărat Satana, nemuritor, inteligent, egal cu Dumnezeu. Bat câmpii? Desigur.
Boris Marian
Am obiceiul
Am obiceiul să-mi inventez prieteni
Am obiceiul să-mi inventez prieteni,
Există persoane care mă neliniștesc,
Ați văzut o vrabie privind în jur?
Dar un vultur? Nu este nici o deosebire.
Trăim în spațiul gugumanilor Google,
Avem impresia că ne cunoaștem,
Se apropie timpul când vom discuta despre viață,
Morți fiind de sute de ani.
Străin în sinea mea, străin între străini,
Mă regăsesc pe-o biată coală de hârtie,
Mă împrejoară boarea spaimei,
Nici floarea nu se oglindește,
Trec nori bărboși, mult prea-ncruntați,
Iar vrabia cu care începusem dialogul,
Îmi spune, știi , am cunoscut o piatră înțeleaptă,
Cu tine îmi e frig, tu mă trădezi,
Dar nu ești iepure, dar nu ești colivie,
Mi se pare că ai o carapace,
n-oi fi cumva țestoasă?
Sunt un pic. Simt,
Merg pe-o șină veche, ruginită,
În urma mea un tren tăiat în două
Mă îmbie.
BORIS MARIAN
Am obiceiul să-mi inventez prieteni,
Există persoane care mă neliniștesc,
Ați văzut o vrabie privind în jur?
Dar un vultur? Nu este nici o deosebire.
Trăim în spațiul gugumanilor Google,
Avem impresia că ne cunoaștem,
Se apropie timpul când vom discuta despre viață,
Morți fiind de sute de ani.
Străin în sinea mea, străin între străini,
Mă regăsesc pe-o biată coală de hârtie,
Mă împrejoară boarea spaimei,
Nici floarea nu se oglindește,
Trec nori bărboși, mult prea-ncruntați,
Iar vrabia cu care începusem dialogul,
Îmi spune, știi , am cunoscut o piatră înțeleaptă,
Cu tine îmi e frig, tu mă trădezi,
Dar nu ești iepure, dar nu ești colivie,
Mi se pare că ai o carapace,
n-oi fi cumva țestoasă?
Sunt un pic. Simt,
Merg pe-o șină veche, ruginită,
În urma mea un tren tăiat în două
Mă îmbie.
BORIS MARIAN
Povști cu somoni
Povești cu somoni și alți pești
Pe coridor am și eu niște plante amărâte. Le stropesc, ele se agață de viață, așa ar trebui să fac și eu.
În timpul prânzului, somonul din farfuria vecinei a sărit și na mușcat-o de nas. Un somon carnivore. S-a produs o oarecare tulburare. Un chirurg a refăcut organul olfatctiv, cum era el, frumos și mândru. Rău este că somonul a reușit să fugă . A fost văzut în parc, se hârjonea cu niște câini vagabonzi. Avea mișcări de focă, îi mușca, iar câinii lătrau fericiți că au un tovarăș de joacă nemaiîntâlnit. Cineva a propus ca somonul să fie trecut în cartea recordurilor. Dar pe numele cui.? Pe al meu, în niciun caz.Este și acum present în parc, autoritățile nu se interesează de el, au multe, alte probleme. Ce facem, mai cumpărăm somoni? Am citit că plantele și animalele ( somonul nu este animal, da?) au suferit mutări genetice . Eu, care nu sunt somon, am în ultimul timp niște vise caudate, mă dor ceafa, umerii, mușchii dorsali.
Medicul- șef al ospiciului a venit să-mi strângă mâna în somn. Apoi a scos un strigăt, de s-au dărâmat jumătate din clădirile din cartier. În alt vis, vorbeam cu mine la persoana a treia.
Într-o altă viață, somonul a fost profesor la Colegiul Frații Brown, din Lancashire. Am auzit că un domn, după moarte a ajuns ventilator. Bătea dintr-o pală ca o inimă.
Apoi a apărut o ființă cu contur incert și misiune ingrată. Trebuia să demonstreze că a fost somon la viața lui.
În acest timp, avioanele se uzează, cad în picaj, justiția, morala nu au nici un cuvânt de spus.
Eu am gustat din aura sfinților. Blocurile paralelipipedice tac. Aerul tace. Pământul mă apasă. Veșnicia pare un fluviu rece în care cresc somoni. Pereții rostesc poeme. Omul se chinuiește singur, se ghemuiește de durere. Râde. Iadul se holbează la noi. Secundele măsoară eternitatea. Peste tot sânge, din soare, stele, lună, florile câmpului sunt roșii, somonii sunt roșii. Basta cu sângele și cu această culoare roșie.
Boris Marian
.
Pe coridor am și eu niște plante amărâte. Le stropesc, ele se agață de viață, așa ar trebui să fac și eu.
În timpul prânzului, somonul din farfuria vecinei a sărit și na mușcat-o de nas. Un somon carnivore. S-a produs o oarecare tulburare. Un chirurg a refăcut organul olfatctiv, cum era el, frumos și mândru. Rău este că somonul a reușit să fugă . A fost văzut în parc, se hârjonea cu niște câini vagabonzi. Avea mișcări de focă, îi mușca, iar câinii lătrau fericiți că au un tovarăș de joacă nemaiîntâlnit. Cineva a propus ca somonul să fie trecut în cartea recordurilor. Dar pe numele cui.? Pe al meu, în niciun caz.Este și acum present în parc, autoritățile nu se interesează de el, au multe, alte probleme. Ce facem, mai cumpărăm somoni? Am citit că plantele și animalele ( somonul nu este animal, da?) au suferit mutări genetice . Eu, care nu sunt somon, am în ultimul timp niște vise caudate, mă dor ceafa, umerii, mușchii dorsali.
Medicul- șef al ospiciului a venit să-mi strângă mâna în somn. Apoi a scos un strigăt, de s-au dărâmat jumătate din clădirile din cartier. În alt vis, vorbeam cu mine la persoana a treia.
Într-o altă viață, somonul a fost profesor la Colegiul Frații Brown, din Lancashire. Am auzit că un domn, după moarte a ajuns ventilator. Bătea dintr-o pală ca o inimă.
Apoi a apărut o ființă cu contur incert și misiune ingrată. Trebuia să demonstreze că a fost somon la viața lui.
În acest timp, avioanele se uzează, cad în picaj, justiția, morala nu au nici un cuvânt de spus.
Eu am gustat din aura sfinților. Blocurile paralelipipedice tac. Aerul tace. Pământul mă apasă. Veșnicia pare un fluviu rece în care cresc somoni. Pereții rostesc poeme. Omul se chinuiește singur, se ghemuiește de durere. Râde. Iadul se holbează la noi. Secundele măsoară eternitatea. Peste tot sânge, din soare, stele, lună, florile câmpului sunt roșii, somonii sunt roșii. Basta cu sângele și cu această culoare roșie.
Boris Marian
.
