La răscruce

La răscruce

 

Dai o gloabă, capeți un om, dai un om, capeți o gloabă. Așa a ajuns Josef K. să fie executat. Un verdict și gata, Legea și-a închis porțile.  Felcerul îl mușcă pe cal de gât, apoi se repede în casă și mușcă sânul fetei. În fața Castelului se poate sta cu secolele. Nimeni nu-și amintea nici fața, nici numele făptașului. Într-o dimineață m-am trezit în patul vecinului, metamorfozat în faun. Vecina s-a uitat lung la mine și s-a refugiat în baie. Nu a strigat după ajutor. Ia un halat și ieși naibii din casă, a strigat ea din spatele ușii. Am ascultat-o, se temea, probabil, să nu nască un faun. Pe stradă nici țipenie de om. Am găsit cu greutate căminul pentru fauni vagabonzi. Directoare era o femeie durdulie, iar adjunctul  avea coadă și cornițe. Era rău și afemeiat. Am stat câteva zile, dar nimeni nu vorbea, toți citeau cărți. Eu nu le cunoșteam alfabetul. Mi-era dor de vecina care mă găzduise. M-am întors la ea, vecinul revenise din deplasare. Mă bătu ca la carte. Te-ai dat la nevastă-mea, ai lăsat-o borțoasă. O fi de la tine, am bâiguit. Nici vorbă, nu mai avem relații de doi ani. Așa este, confirmă vecina. Deci visul meu se împlinea, urma să am un moștenitor, un faun ca mine. Spre dezamăgirea tuturor femeia a născut o șopârlă. Acesta e rezultatul adulterului , au comentat oamenii din cartier. Plecați cu toții, urla vecinul. Șopârla a înțeles situația, ne-a îmbrățișat , pe mine și pe vecina și ne-a propus o excursie în Florida. Avea acolo rude de dimensiuni apreciabile, de la patru metri în sus. Înainte de plecare ne-am dus la grădina zoologică să ne documentăm. Era acolo o mașinărie de tocat animale bolnave. Șopârla a încercat să ne explice cum merge  chestia aia, dar a alunecat și dusă fost, a ieșit sub formă de pateu. A mai intrat un paznic, a pățit la fel. Ce jale? Vecina plângea, paznicii plângeau, mașina nu putea fi oprită. Am uitat să spun că pe vecină o chema Josefina și cânta în corul Filarmonicii. Într-o noapte, un șoarece îi ronțăi o coardă vocală, ceea ce o transformă pe biata Josefina în bas feminin.  I s-a propus să cânte aria Cneazului Igor sau a lui Ivan Susanin.  Ea s-a conformat, sala se prăpădea de râs. Pe sub parchet mișunau tot felul de rozătoare care tocau picioarele spectatorilor.  La sfârșitul spectacolului lumea s-a sculat, dar nimeni nu mai avea picioare. Aveai impresia că s-au ridicat cu scaun cu tot. Totuși lumea aplauda, cine nu aplauda era scos afară și executat. Nimeni nu și-a mai luat paltoanele de la garderobă că nu le mai trebuia, erau prea lungi . Eu am fost singurul care nu am intrat în sală, așa m-a rugat Josefina, să nu aibă trac. „Și mulți străpunși de suliți ferecate, bărbați răpuși în lupte, toți cu arme însângerate”, fredonam nerăbdător,așteptând să iasă Josefina. Altă surpriză, de emoție, Josefina nu mai era ea, ci o ciocănitoare pe nume Hulen, care știa să zboare și cu spatele, de la cap la coadă. S-au strâns o mulțime de  curioși, a venit un crainic și a început să bată lumea cu microfonul care se lungea la fiecare lovitură. Omora din cinci în cinci, adică nu mai era decimare, era cinquenare.  Insuportabil, am fugit. Unde? La Paris, desigur.

BORIS MARIAN

Preludiu

 

Cad filele de calendar, dar noi dormim sub apa Eufratului, acolo ne iubim,acolo creștem,urcăm apoi într-un tramvai Dorință, îl ascultăm pe Joe Dassin, iar eu îți mângâi părul, miros a mătrăgună, căci soarta pare că ne-a părăsit. Ahora tu vienes. Ochii mei, ca ouăle de prepeliță cad , se sparg pe caldarâm, ne latră aerul, iar caii nu ascultă, ne spune ghicitoare – veți muri. N-o cred, nu-i dau nimic, eu fluier și fluieratul se lipește de obraz. Tu râzi, iubito, este bine, altfel de mult eu nu mai existam. Tu vei dansa cu capul meu pe tavă, atâtea nopți au te-am căutat, atâtea zile te-am pierdut, cum pierzi în minte stațiile de tren, au ochii roșii casele din munte, nu voi rosti blesteme, nu urăsc, trădează-mă când vrei, cadână stearpă, au fac copii cu cine mă-ntâlnesc. Dator eu sunt cu-o viață și cu-o moarte, pe limba florilor de gheață voi vorbi. Suntem doar părți de propoziție și de cuvinte, de mine nu pot nicidecum să fac abstracție, mă pot doar parodia ca un pătrat ce se dorește cerc. Sunt liber să gândesc, chiar de  mi se stinge vocea. Privim în liniște, eu ți-am rămas dator.