Între muzică și poezie, cu pumnul
Între muzică și poezie, cu pumnul
Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN
Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN
Nu ne cunoaștem
Nu ne cunoaștem
Nu ne cunoaștem pentru că avem suflet. Fără el, ce rost ar avea cunoașterea? Poți fi inteligent, dar fără suflet. Ca invenția numită computer. Dar unde este sufletul? Peste tot, ca Dumnezeul lui Spinoza. O parte din suflet este iubirea de sine. Numai o parte. Restul este iubire de frumos. O, de ar fi așa. Nu încerc să definesc ceva, orice definiție limitează cunoașterea. Chiar aceasta este o definiție.
Suntem făcuți pentru nedefinit, pentru infinit, așa este, cititorule? Formele se schimbă, energia se păstrează. Iubirea este energie. Forma corpului nostru se schimbă. Uităm aceste amănunte.
Coranul spune să nu iei în seamă lucrurile care nu te privesc. Ușor de spus. Să-i dorești fratelui tău binele pe care ți-l dorești ție, dar cum o fi în realitate?
Să te miri „filosofic”? Excelent. În fața voastră vin, așa cum sunt, viu, inconstant, binevoitor. Șovăitori pe căi nebănuite, .sunteți frații mei.
Am citit multe basme, la diferite vârste, mai multe decât în copilărie, când îmi plăcea să le ascult citite de alții. Cele mai frumoase mi s-au părut cele germane. Acum, dacă incep să citesc un basm mă cuprinde o teamă, dacă rămân pe acel tărâm și nu reușesc să mă mai întorc? Aveți cuvântul meu de onoare, așa se întâmplă.
M-aș îngrozi să ascult ce spune un clovn în afara arenei de circ. Suntem niște prefăcuți.
Nu putem fi niciodată senini. Senili, poate. Nu putem rămâne indiferenți când este vorba de noi.
Vanitas vanitatum. Dar este bine să știi ce trebuie ignorat. Nietzsche spune că un măgar nu poate fi tragic. Eu sunt de părere contrară. Fiecare este puțin măgar și tragic
Boris Marian
Nu ne cunoaștem pentru că avem suflet. Fără el, ce rost ar avea cunoașterea? Poți fi inteligent, dar fără suflet. Ca invenția numită computer. Dar unde este sufletul? Peste tot, ca Dumnezeul lui Spinoza. O parte din suflet este iubirea de sine. Numai o parte. Restul este iubire de frumos. O, de ar fi așa. Nu încerc să definesc ceva, orice definiție limitează cunoașterea. Chiar aceasta este o definiție.
Suntem făcuți pentru nedefinit, pentru infinit, așa este, cititorule? Formele se schimbă, energia se păstrează. Iubirea este energie. Forma corpului nostru se schimbă. Uităm aceste amănunte.
Coranul spune să nu iei în seamă lucrurile care nu te privesc. Ușor de spus. Să-i dorești fratelui tău binele pe care ți-l dorești ție, dar cum o fi în realitate?
Să te miri „filosofic”? Excelent. În fața voastră vin, așa cum sunt, viu, inconstant, binevoitor. Șovăitori pe căi nebănuite, .sunteți frații mei.
Am citit multe basme, la diferite vârste, mai multe decât în copilărie, când îmi plăcea să le ascult citite de alții. Cele mai frumoase mi s-au părut cele germane. Acum, dacă incep să citesc un basm mă cuprinde o teamă, dacă rămân pe acel tărâm și nu reușesc să mă mai întorc? Aveți cuvântul meu de onoare, așa se întâmplă.
M-aș îngrozi să ascult ce spune un clovn în afara arenei de circ. Suntem niște prefăcuți.
Nu putem fi niciodată senini. Senili, poate. Nu putem rămâne indiferenți când este vorba de noi.
Vanitas vanitatum. Dar este bine să știi ce trebuie ignorat. Nietzsche spune că un măgar nu poate fi tragic. Eu sunt de părere contrară. Fiecare este puțin măgar și tragic
Boris Marian
Albele articulații
Albele articulațíi
Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflect înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acetei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de p[riní. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rfea. Între lume și tine allege lumea. Așa spune și Talmudul. Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
Boris Marian
Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflect înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acetei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de p[riní. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rfea. Între lume și tine allege lumea. Așa spune și Talmudul. Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
Boris Marian
Stil, comunicare
Stil, comunicare, existență
Iubesc oamenii care nu încearcă să-mi comunice ceea ce nu mă interesează. Au stil. Dar există stilulul celui care are ceva de comunicat. De aici începe discuția. Trebuie să fii un psiholog. Chiar un psihiatru. Poate și nebun. De obicei nebunii sunt tragici. Marii scriitori sunt tragici. Păstrând proporțiile, eu uit instantaneu oricare anecdotă. În afară de cele clasice. În schimb iubesc ironia, aluzia subțire. Nu iubesc morala de nici un fel. Adică morala exprimată. Este perversiune în toată regula. Apropo de veselie, cele mai optimiste gânduri le conține gândirea științifică. Un om de știință poate să pară ursuz, dar el este optimist pentru că nu trăiește din speranțe, ci din certitudini verificabile. Profesorii ursuzi, care te pișcau și la note îmi trezeau mai mult mila, decât disprețul. Profesorul mei de istorie, din liceu era văduv sau divorțat, avea figură de birjar stilat, am aflat că avea și o fiică la care ținea mult, fiica a avut un accident, s-a scris și în ziare. La școală omul mă ciupea mereu la notă, până când l-am întrebat direct ce are cu mine. De atunci s-a mai îmbunat. I se părea că noi râdem de el , în clasă. Avea obiceiul să fluiere „zărzărea” pe coridor. Îi spuneam „zărzărică”, dar în clasă crea teroare. Te putea întreba orice, în ce an a avut loc … Cum îl chema pe generalul …De groază. Leneșii î ncercau să tragă de timp prin analize, așteptând să li se sufle, dar nota doi se afla deja în catalog. Având memorie, le cam învățasem, ca un calculator ambulant. Așa am scăpat de boala datelor. A murit, bietul de el, cred că în singurătate. Era îndrăgostit de profa de germană. Avea și de ce, dar cucoana folosea parfumuri de te înălțau la ceruri.
Acum să-mi spuneți voi, prieteni și neprieteni, ce este inspirația? Eu cred că orice alcoolic, narcoman, insomniac poate să răspundă. Ceilalți să tacă, nu au ce spune. Realitatea pentru un om normal este mai ceva ca orice inspirație artistică. Eu nu înțeleg de ce oamenii citesc roman de dragoste, când dragostea este peste tot. Istorice, da, politicer, nu prea. Deci ? Singurul subiect pasionant , cred, este viața după moarte. Cred neclintit în viața după moarte, dar nu cu stafii, voci, previziuni, este o lume despărțită de noi, absolut despărțită. Mai degrabă aș crede în avataruri, dar nu simple, adică animale, copaci, etc. Cred în transmutația sufletelor. Prea des am întâlnit oameni care îmi aminteau de cei morți.