BORIS MARIAN

Talentul de a nu spune nimic

 

Cunosc  persoane cu o viață  sordidă, mizeră, care scriu frumos, luminos, de asemenea alții  scriu cu multă tristețe despre destin și trăiesc, slavă Domnului, o viață demn de  invidiat. Care o fi izvorul artei – sinceritatea absolută sau fantezia absolută?  Nici una , nici cealaltă. Dar au unii talentul de a înșira cuvinte goale precum – cercuri, lumină, durere, sânge, rugăciune, a fi, a nu fi, sfârșit, început, desigur, Dumnezeu ( unii îl scriu cu literă mică), îngeri, fericire, nefericire, cred că un calculator cu program ar scoate texte minunate, există chiar producții de calculator , deja de 20 de ani vechime. Fug de asemenea texte. Cu cât un text este mai impersonal, cu atât  mi se pare mai neinteresant. Desigur, Borges, de pildă, fantazează genial, pe el îl  iubesc. Kafka scrie cu propriul sânge. Dostoievski, la fel. Știu că toți oamenii trec prin suferință, unii prin boli, dureri, alții prin pierderi în familie, în dragoste, unii sunt tineri, alții mai puțin tineri.  La fel cum Mănăstirea Argeșului s-a clădit cu o jertfă supremă, la fel  orice creator își pune talentul în ceea ce scrie, îl zidește în această creație. Dar, a descrie la nesfârșit aceleași  stări și nici acelea profund personale, profund sincere, fără a fi, desigur  relatări  jurnaliere, este un mod de a înșela cititorul. El va fi încântat la început, apoi va pleca dezamăgit. Se spune că a doua scriere este mai bună decât prima. Cred că este a adevărat. În ce mă privește, îmi place să mă joc cu propria mea moarte, nu neapărat fizică, murim de multe ori în spirit, în idee.

BORIS MARIAN

Visul

 

Ca de obicei mă aflam  într-un oraș necunoscut, București, Moscova, Caracas, nu știu, pornisem cu tramvaiul  să caut nu știu ce, au apărut niște dealuri, apoi un cartier sordid, un cămin de borfași, îmi pierdusem hainele, undeva se bea pe nerăsuflate, eu mă grăbeam într-un loc anume, eram cu un văr, nu-l mai văzusem de zeci de ani,  se  tot ițeau niște fete pe jumătate dezbrăcate,  eu nu știam ce doream, am ieșit, am găsit tramvaiul cunoscut de mine, dar înăuntru nu erau bănci, doar niște șine de tren, cineva mă amenința cu cuțitul, nu-mi era frică, doar că mă durea capul… M-am trezit, am scris. Ca să nu te plictisești trebuie să mă schimb în fiecare zi, adică să-mi pun o mască, azi o să-ți spun că nu te iubesc, te vei preface că nu-ți pasă, iubirea nu este un schimb de păreri, viața o fi prețul iubirii? Mâine, o altă mască. Bărbații nasc cuvinte, femeile nasc și copii și cuvinte, dar mai știi? Dacă viața ar fi alcătuită numai din cuvinte, nu s-ar mai naște nimeni. În loc să lătrăm, să mușcăm, scriem. La început a fost Tăcerea, la sfârșit ce va fi?  Cuvântul. Natura se descurcă și fără noi Ce suntem noi pe lângă o moluscă, un recif, un munte?  Oare Dumnezeu iubește cuvintele, când El Însuși este Cuvântul? Devin modest, devin umil, schimb tramvaiul, biblioteca a făcut  picioare, ușile nu mai au chei, dați-mi cuvinte-șperaclu. Deschid, Doamne, ce  tezaur, al cui? Nu, schimb tramvaiul. Din nou  sunt într-un oraș necunoscut.

BORIS MARIAN

Prințesa din Alpi

 

Prințesa din Alpi era un personaj de vis. Nu cunoșteam starea ei. Nu am văzut-o niciodată. Într-un  tablou apare cu un copil. Ea are părul negru, are ochi negri, arzători, trăsături delicate, capul și-l ține  înclinat. În alt portret, părul pare grizonat, ea își sprijină bărbia în pumn. Mi se pare frumoasă în ambele tablouri.  Am citit câteva din cărțile ei apărute la Milano. Sunt neobișnuit de profunde, profesional scrise, fără divagații sau artificii. Mulți o admiră, sunt gelos, în special pe cei tineri, eu, faun bătrân și trist. Uneori  o zăresc pe un cal negru, ea călărind în maniera clasică, în rochie albă, lungă, aplecată pe o parte, nu mi-o pot închipui în pantaloni de călărie. Cred că mă influențează un serial istoric, italian. Îl înțeleg pe Stendhal când scria „Mănăstirea din Parma”. Cred că nu am s-o revăd niciodată. Iubesc în tăcere ca o lumânare într-o peșteră, aud tropotul calului. Este  prințesa. O privesc în ochi, e o dublă imagine, cea de deasupra mea, în munți, cea din fața mea. Nu reușesc să  înțeleg unde mă aflu. Ea nu mă știe. Se teme? Nu, este prea mândră. Îmi place mândria ei, tăcerea,iubirea de sine. Nici nemurirea nu-și are rostul. Uși ferecate, distanțe se așează între noi. Care noi? Eu nu exist. Câtă splendoare în această inexistență. Câtă  risipă. Prințesă din Alpi, vom pleca împreună. Caii din nori bat ușor din copite.

BORIS  MARIAN

De dragoste și alte chestii

De dragoste și alte chestii

 

Nu știu, eu am scris despre dragoste  sau ea m-a scris pe mine. Seducția vine de la zei. Pe Zița o chema Zeița, pe Pisicuța – Cuța, Roxy devenise sexy, domnul Bivoly venea din Rivoli. Frigid și frivol, dă un ocol. Când un bărbat urcă scările, el coboară în sufletul unei femei. Într-o zi , Zița o  ucise pe Cuța. Anchetatorul Bivoly bănuia pe altcineva. De fapt Cuța o  cruțase pe Zița de a făptui omorul și a schimbat povestirea. Stai, dragule, ești drogat? Nu, scrisul este singurul meu drog, pot să continui?  Poți, dar păstrează o logică. De fapt Zița și Cuța se drogau, încercând   să o atragă pe Roxy, care fusese iubita mea, mai demult. Fatală, tu, emblemă, a șansei noastre grave. Anchetatorul Bivoly sau Bivo, pe scurt, se trezi cu un diagnostic care îl puse la pat și îl conduse la operație. L-au vizitat  Zița, Cuța și Roxy, din pură curiozitate. Ancheta fusese suspendată. Fetele și-au oferit sângele, organele interne, dar Bivo avea un ajutor de șerif care interzise orice contact cu bolnavul. Ancheta a fost reluată,în timp ce Bivo se stingea în spital, ca o lumânare. Pe locțiitor îl chema Nemo. De unde erau drogurile, cine le aducea, s-a ajuns la o rețea cu ramificații în Columbia, Turkmenistan și la noi, la Tâncăbești, lângă Potigrafu. În acea clipă am simțit că iubirea e un lucru foarte mare. De la Romeo și Julieta la Tanța și Costel e un drum. Roxy trebuia salvată cu orice preț. Feromonii au și ei un rol. Să nu-i uităm pe Crebillon, Duclos, Marmontel, Chamfort, alți pornografi celebri. Până și umbrele știu să se iubească. Unii, din dragoste pentru lei și leoaice se duc în Africa și mor înțepați de musca țețe. Alții sar de pe pod, în Brooklin și omoară pasageri nevinovați, fără să pățească nimic. S-a aflat că  Nemo a încercat să o  seducă pe Cuța, dar a primit o palmă care i-a strâmbat dantura. Acum, ce rol am eu în toată chestia asta? Atâta doar că țineam la Roxy, dar fata era prea modestă și nu  ieșea în față. Un regizor s-a oferit să tragă o peliculă, totul era pregătit, când lumea a aflat că un asteroid se apropie de Pământ, toate birourile au fost închise, regizorul a fugit în Arizona, să scape de șocul planetar. Cum Eva îl urmărea pe Adam  așa mă persecuta Roxy pe mine,nu că trebuie să mănânc mere, sunt sănătoase. Într-o zi mi-a spus că au invitat-o la Operă să cânte aria lui Carmen,am fost  contra, dar ea tot a cântat și cu mult succes, așa că am pierdut-o, mi-a luat-o toreadorul și a dus-o  nu știu unde. A trebuit să mă mulțumesc cu un covor pe care cei doi îndrăgostiți mi l-au trimis cadou din  Persia. Iubirea are ceva comic aproape în toate cazurile. Cum știm să facem din ceva vesel o tragedie. Uneori admirația unei persoane poate să ne sperie. Am văzut și eunuci fericiți. Aș fi vrut să fiu  undeva,într-o deltă  tropicală, sătai bambus și să privesc luna, așa cum e ea la tropice, gigantică, mai mare ca trupul unei femei. Le-am uitat pe Cuța și Zița. Unde or fi ele? Am auzit că s-au făcut călugărițe în Portugalia. De ce acolo? Ca să nu le găsească poliția. Am pornit în căutarea lor, dar acesta este un alt capitol.

 BORIS MARIAN

Avatarurile strălucitului Bobo R.

Avatarurile   strălucitului Bobo R.

 

Bobo R. s-a născut în comuna Ciomagu, județul X,în ajunul războiului mondial, ceea ce nu l-a împiedicat să facă o carieră strălucită. A studiat la Universitatea de Furt în Drept și  Cleptolitografie, specialitatea – delapidarea clasică și modernă. A parcurs toate treptele până la aceea de  Magistru. A debutat pe teren neutru, însoțit de celebrul Lamă S., pomenit și de istorici de prestigiu.  A spart și devalizat  bănci,seifuri, muzee,trenuri, autobuze, căruțe în mai toată Europa. A fost invitat pentru consultări în Sicilia, dar a refuzat, în București se simțea mai în siguranță. La viața lui a săpat tuneluri montane, a ridicat și a coborât poduri, iubea Hinterlandul, fiind un franctiror înnăscut. A fondat un Institut de Furt aerian și acvatic, scotea un buletin „ Kokalos”, în limba greacă. Avea rude  în mai toate orașele lumii, dar mai multe , în regiunea Potenza din Italia, unde trăia prima lui soție, Inocenzia. La Sybaris  o lăsase pe cea de a doua soție, cu nume necunoscut, dar originară din regiunea Puglia. O perioadă s-a ocupat de contrabandă cu organe de om,pe care le vindea șefilor de trib din Oceania. Averea sa era greu de estimat, depășea bugetul unei țări mijlocii, dar, la primirea în Academia Oamenilor cu Mâna Lungă i s-a cerut o declarație pe care a refuzat să o dea. A fost arestat pentru evaziune fiscală și a primit ani grei, doi și ceva, timp în care a reușit să se apropie de budism atât de mult, încât la eliberare  s-a îndreptat spre Insula Paștelui, unde a fost primit cu urale. A furat acolo toate statuile celebre, apoi ,într-o criză de conștiință s-a sinucis sau a simulat o dispariție. Da fapt, Bobo R.,s-a stabilit  fără dubii , este un avatar al omului universal, însoțind istoria planetei. Se scrie că lumea există de opt sau cinci mii de ani, dar oricare elev știe că vârsta  planetei este de cel puțin patru miliarde nouă sute de milioane de ani. Nașii lui Bobo R.  au fost  respectabilii domni Azoic și  Proterozoic. În cuaternar au început chinurile Facerii și Binefacerii. Asista dr. Gunz- Mindel. Mindel, Riss și Kanjeran au băgat spaima-n dușman, asta cânta micul Bobo R.  În paleolitic  oameni se salutau aruncându-și câte un pietroi în cap, de unde și proverbul – nu aduce era ce aduce sfera. În neolitic toată lumea avea deja calculatoare, ceea ce pentru Bobo R. a fost o mană cerească. Furtul pe calculator, ca și dragostea sunt o nimica toată. Marea nenorocire a fost descoperire fierului, toată lumea fura fier, de nu se mai puteau Acălca nici cămășile demnitarilor. Mai departe știți și Dvs. ce putea să se întâmple, a apărut Politica și Bobo R. , ca adversar al oricărei minciuni, viol, sperjur și împrejur s-a schimbat mult. Vom reveni.