Unii interlocutori dovedesc o profunzime în gândire pe care numai o viață anterioară o poate oferi. Ne aflăm de obicei „nicăieri, nicicând”. Noi nu știm acest simplu fapt. Timpul merge în urma noastră și înaintea noastră, niciodată cu noi, noi suntem atemporali, deși avem ceasuri și calendare.
Iubesc oamenii care nu încearcă să-mi comunice ceea ce nu mă interesează. Au stil. Dar există stilulul celui care are ceva de comunicat. De aici începe discuția. Trebuie să fii un psiholog. Chiar un psihiatru. Poate și nebun. De obicei nebunii sunt tragici. Marii scriitori sunt tragici. Păstrând proporțiile, eu uit instantaneu oricare anecdotă. În afară de cele clasice. În schimb iubesc ironia, aluzia subțire. Nu iubesc morala de nici un fel. Adică morala exprimată. Este perversiune în toată regula. Apropo de veselie, cele mai optimiste gânduri le conține gândirea științifică. Un om de știință poate să pară ursuz, dar el este optimist pentru că nu trăiește din speranțe, ci din certitudini verificabile. Profesorii ursuzi, care te pișcau și la note îmi trezeau mai mult mila, decât disprețul. Profesorul mei de istorie, din liceu era văduv sau divorțat, avea figură de birjar stilat, am aflat că avea și o fiică la care ținea mult, fiica a avut un accident, s-a scris și în ziare. La școală omul mă ciupea mereu la notă, până când l-am întrebat direct ce are cu mine. De atunci s-a mai îmbunat. I se părea că noi râdem de el , în clasă. Avea obiceiul să fluiere „zărzărea” pe coridor. Îi spuneam „zărzărică”, dar în clasă crea teroare. Te putea întreba orice, în ce an a avut loc … Cum îl chema pe generalul …De groază. Leneșii î ncercau să tragă de timp prin analize, așteptând să li se sufle, dar nota doi se afla deja în catalog. Având memorie, le cam învățasem, ca un calculator ambulant. Așa am scăpat de boala datelor. A murit, bietul de el, cred că în singurătate. Era îndrăgostit de profa de germană. Avea și de ce, dar cucoana folosea parfumuri de te înălțau la ceruri.
Acum să-mi spuneți voi, prieteni și neprieteni, ce este inspirația? Eu cred că orice alcoolic, narcoman, insomniac poate să răspundă. Ceilalți să tacă, nu au ce spune. Realitatea pentru un om normal este mai ceva ca orice inspirație artistică. Eu nu înțeleg de ce oamenii citesc roman de dragoste, când dragostea este peste tot. Istorice, da, politicer, nu prea. Deci ? Singurul subiect pasionant , cred, este viața după moarte. Cred neclintit în viața după moarte, dar nu cu stafii, voci, previziuni, este o lume despărțită de noi, absolut despărțită. Mai degrabă aș crede în avataruri, dar nu simple, adică animale, copaci, etc. Cred în transmutația sufletelor. Prea des am întâlnit oameni care îmi aminteau de cei morți.
Unii interlocutori dovedesc o profunzime în gândire pe care numai o viață anterioară o poate oferi. Ne aflăm de obicei „nicăieri, nicicând”. Noi nu știm acest simplu fapt. Timpul merge în urma noastră și înaintea noastră, niciodată cu noi, noi suntem atemporali, deși avem ceasuri și calendare.
Îmi sunt tată .si mamă
Îmi sunt tată și mamă. Neutralitate? De aceea nu îmbătrânesc. Ascensiune? Decădere? Învățător îmi sunt par excellence. Destinați trecerii suntem. M-am născut ca un călător. Fără umbră. Dialectica, logica – refugii pentru lași. Nu căuta logica. Ea te va găsi.
Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privy în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.
Îngăduie firii tale să supraviețuiască.
Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Ce este liniștea? Un procent din moarte.Lagune, lacune. Normalitate. Provocări. Viață scurtă. Durerea fizică ye umilește, cea sufletească te înalță. Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche. Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos. Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea. Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo. Oricare idol are picioare de lut. Din fericire, nimic nu este ideal. Adevărul este mereu interzis. Realitatea și-a pierdut sensul. Aici nu se cere credință. Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.
Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.O lulină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. NUputem lăsa mizeria spă ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.
NU am resentimente. Lupta nu te poaste lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți.Resentimentul este un semn al înfrângerii.
Mă risipesc, spun cam ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.
Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privy în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.
Îngăduie firii tale să supraviețuiască.
Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Ce este liniștea? Un procent din moarte.Lagune, lacune. Normalitate. Provocări. Viață scurtă. Durerea fizică ye umilește, cea sufletească te înalță. Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche. Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos. Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea. Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo. Oricare idol are picioare de lut. Din fericire, nimic nu este ideal. Adevărul este mereu interzis. Realitatea și-a pierdut sensul. Aici nu se cere credință. Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.
Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.O lulină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. NUputem lăsa mizeria spă ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.
NU am resentimente. Lupta nu te poaste lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți.Resentimentul este un semn al înfrângerii.
Mă risipesc, spun cam ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.
Banking, jogging,fucking
Banking. Jogging, fucking
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Geamănul
Gemenii
Erau pe lume doi gemeni. Precizez- doi, precum turnurile nefericite de la New York. Acești gemeni erau oameni și trăiau într-un sat. Au crescut, s-a însurat, au făcut copii, copiii au crescut. Toți semănau între ei. Se pare că și mamele copiilor erau gemene. Nu știu ce l-a apucat pe unul dintre gemeni, să-i spunem A. să se uite mai atent la gemenul B. și să înceapă a râde. B. s-a uitat nedumerit și l-a întrebat ce l-a apucat. A nu a găsit un răspuns, dar a început să râdă și mai tare. Îmi este milă, spunea el, dar îmi vine să râd ce urât ești. B. s-a înfuriat și l-a lovit pe A. Au sărit copiii, deja mari și s-a încins o bătaie care s-a încheiat cu moartea a cel puțin unei jumătăți din ambele familii. A fost mare jale în sat. A., cel care începuse toată dandanaua era teafăr și s-a dus la înmormântări. La un moment dat a început să râdă. Preotul s-a întrerupt din slujbă și l-a întrebat ce l-a apucat. Dar ce, sfinția ta, ai vrea să plâng? Mie mi-a spus un bunic, geamăn cu un alt bunic, că în viață râsul le vindecă pe toate. Și ? Păi cum și? Bunicul a ajuns la o sută cincizeci de ani. Dar acum unde este? Uite-l acolo, pe o buturugă. Într-adevăr, pe o buturugă stătea o mândrețe de moșneag, cu barba și mustățile albe, se uita la ei. Și geamănul lui unde este? S-au bătut și geamănul lui a murit. Bine, dar nu este de râs, a ripostat preotul. Dar ce, eu am spus că este de râs? Recunoaște, totuși, că am dreptate, râsul este mai bun decât plânsul. Un hohot se înălță deasupra satului. Era de râs, era de plâns? Nu se știe.
Boris Marian
Erau pe lume doi gemeni. Precizez- doi, precum turnurile nefericite de la New York. Acești gemeni erau oameni și trăiau într-un sat. Au crescut, s-a însurat, au făcut copii, copiii au crescut. Toți semănau între ei. Se pare că și mamele copiilor erau gemene. Nu știu ce l-a apucat pe unul dintre gemeni, să-i spunem A. să se uite mai atent la gemenul B. și să înceapă a râde. B. s-a uitat nedumerit și l-a întrebat ce l-a apucat. A nu a găsit un răspuns, dar a început să râdă și mai tare. Îmi este milă, spunea el, dar îmi vine să râd ce urât ești. B. s-a înfuriat și l-a lovit pe A. Au sărit copiii, deja mari și s-a încins o bătaie care s-a încheiat cu moartea a cel puțin unei jumătăți din ambele familii. A fost mare jale în sat. A., cel care începuse toată dandanaua era teafăr și s-a dus la înmormântări. La un moment dat a început să râdă. Preotul s-a întrerupt din slujbă și l-a întrebat ce l-a apucat. Dar ce, sfinția ta, ai vrea să plâng? Mie mi-a spus un bunic, geamăn cu un alt bunic, că în viață râsul le vindecă pe toate. Și ? Păi cum și? Bunicul a ajuns la o sută cincizeci de ani. Dar acum unde este? Uite-l acolo, pe o buturugă. Într-adevăr, pe o buturugă stătea o mândrețe de moșneag, cu barba și mustățile albe, se uita la ei. Și geamănul lui unde este? S-au bătut și geamănul lui a murit. Bine, dar nu este de râs, a ripostat preotul. Dar ce, eu am spus că este de râs? Recunoaște, totuși, că am dreptate, râsul este mai bun decât plânsul. Un hohot se înălță deasupra satului. Era de râs, era de plâns? Nu se știe.
Boris Marian
Experiment
Experiment poematic
Preambul
Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.
Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client
Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.
1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.
Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.
1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.
1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.
1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.
1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.
Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.
Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.
Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.
Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.
Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.
Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.
1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.
1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.
1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.
Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.
1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.
1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.
... va urma ...
Boris Marian
Preambul
Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.
Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client
Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.
1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.
Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.
1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.
1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.
1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.
1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.
Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.
Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.
Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.
Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.
Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.
Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.
1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.
1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.
1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.
Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.
1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.
1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.
... va urma ...
Boris Marian
nepotul de soră sau binele venit din senin
Nepotul de soră sau binele venit din senin
Am rude în multe țări. În China este Mao Tze Stein, în Rusia Iosif Stein, în Franța Charles de Stein, în SUA Abraham Stein, dar nu știam că am o soră în Argentina, care are un fiu, Jorge Stein. În urmă cu vreo doi ani, primesc o scrisoare care m-a bucurat. Nepot de soră, nici nu puteam să primesc o veste mai bună. Omul scria minunat în română. Ciudat lucru. I-am trimis niște versuri, articole, i-au plăcut foarte și mi le-a tradus în spaniolă. Am primit prin poștă o mare sumă de pesos. Uite de unde vine binele. Dar de la suma aceasta mi s-au tras multe necazuri. Hoții mi-au spart casa, nu au găsit nimic de valoare, dar mi-au distrus computerul și mi-au lăsat un bilet plin de injurii pe masa de birou. M-am dus la poliție să reclam. Nu știu ce s-a întâmplat,
dar am luat o mamă de bătaie de o mai țin minte și acum.
Nepotul nu s-a potolit. A început să-mi scrie zilnic, mă lăuda în fel și chip. I-am trimis aur, argint, platină din moștenirea familiei, nimic. Scrisorile veneau cu regularitate și mă scoteau din sărite. Firea omului nu poate fi schimbată, asta am învățat de-a lungul vieții. Omul are mai multe firi, încerci să i le schimbi, el vine cu altceva. Ce puteam să fac? L-am invitat în România, dar nu știa unde vine, m-a refuzat. I-am spus că îl consider prieten, nici vorbă. Mă admira fără limită, nici nu putea să accepte prietenia cu un maestru ca mine. M-a întrebat câți ani am, ce limbi vorbesc, unde m-am născut, de ce m-am născut, etc. Ceva nu era în regulă. Să reclam la ambasada noastră din Buenos Aires ar fi fost inutil, plus că mai puteam lua o bătaie pe chestia asta. Atunci am scris tuturor Steinilor din lume să trimită fiecare pe adresa nepotului de soră câte un milion de dolari. Scris și făcut. Brusc corespondența s-a oprit. Am auzit că a deschis un magazin de dulciuri și o fabrică alături. Apoi am aflat la o emisiune de știri că în Argentina a apărut o ciudată formă de diabet viral, care s-a răspândit cu viteza și eficiența unei ciume. Chiar și Europa era în pericol. Uite cum de la bine la rău este suficient un pas. Vă rog să mă credeți.
Boris Marian
Am rude în multe țări. În China este Mao Tze Stein, în Rusia Iosif Stein, în Franța Charles de Stein, în SUA Abraham Stein, dar nu știam că am o soră în Argentina, care are un fiu, Jorge Stein. În urmă cu vreo doi ani, primesc o scrisoare care m-a bucurat. Nepot de soră, nici nu puteam să primesc o veste mai bună. Omul scria minunat în română. Ciudat lucru. I-am trimis niște versuri, articole, i-au plăcut foarte și mi le-a tradus în spaniolă. Am primit prin poștă o mare sumă de pesos. Uite de unde vine binele. Dar de la suma aceasta mi s-au tras multe necazuri. Hoții mi-au spart casa, nu au găsit nimic de valoare, dar mi-au distrus computerul și mi-au lăsat un bilet plin de injurii pe masa de birou. M-am dus la poliție să reclam. Nu știu ce s-a întâmplat,
dar am luat o mamă de bătaie de o mai țin minte și acum.
Nepotul nu s-a potolit. A început să-mi scrie zilnic, mă lăuda în fel și chip. I-am trimis aur, argint, platină din moștenirea familiei, nimic. Scrisorile veneau cu regularitate și mă scoteau din sărite. Firea omului nu poate fi schimbată, asta am învățat de-a lungul vieții. Omul are mai multe firi, încerci să i le schimbi, el vine cu altceva. Ce puteam să fac? L-am invitat în România, dar nu știa unde vine, m-a refuzat. I-am spus că îl consider prieten, nici vorbă. Mă admira fără limită, nici nu putea să accepte prietenia cu un maestru ca mine. M-a întrebat câți ani am, ce limbi vorbesc, unde m-am născut, de ce m-am născut, etc. Ceva nu era în regulă. Să reclam la ambasada noastră din Buenos Aires ar fi fost inutil, plus că mai puteam lua o bătaie pe chestia asta. Atunci am scris tuturor Steinilor din lume să trimită fiecare pe adresa nepotului de soră câte un milion de dolari. Scris și făcut. Brusc corespondența s-a oprit. Am auzit că a deschis un magazin de dulciuri și o fabrică alături. Apoi am aflat la o emisiune de știri că în Argentina a apărut o ciudată formă de diabet viral, care s-a răspândit cu viteza și eficiența unei ciume. Chiar și Europa era în pericol. Uite cum de la bine la rău este suficient un pas. Vă rog să mă credeți.