BORIS MARIAN

Prietenul meu, Matusalem.

 

Am un prieten, are o sută de ani. După ce a rămas văduv s-a atașat de o tânără X, de trei ori mai tânără. Cunoscuții au fost revoltați. Prejudecăți, invidie?  Cineva i-a spus să nu intre în casa lui cu juna X. După trei luni, stăteam în fața catafalcului acelui cunoscut. Însuși Matusalem s-a ocupat de înmormântare. Nu e bine să te opui iubirii. Cred în viața de apoi, cred în viața dinainte, viața este doar o sumă de erori și de cuvinte.  Sufletul mi-e împăcat, în păcat și liniștit. Cred în ceea ce va veni, nu-s dator cu jurăminte. Dar le iert azi tuturor ce e rău și ce e bine, omul este diferit de angeli și de jivine. Calamine înflorite și briuze ofilite, cu petale înnegrite, precum cărțile citite. Nu sunt demn de neuitare, nu-s nici nimic, nici foarte mare, nici nu sunt chiar mijlociu, că dum spiro, scriu. Jacques  cel Viu înainta, miezul roșu-nchis pulsa chiar în soare, un polen ce cădea încet, Verlaine. Câteva cadâne goale leneveau. Punct. Cu norii se atingeau, juisau. Jacques cel Viu nu se grăbea, priapic fiind domnia sa. Freamăt blând, valurile, orgile, organele, spuma tremura-ntre stânci , valuri adânci. Alge încinse de soare, prin ele, lunecătoare, salamandre gasteropode, cadânele îngână ode. Faleze roșii ca harbujii, sărută înfocați franțujii, recifuri purpurii, deschise, dar William Blake murise. E veșnic pe lume frământul, pluti-vom, uita-vom pământul?

Boris Marian

 

Aut Caesar…

 

Ori sunt scriitor ori sunt un nimeni. Nu sunt nici mare, nici mic. Un  nimeni îmi spune Pinocchio, cu literă mică și cu un c, atâta poate dumnealui, om cult, cu diplomă și creier de diplodoc. Nu-i bai, îl iubesc, este vărul meu. De a opta spiță. Altfel mă deziceam  public. A făcut-o el, acuzându-mă de  antipatagonism. Ce o fi fost în mintea bietului cărturar? Îl las. Diplodocii trăiesc mult, dacă nu se schimbă clima. Mai am câțiva clienți, care se supără când încep să râd. Mai bine aș plânge, e mai sănătos.  Am citit undeva că Internetul va înlocui toate tipăriturile. Vai de noi. Spartacus va deveni împărat și poet. Învățătura vine de sus, de jos, de la dreapta, de la stânga, de oriunde. Deschide inimkile și nu le mai închide. Inimile strănută. Unele texte seamănă cu strănutul. Poate chiar și acesta. Unde ești tu, veche Palestină? Necunoscutul vine din cunoscut. Asta știe oricine. Numai nebunii cunosc necunoscutul. Vreau să trăiesc mai mult, nu vreau să mai strănut, o tabletă de iubire, vă rog. E un citat, îl știu toți.  De mic aveam obsesia asociațiilor. Pildă vine de la bilă, bila de la bulă. Să vorbim în bule. Poc, poc. Inima , strict inima, stricnină. Șovăind  .și trmurând, o șovăială plină de tremoluri, petrecerea e-n toi, fii blând și blond, ai multe roluri.Ce-i poezia? Mai nimic, mai mult decât o sumă de cuvinte, un vultur naște un tumult, iar porumbelul este prea cuminte. Idei mărețe avem mulți, în fapte… coborâm mai multe trepte întunecate, suntem muți și surzi la neroziile nedrepte.  Și totuși suntem frați, nu știm ce-nseamnă a fi frate, încă, vezi MANE, TEKEL, UFARSIN, încearcă Domnul să ne plângă. Erai o terestie  iubitoare,

 O picătură rece te-omoară,

Iubirea nu este o stare normală,

Nici cerebro-intelectuală,

Avem două mâini și două picioare,

Inima seamănă cu o vrăbioară,

Întreabă ce-i sufletul un bătrânel,

Iar bătrânelul este chiar El,

Ceva ce rătăcește  în tainele doamnelor,

Dedat parfumurilor, odecoloanelor,

Aleargă  și după  troleibuz,

Nu-l ajunge și pleacă mofluz,

Îi spui să stea acasă, că este  câine,

Scâncește în somn  de azi până mâine,

Cu mare noroc și ceva drog

Ajungi interlop chiar și pe blog,

Poți fi serios, extrem de serios

Precum amicul Nammenlos,

Crezi că iubești,  iar acest cred

Este divin, absurd, incorect,  

Sunt uimit cum a ajuns

Amicul un nibelung  ras și tuns,

Cândva iubea pe Magdalena,

Care studia  latina, elena,

Se dăruise și lui Kant,

Dar a plecat în Brabant,

Tatăl ei era procuror,

Avea  două verbe – te-nchid, te zbor,

Urma Speranța blândă, prea blândă

Precum un paloș pentru osândă,

știa trei limbi și jumătate ,

Speranța ajunse foarte departe,

Apoi veniră rodiile rare,

Puțin încrezute și circulare,

Apar , nu știu cum, din vreme în vreme

Camelii, Nine, Dore și Eve,

Circe, Calypso degeaba atacă,

Ulise  se-ntoarce-n  a sa Ithacă .