Boris Marian
Amintirea unui sâmbure
Amintirea unui sâmbure
Ce poate gândi un sâmbure? Ce amintiri să aibă? Suntem noi sâmburi? Dacă am crede în viața de apoi, atunci am fi sâmburi. Eu cred. Trăim o permanentă stare de alarmă. Ba vrem un pahar cu apă, ba un pachet de țigări, avem nevoie de salvare, de gropari. Vai de zilele noastre. Vine poștașul, îți dă, îi dai. Cumpărături, De ce mâncăm? Crime la Tv de nu-ți mai trebuie nimic. Aștepți o nouă revoluție? Până când? Panică și entuziasm ? Nici una, nici alta. Un necunoscut te ține de vorbă. Apoi devine un cunoscut care te ți ne de vorbă. Cine a inventat vorbele? În șifonier zac haine nefolosite. Ca un om care nu spune nimic, niciodată. Îmi plac vânzătorii, sunt deștepți,. te păcălesc când nu te aștepți. Ca și unele foste iubite. Am spus unele. Eu am un cult pentru Venus din Milo. Nu avea brațe și se pare nici limbă. Nimeni nu știe ce vorbea. Consoarta îți spune ce nu ai făcut, ce ai făcut prost, tu începi să te enervezi, ea plânge. Apoi se rezolvă. Dragostea învinge. Moartea este și mai succsesfull. Am văzut morți care au rezolvat multe situații. De pildă nasturii lăsați pe hai nele u nui mort sumnt adesea atrăgători. O știu din copilărie. Mai am o lipsă – nu-mi plac banii. Nu-mi place nici lipsa lor. Sună banal, dar este adevărat. Pe stradă studiez fizionomia oamenilor. Unii sunt expresivi, alții apatici. În realitate se poate să fie pe dos. Unii ascund taine de mare interes. Sub acest aspect, sunt meserii care îți poferă multe – medic, jurist, polițist. Dar să fie buni, pasionați de ceea ce se ocupă.
Or fi și scriitorii interesanți? Nu toți. Cei mânați de gloria iluzorie nu sunt interesanți. Balzac a scris de nevoie. Gogol din cauza acidității de care suferea. De poeți ce să spun? Prea mult îi bântuie gândul morții și îi preocupă sexul. Ceea cu nu înseamnă că toți sunt poeți. Cred că trebuie să ai o bunătate esențială, ca să scrii poeme. Ca și o proză bună. Simt cum în mine crește sâmburele. Să-l las să crească.
Boris Marian
Ce poate gândi un sâmbure? Ce amintiri să aibă? Suntem noi sâmburi? Dacă am crede în viața de apoi, atunci am fi sâmburi. Eu cred. Trăim o permanentă stare de alarmă. Ba vrem un pahar cu apă, ba un pachet de țigări, avem nevoie de salvare, de gropari. Vai de zilele noastre. Vine poștașul, îți dă, îi dai. Cumpărături, De ce mâncăm? Crime la Tv de nu-ți mai trebuie nimic. Aștepți o nouă revoluție? Până când? Panică și entuziasm ? Nici una, nici alta. Un necunoscut te ține de vorbă. Apoi devine un cunoscut care te ți ne de vorbă. Cine a inventat vorbele? În șifonier zac haine nefolosite. Ca un om care nu spune nimic, niciodată. Îmi plac vânzătorii, sunt deștepți,. te păcălesc când nu te aștepți. Ca și unele foste iubite. Am spus unele. Eu am un cult pentru Venus din Milo. Nu avea brațe și se pare nici limbă. Nimeni nu știe ce vorbea. Consoarta îți spune ce nu ai făcut, ce ai făcut prost, tu începi să te enervezi, ea plânge. Apoi se rezolvă. Dragostea învinge. Moartea este și mai succsesfull. Am văzut morți care au rezolvat multe situații. De pildă nasturii lăsați pe hai nele u nui mort sumnt adesea atrăgători. O știu din copilărie. Mai am o lipsă – nu-mi plac banii. Nu-mi place nici lipsa lor. Sună banal, dar este adevărat. Pe stradă studiez fizionomia oamenilor. Unii sunt expresivi, alții apatici. În realitate se poate să fie pe dos. Unii ascund taine de mare interes. Sub acest aspect, sunt meserii care îți poferă multe – medic, jurist, polițist. Dar să fie buni, pasionați de ceea ce se ocupă.
Or fi și scriitorii interesanți? Nu toți. Cei mânați de gloria iluzorie nu sunt interesanți. Balzac a scris de nevoie. Gogol din cauza acidității de care suferea. De poeți ce să spun? Prea mult îi bântuie gândul morții și îi preocupă sexul. Ceea cu nu înseamnă că toți sunt poeți. Cred că trebuie să ai o bunătate esențială, ca să scrii poeme. Ca și o proză bună. Simt cum în mine crește sâmburele. Să-l las să crească.
Boris Marian
Adio sau la revedere
Adio sau la revedere
- Un om poate strica o colectivitate. La fel și reversibila. Suntem slabi de înger?
- Un colectiv nu poate influența un idiot, iar idiot poate să fie fiecare
- Încerc să vă spun adevărul, nu mă credeți, încerc să mint, am șanse să fiu crezut
- Cine a citit „Jucătorul de șah” de Zweig poate înțelege cât de complexă este structura umană. Există oameni dăruiți de natură, de strămoși, de Dumnezeu , care pot scoate capodopere din arta , din meșteșugul lor. Dar caracterul lor te îngheață sau îți trezesc o silă profundă. Atunci din sufletul lor se poate înălța Pasărea Măiastră, vulturi hulpavi, mirosuri pestilențiale.
- Se spune cvă oamenii de valoare sunt dificili. Dar nu pot fi răi. Talentul și caracterul ar trebui să se susțină reciproc. Nu este așa. Bunătatea nu naște capodopere, dar fără iubire, bunătate ne-am sfâșia până la unul.
Voi reveni, BMM
- Un om poate strica o colectivitate. La fel și reversibila. Suntem slabi de înger?
- Un colectiv nu poate influența un idiot, iar idiot poate să fie fiecare
- Încerc să vă spun adevărul, nu mă credeți, încerc să mint, am șanse să fiu crezut
- Cine a citit „Jucătorul de șah” de Zweig poate înțelege cât de complexă este structura umană. Există oameni dăruiți de natură, de strămoși, de Dumnezeu , care pot scoate capodopere din arta , din meșteșugul lor. Dar caracterul lor te îngheață sau îți trezesc o silă profundă. Atunci din sufletul lor se poate înălța Pasărea Măiastră, vulturi hulpavi, mirosuri pestilențiale.
- Se spune cvă oamenii de valoare sunt dificili. Dar nu pot fi răi. Talentul și caracterul ar trebui să se susțină reciproc. Nu este așa. Bunătatea nu naște capodopere, dar fără iubire, bunătate ne-am sfâșia până la unul.
Voi reveni, BMM
Disperarea
Disperarea
Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină, mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul . Aşa cred, sunt hrănit cu erezii ştiinţifice. Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?
Boli și boli, dureri pierdute, greșeala este o sincopă, un stop cardiac, ajungem la parter, coborâm mai jos, la cuptorul ce ne va ridica la ceruri. Bucuria de a te sprijini pe mila altora? Doamne, nu cred. Ați văzut un om beat câzând de pe un escalator în mers? Așa vom cădea pe rând. Adevărul a murit cam cu 5000 de ani în urmă. I-au fost descoperite oasele, dinții.
Boris Marian
Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină, mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul . Aşa cred, sunt hrănit cu erezii ştiinţifice. Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?
Boli și boli, dureri pierdute, greșeala este o sincopă, un stop cardiac, ajungem la parter, coborâm mai jos, la cuptorul ce ne va ridica la ceruri. Bucuria de a te sprijini pe mila altora? Doamne, nu cred. Ați văzut un om beat câzând de pe un escalator în mers? Așa vom cădea pe rând. Adevărul a murit cam cu 5000 de ani în urmă. I-au fost descoperite oasele, dinții.
Boris Marian
Afară din vis
Afară din vis
Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...
BORIS MARIAN
Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...
BORIS MARIAN
Afară din vis
Afară din vis
Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...
BORIS MARIAN
Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...
BORIS MARIAN
Visătorii de Helem
Visătorii din Helem
Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul.
BORIS MARIAN
Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul.
BORIS MARIAN
Capcanele senectuții
Capcanele bătrâneții
Nu credeam să-nvăț a îmbătrâni vreodată. Când eram mai tânăr și la trup curat, vorba Dinescului, priveam bătrânii cu milă, iar în copilărie, citind DON QUIJOTE de Cervantes, îl consideram un jalnic visător bătrîn, un ridicol cavaler al vremilor apuse, cum, de fapt și era. Dar, cavalerul tristei figuri nu avea mai mult de patruzeci și ceva, era considerat bătrân, că se murea devreme. Astăzi, unii debutează la vârste mai mari.
Nu pot scrie numai pentru mine. Ar semăna cu situația unui pictor care își termină tablourile și le ascunde într-o pivniță. Bietul și genialul Van Gogh a fost aproape în această postură, deși fratele său a încercat disperat să-l ajute. Nu sunt un geniu cum am visat, dar nici un „bou bătrân” cum au încercat unii să mă execute. Culmea, oameni de vârste apropiate de a mea, de la cincizeci în sus. Probabil că după 50 începe o îmbătrânire lentă și latentă, la unii agresivitatea fiind primul, semn, ca și în Alzheimer. Nu este o rușine să fii bătrân, nici să ai Alzheimer. Este o pedeapsă sau un dar. Multiplele atacuri din ultimul an m-au îmbătrânit, am resimțit bătrânețea ca pe o boală incurabilă.
Ceea ce admir la tinerii de astăzi este un anumit spirit de solidaritate pe generații. Poate că este o impresie. În schimb, generațiile tinere au o detașare vecină cu disprețul față de vârstnici. Am scris undeva că este posibil ca anul 1989 să fi împărțit societatea în două, cei „vechi” și cei „noi”. Libertatea a dat un avânt celor care au avut dorința să se cultive, să se exprime artistic. În ce mă privește, n-aș putea spune că scriu mai prost, dimpotrivă, anii mi-au dat noi surse de inspirație, experiența, lecturile nu s-au adăugat în zadar. Dimpotrivă. Remarc la poezia tânără lipsa inhibiție, uneori dusă până la exchibiționism, eu nu agreez expunerea fiziologiei, anatomiei, ca la o secție de chirurgie. Mult sânge, multe organe, gemete excitate, mă rog. Este o capacană - a judeca, poate subiectiv , producția altor generații, mai tinere.
O altă capcană este iluzia că pot fi luat în serios. Mă încurajează unii, mă înjură alții, dar eu nu sunt obsedat de respect exagerat sau de laude formale. Aș vrea să alerg în rând cu tinerii. Sigur este o altă capcană.
Premiul suprem pe care mi l-a oferit viața este pasiunea pentru literatură, pentru scris. Nu am fost niciodată convins că am talent, am debutat cu fiecare carte, cu fiecare poem. Unii m-au acceptat, m-au lăudat, alții mi-au negat vehement talentul. Această vehemență nu m-a doborât, ci m-a ambiționat mai mult. Acum este la fel ca în anii 60, când începeam să scriu.
Cred că am un anumit fler la cei talentați, simt când cineva scrie bine, nu admir exploziile lirice. Rafinamentul și armonia mă atrag mai mult. O fi o altă capcană.
Boris Marian
PS Uneori scrisul meu provoacă reacții negative, de autoapărare de la cine nici nu mă aștept. Asigur pe oricare cititor că nu mă refer concret decât la mine.
Nu credeam să-nvăț a îmbătrâni vreodată. Când eram mai tânăr și la trup curat, vorba Dinescului, priveam bătrânii cu milă, iar în copilărie, citind DON QUIJOTE de Cervantes, îl consideram un jalnic visător bătrîn, un ridicol cavaler al vremilor apuse, cum, de fapt și era. Dar, cavalerul tristei figuri nu avea mai mult de patruzeci și ceva, era considerat bătrân, că se murea devreme. Astăzi, unii debutează la vârste mai mari.
Nu pot scrie numai pentru mine. Ar semăna cu situația unui pictor care își termină tablourile și le ascunde într-o pivniță. Bietul și genialul Van Gogh a fost aproape în această postură, deși fratele său a încercat disperat să-l ajute. Nu sunt un geniu cum am visat, dar nici un „bou bătrân” cum au încercat unii să mă execute. Culmea, oameni de vârste apropiate de a mea, de la cincizeci în sus. Probabil că după 50 începe o îmbătrânire lentă și latentă, la unii agresivitatea fiind primul, semn, ca și în Alzheimer. Nu este o rușine să fii bătrân, nici să ai Alzheimer. Este o pedeapsă sau un dar. Multiplele atacuri din ultimul an m-au îmbătrânit, am resimțit bătrânețea ca pe o boală incurabilă.