BORIS MARIAN    

 

 

Cu durere în suflet

 

Cu durere în suflet am aflat de la prietenul Mache, prieten cu Lache, despre sinuciderea lui Sache. Nu e nimic de râs. Dimpotrivă. Straniu a fost modul în care regretatul Sache și-a realizat suicidul.  Prin implozie. Adică trupul său s-a comprimat până la dimensiunea unei mingi de golf, apoi sub acțiunea unei forțe extraterestre s-a  înălțat și dus a fost. Prin urmare nu a avut loc nicio înmormântare.  Unii au afirmat că , de fapt, Sache  avea o misiune oe pământ, după care a fost rechemat la „bază”.  În ce consta misiunea nu era nimic clar. Sache a fost un mare hoțoman, pokerist, escroc, afemeiat, mincinos, turnător, carierist, gurmand, știa de toate li nimic, vorbăreț, simulant, vai de capul său, că Domnul nu i-a dat  nimic bun. O fi fost plămădit de diavol, Doamne, iartă-ne. Sache a fost și inventator. A construit un robot –gigant pe care îl împrumuta firmelor de construcții și  unor bande care spărgeau bănci. Și totuși avea o mulțime de prieteni. Se pricepea să câștige simpatia, deopotrivă, a femeilor și bărbaților, chiar și a soților  încornorați de el. Într-o noapte l-am visat. Razele lunii luminau piciorul patului, iar Sache stătea drept în fața mea, fără să spună o vorbă. Eram cuprins de neliniște, deși Sache zâmbea. „De ce, Sache, de ce? ”, l-am  întrebat în șoaptă. Lângă mine dormea o frumoasă doamnă pe care o curtasem cam două luni. „     Ce  anume de ce?”, întrebat Sache , tot în șoaptă. „De ce te-ai sinucis?”. „Eu, nici vorbă, ce-i cu tâmpenia asta? Acum am venit  la  tine de la un bar de noapte. Miroase-mă, dacă nu crezi”. Sache mirosea a coniac și tutun fin de țigări de foi. Nu mai știam ce să cred. Sache era aici, viu și nevătămat. Am închis ochii fericit. Dimineața mai stăruia în cameră mirosul lui Sache. Ori poate că eu miroseam așa, că fusesem cu doamna la un bar, dar am stat puțin, seara. „Nu l-ai văzut pe Sache?”, am întrebat-o pe frumoasa doamnă ce tocmai deschidea ochii. „Care Sache, ăl de s-a aruncat de pe Palatul Telefoanelor acum o lună?. A fost și îngropat,  mergi la cimitir să te convingi”. M-am dus chiar în acea dimineață. M-am interesat, am găsit locul, era o piatră, scria – „ Sache N. Sache ( 1933-2013) – Nu te vom uita niciodată”. Am ieșit uluit. Pentru că practic  golful m-am dus să fac o partidă. A lovit mingea cu crosa și, Doamne, nu o să mă credeți, am auzit vocea lui Sache – „ Lovește mai cu milă, omule”.

BORIS MARIAN  

Genetic

Modificăm orice, vino neamule. Insomnia nu este încă moartea. Nico și Tina, spirulina. Para cu Noie. Kate cea tonică. Tipohondrie. Închide strâns ochii, pune lacăt și gata. Buzele , da, le țuguiești, ei și?  Treci peste față cu un șervețel  înmuiat în lapte de lupoaică. O saltea, o măsuță de scris. Stăteam în fața ferestrei, ramele erau scorojite, pe față îmi cădea o lumină inertă. Geamul se transformă în gheață. Submarinul porni în mare viteză, era subțire cât un creion. Dar între dragoste și ură văd colții rupți, despicătură. Ce facem cu trei existențe? Zdrențe jalnice. Ghilotinat e miezul îndeajuns. Stranie liniște ce nu se termină. Omul are mai multe vieți, dar una este reală, celelalte sunt virtuale. Dacă nu faci nimic în viața reală,  în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o  glumă.  Toți sunt preocupați de postumitate sau de glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire de sare și sângele de pe sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase. Eu ce să fac?  Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă.  Ce să mai muște? Dinți nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am noroc , mă întâlnesc cu Nichita, cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture, plângi.  Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici. Nu mai scriu despre frunze și fulgi și fluturi. Să nu mai plângi niciodată, cad și eu ca o frunză.

 

BORIS MARIAN

 

Domnul Shake

 