Ceea ce admir la tinerii de astăzi este un anumit spirit de solidaritate pe generații. Poate că este o impresie. În schimb, generațiile tinere au o detașare vecină cu disprețul față de vârstnici. Am scris undeva că este posibil ca anul 1989 să fi împărțit societatea în două, cei „vechi” și cei „noi”. Libertatea a dat un avânt celor care au avut dorința să se cultive, să se exprime artistic. În ce mă privește, n-aș putea spune că scriu mai prost, dimpotrivă, anii mi-au dat noi surse de inspirație, experiența, lecturile nu s-au adăugat în zadar. Dimpotrivă. Remarc la poezia tânără lipsa inhibiție, uneori dusă până la exchibiționism, eu nu agreez expunerea fiziologiei, anatomiei, ca la o secție de chirurgie. Mult sânge, multe organe, gemete excitate, mă rog. Este o capacană - a judeca, poate subiectiv , producția altor generații, mai tinere.
O altă capcană este iluzia că pot fi luat în serios. Mă încurajează unii, mă înjură alții, dar eu nu sunt obsedat de respect exagerat sau de laude formale. Aș vrea să alerg în rând cu tinerii. Sigur este o altă capcană.
Premiul suprem pe care mi l-a oferit viața este pasiunea pentru literatură, pentru scris. Nu am fost niciodată convins că am talent, am debutat cu fiecare carte, cu fiecare poem. Unii m-au acceptat, m-au lăudat, alții mi-au negat vehement talentul. Această vehemență nu m-a doborât, ci m-a ambiționat mai mult. Acum este la fel ca în anii 60, când începeam să scriu.
Cred că am un anumit fler la cei talentați, simt când cineva scrie bine, nu admir exploziile lirice. Rafinamentul și armonia mă atrag mai mult. O fi o altă capcană.
Boris Marian
PS Uneori scrisul meu provoacă reacții negative, de autoapărare de la cine nici nu mă aștept. Asigur pe oricare cititor că nu mă refer concret decât la mine.
Clej / micul Gheorghiu Dej
Pervers, mitoman, perseverent în idei și expresii fixe, acesta este micul Dej. Am șters tot ce am scris despre el, totul era adevărat , dar adevărul doare și individul s-a ofuscat enorm, este la fel de vulnerabil ca oricare, însă crede că este o excepție. Ce puțin ne cunoaștem pe noi înșine ! M-a ajutat să mă cunosc și eu mai bine. Puteam să ajung la fel de agresiv ca și el. Biată ființă efemeră.
Nastratin Hogea
Nastratin Hogea ( studiu de caz pentru poeți)
Poetul este Nastratin sau Nassredin? Nu, este un punct de plecare. Cândva credeam că dețin adevărul absolut, apoi pe cel relativ, apoi niciunul. Dar am primit în cap pietre, nuci, curmale, stafide și perle.
Am fost numit perfid, vânzător, hoțoman, numai pentru că încercam să demonstrez că am dreptate. Dar dreptatea este o sabie cu două tăișuri. Dreptatea este un scorpion. Urechea ta nu prinde toate sunetele, ochiul tău nu vede toate obiectele, mintea ta nu înțelege toate tainele, sufletul tău nu iubește toate ființele. Ura compensează iubirea.
Dar nu o înlocuiește. Apoi, ce să spunem, timpul este o roată, totul se repetă. Nastratin nu este de acord, el are darul de a fi altfel în fiecare zi.
Cineva mi-a spus, iubitule, tu copiezi ideile altora. Recunosc că nimic nu-mi aparține, nici Dumnezeu nu este al meu. Nici nu am vanitatea să afirm că am descoperit o nouă planetă, dar ea există. Nu am inventat nici un vers, le-am auzit de-alungul secolelor, pe când eram în stare de entropie minimă. Eram praf, atomi fără formă, dar cu memorie.
La intrarea în Rai, erau lăudate cinstea și sârguința. De aceea, mult timp nimeni nu mai voia să intre în Rai. Preferau Purgatoriul. Au hotărât să schimbe lozinca – trăiască lenea și minciuna. A fost o îmbulzeală. Numai Nastratin a rămas afară. Se întreba – poți cere lumii iubire? Poți cere orice. Iubirea se împarte în iubiri tot mai mici, până când te trezești în palmă cu un dram de ură. Acesta nu este adevărul. Asta spune Nastratin.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, umbrele creșteau, gurile celor care cântau au fost astupate cu pământ, unii de voie, alții de glonț. Asta nu a mai spus Nastratin.
Boris Marian Mehr
Poetul este Nastratin sau Nassredin? Nu, este un punct de plecare. Cândva credeam că dețin adevărul absolut, apoi pe cel relativ, apoi niciunul. Dar am primit în cap pietre, nuci, curmale, stafide și perle.
Am fost numit perfid, vânzător, hoțoman, numai pentru că încercam să demonstrez că am dreptate. Dar dreptatea este o sabie cu două tăișuri. Dreptatea este un scorpion. Urechea ta nu prinde toate sunetele, ochiul tău nu vede toate obiectele, mintea ta nu înțelege toate tainele, sufletul tău nu iubește toate ființele. Ura compensează iubirea.
Dar nu o înlocuiește. Apoi, ce să spunem, timpul este o roată, totul se repetă. Nastratin nu este de acord, el are darul de a fi altfel în fiecare zi.
Cineva mi-a spus, iubitule, tu copiezi ideile altora. Recunosc că nimic nu-mi aparține, nici Dumnezeu nu este al meu. Nici nu am vanitatea să afirm că am descoperit o nouă planetă, dar ea există. Nu am inventat nici un vers, le-am auzit de-alungul secolelor, pe când eram în stare de entropie minimă. Eram praf, atomi fără formă, dar cu memorie.
La intrarea în Rai, erau lăudate cinstea și sârguința. De aceea, mult timp nimeni nu mai voia să intre în Rai. Preferau Purgatoriul. Au hotărât să schimbe lozinca – trăiască lenea și minciuna. A fost o îmbulzeală. Numai Nastratin a rămas afară. Se întreba – poți cere lumii iubire? Poți cere orice. Iubirea se împarte în iubiri tot mai mici, până când te trezești în palmă cu un dram de ură. Acesta nu este adevărul. Asta spune Nastratin.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, umbrele creșteau, gurile celor care cântau au fost astupate cu pământ, unii de voie, alții de glonț. Asta nu a mai spus Nastratin.
Boris Marian Mehr
Homo homini lupus
Homo homini lupus
Ecclesiast – Vântul se duce înspre nord, apoi se-ntoarce-n sud, se răsucește într-un cerc, așa cum toate curg
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint
Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se înălța fumul, au am auzit cum se închideau ermetic ușile, am văzut și am auzit, deși abia mă născusem, poate că nu mai amintirea, poate că numai povestirea, poate că numai vizionarea, poate că numai lecturarea nu sunt de ajuns, poate de aceea morții trăiesc mami mult decât cei vii.