Îi plăteam domnului Shake trei guinee pentru o cameră  ce semăna cu un coșciug. Ieșeam din ea prin acoperiș. Totul părea normal. Ceilalți chiriași procedau la fel. Domnul Shake avea trei amante și o singură soție, care îi născuse trei băieți, fiecare cu trei brațe. Erau foarte îndemânateci, cu o praștie în fiecare mână ucideau  nouă păsări dintr-o lovitură. Fiecare pasăre scotea trei strigăte de moarte. Băieții aduceau  prada acasă și mâncau fiecare trei farfurii de supă de pasăre. Ciudat era că fiecare pasăre avea trei aripi. Într-o zi, bună sau rea, dl. Shake muri, iar  în a treia zi apărură trei fete care pretindeau că sunt fiicele din flori ale defunctului. Astfel , pentru moștenirea domnului Shake care nu făcuse nici un testament se aflau în concurență trei băieți, trei fete, trei amante și o soție. Amantele dețineau, curios, acte de căsătorie în regulă, cu același domn Shake. Numărul avocaților era egal cu cel al impricinaților, adică, după o simplă aritmetică, zece. Procesul a durat exact zece luni. Necazul a fost că fiecare băiat și fiecare fată au mai avut câte un copil în acest timp. Doamne, era ceva de nedescris. Numărul moștenitorilor crescuse la șaisprezece. Povestea s-a r putea încheia chiar aici, dacă nu intervenea un amănunt total neprevăzut  -unul dintre avocați, cu o intuiție diabolică a declarat  în fața judecătorului că dl Shake nu murise și a cerut deshumarea. Se constată că sicriul era gol, adică erau un costum și niște pantofi de lac, dar de oseminte umane nici pomeneală. După îndelungi verificări s-a constatat că dl. Shake avea datorii imense, că soția îi improvizase o înmormântare falsă, iar el fugise nu se știe unde. Se spunea că ajunsese mare șef de trib undeva în Polinezia, alții că era șeful unei mafii din New York. Poftim, găsește-l, dar cum? Același avocat a cerut o  percheziție totală în vila fostului domn Shake și s-a descoperit că el trăia de ceva vreme în subsolul clădirii, care avea două etaje sub nivelul străzii. Se îngrășase mult datorită hranei pe care credincioasa consoartă i-o aducea zilnic. Când poliția a încercat să-l  scoată cu forța din subsol, domnul Shake a făcut un infarct  și a murit pe loc. Moștenitorii l-au plâns în hohote , mai cu seamă că datoriile domnului Shake trebuiau plătite.

BORIS MARIAN

Ciorba cu chibrituri

 

O ciorbă cu chibrituri nu-i strică niciunui gurmand, fie el flamand. Suflet flamboiant. Excesul duce la eșafod . Ce se excită lumea în fața eșafodului. Bucuria de a vedea un cap tăiat. Nimic mai frumos. Cum ai ciocni un pahar de fruntea împăratului.  Câte căsnicii nu se  prăbușesc  din cauza pilafului de pui? Istoria au făcut-o gurmanzii și normanzii. Poate canibalii din Bali știu altceva. De unde și suprarealismul lui Dali. Ce să spun de bancherii care dorm noaptea în Cișmigiu? Nu știu medicii ce știau Medici. Cianură, arsenic, morfină și simfonii în surdină. Masele și mesele mișcă și ele istoria. Când citeam Satyricon consumam doar cortizon. Dacă societatea ar fi condusă de câini, ce măsuri ar lua ei împotriva oamenilor? Cei trei mușchetari erau patru câini deghizați. Câini vechi și noi, de Nicolae Câine. Personaj principal – Câine Păturică.  Ce ne spune nouă cocoșatul de la Notre- Dame? Multe. Cocoașa și iubirea, două componente ale existenței noastre. „După zece minute, soldații de pază fugeau speriați din fața unei lungi procesiuni de bărbați întunecați și tăcuți care coborau spre Pont-au-Change, traversând  străzile întortocheate care străbăteau marele cartier al Halelor în toate sensurile”. Ce înțelegem noi de aici? O întreagă istorie a secolelor trecute. „Am suportat cum am putut  miile de jigniri ale lui Fortunato, dar când a avut îndrăzneala să treacă la insulte, am jurat să mă răzbun”. Asta scrie un mare literat.

O, comedia   mea nemuritoare,

 exilul meu pe creierul în floare,

 cum mă uitaţi, prieteni fără patimi

 şi fără pete, dincolo de gratii

 şi dincolo de graţiile sublime

 ale  Sibyllei din scriptura sibyllină,

 eu m-am născut bogat, ca regii antici,

 cu anii am pierdut din mantii,

 azi port hlamida sărăciei strălucinde,

 exilul meu, regatul din cuvinte .

*******************************

..  Poetul este Ali Baba

 ce-şi regăseşte trista lui comoară,

 pe care hoţii nu o pot fura,

 poetul este Ali Baba.

 Iar  soarele e ironia voastră,

poetul e pustia vastă,

 un prizonier  al infinitului închis,

 un vis în vis..

**********************************

.. Iubirea mea a fost greşala  mea,

 nu o privi ca pe o dramă,

 în viaţă, ştie orice haimana,

 e totul trecător, nu bagi de seamă

 şi eşti deja albit, ceva mai calm,

 din artă faci un mit, din vorbe –vise,

 iubirea mea ca focul de napalm

 se stinse.

*********************************

Eu  sunt precum Ulise ce, după multe rătăciri,

 cuprins de dor, revine în Ithaca, muritor.

...Nu-mi cere să-nţeleg privirea ta,

eu nu ştiu ce gândeşti, ştiu doar ce-aş vrea,

  sunt mii de vorbe ce nu spun prea mult,

 nu-mi cere să-nţeleg, sunt surd şi mut,

 pluteşte-n aer teama de a pierde

 ce-a fost şi ce va fi, precum din verde,

 un codru-ntreg devine brun, schilod,

 nu-s nici zăpadă, păsări, nici un rod,

doar vântul rău, albastru, fără glas

 vuieşte, hohoteşte, „Bun rămas”,

doar soarele învinge, ai răspuns,

 nemulţumirea iernii s-a ascuns..

******************************

..

.Litera prinde vedere, litera prinde auz,

 cuvântul e adiere, fraza e un abuz,

 cuib zburător ne e gândul,

 sâmburii cad pe pământ,

 geana morţii, pândindu-l,

 aşteaptă sărutul – cuvânt,

zeii muriră-n vechime,

 Un Dumnezeu ne-a rămas,

 viaţa mea – o miime

 dintr-o bătaie de ceas

***************************

....Sfâşietor- Cântecul lui Maldoror

 din Gara Obor, unde a murit  un vagabond

 din Chibrit, nu era beat, nici nu a furat,

nici nu a minţit, un mort cinstit.

.. Voi fi iar tânăr şi absurd,

 voi fi bătrân, încă nu simt,

nu pot fi orb şi mut şi surd,

 dispreţuiesc căderea-n timp

 ... Blues pentru o pisică neagră,

 treacă-meargă, oameni pe targă,

 treacă-meargă,

furnici kamikadze,  oameni de vază,

 gloanţe şi gloanţe,  ce clanţă, ce zdreanţă,

 ce raniţă, baniţă,

 contabilul morţii e mort,

 doar un corb îi pune cu gingăşie

 o monedă  aurie.

 BORIS MARIAN                                                     

 

Am fost…

 

Am fost la propria-mi înmormântare, totul a decurs normal. A venit ceva lume, vreo treizeci de oameni, dar ce oameni…Slujba a fost scurtă și plină de miez. Au vorbit doi foști prieteni, cam exaltați, patetici, nu prea mi-a plăcut. Voiam să intervin, dar nu mai aveam voce. Apoi m-au dus la groapă, au aruncat ceva bulgări și s-au risipit, care încotro. Era destul de plicticos, am așteptat să se întunece, am ieșit tiptil din cimitir, urmărit de mârâiturile prevenitoare ale câinilor de pază, extrem de numeroși. Cred că o parte erau sufletele reîncarnate ale celor morți. În drum spre casă  mă gândeam că teoria mea în ce privește continuitatea vieții nu este greșită. Nimic nu dispare, viața își continuă cursul, mereu sub alte forme, dar cei vii nu le pot cunoaște încă.  Nu știu de ce mi-am amintit de dictatorul C., văzut ultima  oară la TV într-o poziție oribilă, de animal  jertfit pentru consum. Iar dădusem mâna cu el sau cu sosia lui prin 1982. Avea o mână galbenă ca și fața, doar că pe față avea pete. Privirea era ștearsă, rece, părea un bolnav adus în vizită la întreprindere. Mă gândeam că omul nu o mai duce mult. Afară din hală, aștepta o mașină neagră, blindată, în care ședeau „tovarășa” cu doi câini negri ,  provocatori de panică, precum în basmele  nereușite pentru copii. Cu o zi înainte însuși ministrul de Interne cu băieții lui au verificat traseul , a ordonat oprirea tuturor transportoarelor, a fost pregătită o presă din care să iasă, în momentul trecerii marelui cârmaci, o anvelopă nou –nouță și vopsită.  La numai o oră după vizită, „tovarășul” a ținut un miting în piața centrală a orașului, unde a vorbit cel puțin două ore cu o energie uluitoare. M-am gândit că povestea cu sosiile nu este chiar o invenție. Cu cine dădusem eu mâna la intrarea în fabrică?  Unde au dispărut sosiile după executarea dictatorului? A fost el executat? Oricum azi nu mai este în viață, deci nu mai este important cine și cum. Nu știu de ce, poza de la Târgoviște, cu un cadavru prăbușit într-o poziție ciudată și omulețul cu care am dat mâna în 1982 se suprapun obsesiv. Ciudate  sunt unele morți. Altele – perfect normale. „Savoarea vieții n-o simt decât nebunii”, spune învățatul Yafi. Madame Rose avea numai două picioare, era un izvor de viață zilnică, plină de griji și necazuri. Cred că nenea H. avea dreptate când  era încă în deplinătatea facultăților mintale , că nu poți trăi fără iubire. După aceea nu a mai spus nimic.

BORIS MARIAN

Robinson( variantă)

 

Eram de zece ani în insula aceea nenorocită. Mi se părea că orice posibilitate de a scăpa de acolo îmi fusese refuzată. Nu mai exista nicio speranță. Aveam un adăpost. M-am decis să  explorez împrejurimile. Doamne, ce varietate de copaci, flori, gâze, șopârle, broaște, mincinoși am găsit. Este la fel cum ai merge pe bulevard și ai constata cât de deosebite sunt fizionomiile. Dar bogăția pe care o descoperisem pe insula era  sumedenia de idei gastronomice care îmi umplea mintea. Până atunci mâncasem doar pește și alge fierte.  Cât privește amintirile , le epuizasem pe toate. Părinții, frații, surorile, prietenii își pierduseră chipul. Iubitele erau și ele uitate. Priveam norii și încercam să reconstitui  ceea ce pierdusem. Din sunetul valurilor am început să recompun melodii, simfonii, ele se repetau în diverse chei. Treptat m-am adaptat. Eram un locuitor al unei insule nelocuite. Unicul, regele. Să atunci când un vas a trecut , în fine, pe acolo,  când marinarii  mi-au făcut semn că mă văzuseră, m-am ascuns îngrozit. Să revin la viața pe care nu o mai recunoșteam? Nici vorbă. Am rămas definitiv pe insulă. Nici nu știu când am murit.

BORIS MARIAN

Hai să mergem

 

Hai să mergem.Unde? În pivniță.Dar acolo e umed, pereții sunt  acoperiți cu azotat de potasiu. Fortunato se prinse de brațul meu. Nu aveam scăpare. Moabiții și amoniții alergau pe coridoare. Vinul lor vechi mirosea a sânge. Scena s-a repetat de trei ori. Fortunato mă strânse și mai puternic de braț. Mi-am părăsit trupul și am ieșit afară. O buhă mă zări și începu să strige cu glas ascuțit. Nu mai aveam scăpare. Și totuși…Într-un ungher am găsit un butoiaș. M-am strecurat înăuntru. Bine ai venit, îmi șopti butoiașul. Vom pluti pe mări și oceane. Se porni o ploaie năpraznică. Apele ne-au luat în brațele lor reci și ne-au dus departe, în larg. În ziua următoare am ieșit din butoiaș, un peisaj uluitor se deschidea în fața ochilor. Pe ocean pluteau marile orașe, New York, Moscova, Delhi,  Shanhai, păsări de oțel patrulau pe cer. Eram singur. La orizont se profila imaginea unei fecioare. M-am zbătut, am înotat cu disperare, am ajuns în apropierea ei. Era ursita mea. Am rămas împreună.