Boris Marian Mehr
Ecclesiast – Vântul se duce înspre nord, apoi se-ntoarce-n sud, se răsucește într-un cerc, așa cum toate curg
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint
Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se înălța fumul, au am auzit cum se închideau ermetic ușile, am văzut și am auzit, deși abia mă născusem, poate că nu mai amintirea, poate că numai povestirea, poate că numai vizionarea, poate că numai lecturarea nu sunt de ajuns, poate de aceea morții trăiesc mami mult decât cei vii.
Boris Marian Mehr
Plagiatorul
Plagiatorul
Motto- Când majoritatea spune DA, ceva nu este în regulă
De mic copil am vrut să plagiez. La început au fost „Însemnările unui partizan” de Ignatov, mă vedeam în zăpezi ochind patrule nemțești, dar m-au prins partizanii și mi-au tras o mamă de bătaie. Le făceam concurență. Apoi am început să-l plagiez pe Jules Verne. Într-o noapte m-am trezit cu Căpitanul Nemo, era foarte furios și mi-a pus în vedere că orice încercare de plagiat se pedepsește cu o plimbare pe „Nautilius” de vreo doi ani. Nu mi-a convenit. Au urmat Eminescu, Saint-John Perse, Rimbaud, aceștia au fost mai blânzi cu mine. Mai rău a fost cu Shakespeare, pentru că eu am scos o cărticică „154 de Sunete”, inspirate din Sonetele lui Will. A fost supărat și mi-a sabotat întreaga ediție. Nu am vândut nici un exemplar. Ultima încercare a fost cu un mare poet din Jamaica. Am copiat titlul poemului său, „Abanosul verde”. Unde naiba ai văzut un abanos verde? A întrebat urmașul lui Tamango. L-am găsit în Enciclopedia Britanică, i-am răspuns. Vezi, acesta este un plagiat, chiar unul nerușinat. M-am trezit cu o droaie de turiști și de autohtoni gata să mă linșeze. Am fugit, mi-am lădsat casa, familia, hainele, eram în chiloței albaștri, am fugit la Gara de Nord și m-am retras la Poiana Brașov. Acolo stau, schiez pe un ziar și scriu versuri. Mă plagiez pe mine însumi. Din poeme mai vechi. Ce nevoie am eu de clasicii antici, moderni, când mă am pe mine? Dar nu se știe, dacă dau de un poet tânăr , talentat și necunoscut, nu merită să-l plagiez? Doar nu sunt nebun să scap o asemenea ocazie. În fond, ce îmi pasă, de înjurat m-au înjurat destui, prieteni am, câțiva, dar buni, restul ducă-se în Parnasul lor mirosind a parfum de cicoare. Mai vedem. Se descurcă fiecare cum poate. Ce Homer nu a plagiat? Dar Dante, Shakespeare ( unii zic că nici nu a fost el, era Doamna brună din Sonete), Caragiale care l-a plagiat pe Caion, pe Tolstoi, ehei, apoi Celan, ca să nu uităm de Eugen Barbu căruia un „negru” i-a făcut ( intenționat) o figură și a copiat, pe bune, zece pagini din Paustovski, iar nea Jenică habar nu avea, că nu-și citise cartea. Se mai întâmplă. Adio, copii ai muzelor.
Să semnez? Dacă eu nu sunt eu? BMMarian
Motto- Când majoritatea spune DA, ceva nu este în regulă
De mic copil am vrut să plagiez. La început au fost „Însemnările unui partizan” de Ignatov, mă vedeam în zăpezi ochind patrule nemțești, dar m-au prins partizanii și mi-au tras o mamă de bătaie. Le făceam concurență. Apoi am început să-l plagiez pe Jules Verne. Într-o noapte m-am trezit cu Căpitanul Nemo, era foarte furios și mi-a pus în vedere că orice încercare de plagiat se pedepsește cu o plimbare pe „Nautilius” de vreo doi ani. Nu mi-a convenit. Au urmat Eminescu, Saint-John Perse, Rimbaud, aceștia au fost mai blânzi cu mine. Mai rău a fost cu Shakespeare, pentru că eu am scos o cărticică „154 de Sunete”, inspirate din Sonetele lui Will. A fost supărat și mi-a sabotat întreaga ediție. Nu am vândut nici un exemplar. Ultima încercare a fost cu un mare poet din Jamaica. Am copiat titlul poemului său, „Abanosul verde”. Unde naiba ai văzut un abanos verde? A întrebat urmașul lui Tamango. L-am găsit în Enciclopedia Britanică, i-am răspuns. Vezi, acesta este un plagiat, chiar unul nerușinat. M-am trezit cu o droaie de turiști și de autohtoni gata să mă linșeze. Am fugit, mi-am lădsat casa, familia, hainele, eram în chiloței albaștri, am fugit la Gara de Nord și m-am retras la Poiana Brașov. Acolo stau, schiez pe un ziar și scriu versuri. Mă plagiez pe mine însumi. Din poeme mai vechi. Ce nevoie am eu de clasicii antici, moderni, când mă am pe mine? Dar nu se știe, dacă dau de un poet tânăr , talentat și necunoscut, nu merită să-l plagiez? Doar nu sunt nebun să scap o asemenea ocazie. În fond, ce îmi pasă, de înjurat m-au înjurat destui, prieteni am, câțiva, dar buni, restul ducă-se în Parnasul lor mirosind a parfum de cicoare. Mai vedem. Se descurcă fiecare cum poate. Ce Homer nu a plagiat? Dar Dante, Shakespeare ( unii zic că nici nu a fost el, era Doamna brună din Sonete), Caragiale care l-a plagiat pe Caion, pe Tolstoi, ehei, apoi Celan, ca să nu uităm de Eugen Barbu căruia un „negru” i-a făcut ( intenționat) o figură și a copiat, pe bune, zece pagini din Paustovski, iar nea Jenică habar nu avea, că nu-și citise cartea. Se mai întâmplă. Adio, copii ai muzelor.
Să semnez? Dacă eu nu sunt eu? BMMarian
Arcașul
Arcașul lăcrimând?
Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.
Ce gândește o adolescentă?
Nu uită să muylțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.
Jurații
Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.
Boris Marian
Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.
Ce gândește o adolescentă?
Nu uită să muylțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.
Jurații
Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.
Boris Marian
Mâna lungă a memoriei
Mâna lungă a memoriei
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Capcanele
Capcanele, fericirea și omul negru
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Homo homini lupus
Homo homini lupus noiembrie 2010
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Naufragiatul
Naufragiatul şi victoria sa
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Ce facem?
Ce facem, ce mai avem de făcut?
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
Pe acoperișuri
Pe acoperișuri atârnă toporiști
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Celan
Din nou, de ce și pentru ce?
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Spermatozoidul
Spermatozoidul
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Îngrijorat sunetul
Îngrijorat pătrunde sunetul
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Luminile orașului
Luminile orașului
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
Este viața o datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Ecxistă viață ca datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Studii despre vasile
Studii despre Vasile
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