Copiii nu se fac peste noapte,

nici fructele coapte, nu știi, zăludă,

cu cine ești rudă,

rupe-mi o pleoapă,

am să te pot recunoaște,

fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest,

de ce să iubești moartea dacă,

romană, sarmată,

n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,

nici strălucirea în ochii profesorului de Gând,

ai grijă ce vorbești, îmi șoptește,

te aud copiii și te spun lui nea Pește.

Iar o idee este mai importantă decât o catedrală,

spune  spânul închinându-se pe ascuns,

ferește-te să devii victima adevărului,

omul își suflă nasul cu putere,

dar adevărul creator de iluzii?

Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță,

O bomboană îți schimbă gustul,

Naiv ca o gură de incendiu,

El știa că afectarea  este semnul indiferenței,

Vântul sufla mai ușor ca o frunză,

Casele păreau solfegii solidificate,

Băltoacele aurite de soare ne orbeau,

Vorbeam și ne certam în gând,

Tăceam ca două afeturi de tun.

BORIS MARIAN

Ascultă

 

Ascultă, Eli, cred că ești frumoasă .Mi-ar plăcea să spun ceva adevărat. Îi aud vocea, totul se schimbă. Șacalul puse mâna pe telefon. Te place Nae, se aude în receptor. Trebuie transcrise aceste cuvinte. De ce nu?   În pauză mă trage deoparte și-mi face vânt de la etajul șapte. Arăt mohorât. O fi pe moarte? Întreabă un trecător. Cred că a încercat să facă puțină gimnastică. Nimeni nu este în apele lui. Începe ploaia. Am să povestesc totul, dar când? Ploaia se oprește. A doua zi ciocănesc la ușa lui. Se deschide după o oră și iese o hârcă rea pe o mătură. Din expresia feței nu poți deduce nimic. Cum te cheamă? Soarele năvălește pe fereastră, păsările ciripesc, în cameră mai este un bulldog uriaș. Carolică se săpunește , în timp ce mă informează că pitbull și bulldog sunt două plante diferite. Părerile sunt împărțite, prietenia s-a stricat. Întretimp , o javră din vecini mă anunță că nu mai publică un manuscris trimis de mine, pentru că proprietarul editurii a plecat la Poarta ASlbă pentru documentare pe trei ani. Na, că a intrat microbul și în lumea literelor. Dezolat, deschid dicționarul de simboluri și ce citesc? Abanosul se caracterizează prin culoarea sa neagră. Abanosul alungă frica și rușinea, simbolizând intrarea în infern. Abisul este ceva mai rău. Apare uneori ca un monstru, spre deosebire de Dumnezeu care poartă haine albe. Unii cred că abluțiunea te curăță de păcate. Nici vorbă. Mai mare respect avem față de acrobați, mormintele lor se află în apropiere de cele ale artiștilor. Sărim peste Adam  și ajungem la aeroliți, semne cerești de bunăvestire. Ocolim subiectul cu Afrodita, e prea încurcat. Iubesc culoarea albastră, este  adâncul privit în profunzime și în înălțime. Despre albină –numai bine, nu minte și muncește. Alchimia este domeniul șarlatanilor. Știați că alcionul este o specie de pescăruși, cândva dușmăniți de zei? Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Așa cum Moise a scos apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii? De ce nu ar fi fluturii sufletele celor morți demult?

Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?

Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Troistan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.

Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă,nu vor vi mâncați înainte ca piesa să se termine. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucurănebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișezși acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți .Resentimentul este un semn al înfrângerii.

BORIS MARIAN

 

 

Am ațipit

 

Am ațipit, când m-am trezit aveam în față un crocodil. Soarele părea că strălucește în ochii lui. Am făcut un duș cu acid sulfuric. Vremea era sufocantă. Muște, gunoaie în tot orașul. M-am strecurat printre mașini și câini. Mă rodea o dorință latentă. Am ajuns la hotel, acolo mă aștepta Nefertiti. Am urcat pe scări, am ajuns în fața ușii. Era din aur. M-a primit persoana căutată. Era somnoroasă, dar nu s-a ferit să mă îmbrățișeze. I-am făcut doi copii. Ușa era deschisă. Crocodilul care mă urmărise tot timpul a intrat și el. Mă gândeam la Piramida lui Keops. Crocodilul o chema pe nume, adică se cunoșteau de mult. Copiii sunt ai mei, a mormăit crocodilul. Nu știu ce gândea Nefertiti. Prin mintea mea alunecau cadavre de sfinți. Hai să  plecăm de aici, mi-a propus fata. Crocodilul a scos un sunet indefinit. Eram prizonierii lui. Mi-a murit consoarta, rosti clar crocodilul, doresc o compensație. Nefertiti a înțeles, dar nu avea chef de dragoste. Am ieșit toți trei la un restaurant. Am băut  cucută și ne-am îmbătat criță. Un cazac s-a apropiat de masa noastră și ne-a oferit un pahar cu lapte. Zice, trece, nu muriți. Crocodilul muri pe loc. Acum eram eu, cazacul și Nefertiti. Niciunul nu vorbea rusește, deși cazacul era de pe Don. Ciudat, am încercat  în bantu și brusc discuția s-a înviorat. Nefertiti se îndrăgostea treptat de cazac, eu mă simțeam în plus. Am plătit partea mea și am luat-o pe bulevard. E sus cădeau două avioa ne în picaj. Unul s-a sfârâmat chiar lângă mine. Restaurantul ardea, nu a scăpat nimeni. Eram singur, trist  și m-am trezit de-a binelea.

BORIS MARIAN