Capodopere şi capete
Răspund cu plăcere la orice provocare. Cineva m-a provocat, bine a făcut. Am fost toată viaţa un vorbăreţ, de când eram eliminat exact din acest motiv de la ore, până astăzi când îmi şuieră unul sau altul, la câte o şedinţă, să mai tac din gură. Parcă poţi să taci din altceva, mă rog, păcatele limbii române.
Multe capete sunt pe lume, unele ţuguiate, altele pătrate, altele rotunde, fiecare pline cu idei sau cu bule, scame, puf, etc. Nu cred că există om să nu fi visat la mai mult decât ar putea să facă. Nici cel mai inteligent om. Mai mult, nebunia te poate ajuta să sări calul şi să ajungi unde nu ajung alţii mai cuminţi.
Ce este o capodoperă? Ceva perfect realizat? Nici vorbă. Există lucruri, în sens filosofic, adică lucrări, nu obiecte, care sunt perfecte şi nu sunt capodopere. De pildă un scaun ergonomic, un scaun sau fotoliu stil, o operă muzicală, o proză, un poem , toate perfecte, dar nu sunt capodopere. Capodopera te facă să sari în sus de bucurie, chiar dacă numai în închipuire, adică rămâi lipit de scaun sau fix, în picioare, culcat în pat, nu te mai mişti, nu respiri, vezi capodopera. Deci lucrarea care te emoţionează la maximum, pe care poţi să juri. Am avut rar prilejul să am asemenea emoţii. Mă voi referi doar la literatură, dragostea mea de o viaţă, deşi, din varii motive, am făcut ingineria. Primele revelaţii au fost, o spun cu mâna pe inimă, nu fac o declaraţie de şcolar cuminte, „Luceafărul”, în poezie şi „Răscoala” lui Rebreanu. Mi se par creaţii neîntrecute pe plan naţional. Mai târziu am citit, în original, „Război şi pace”, de Tolstoi şi „Idiotul” de Dostoievski. La francezi m-a impresionat „Madame Bovary”. Restul, tot ce am citit şi pot să mă laud cu mii de cărţi citite, trec pe plan secund, terţ, etc. Desigur Shakespeare în totalitate, Homer, dar aici vorbesc numai de anumite titluri. Cine poate azi să scrie aşa ceva? Deci departe de mine ideea de a scrie o capodoperă. Poate în clipe de nebună inspiraţie, care se topesc după un somn bun. Scriem din pasiune. Cine scrie din joacă poate avea norocul să scoată ceva valoros, dar este doar un noroc şi nu poate fi de durată. Eu cred că scrisul este o ocupaţie serioasă. Inclusiv umorul. Desigur, unii se pot supăra, pot spune că aşa şi pe dincolo. Dacă vreţi o dovadă de ceea ce înseamnă a bate apa în piuă, citiţi istoriile literare nu numai române, din oricare ţară. Meseria de critic, istoric literar este o meserie, omul este obligat să scoată o carte, zece, dar nu se spune acolo despre capodopere. Există talente excepţionale, talentele sunt ca şi statura omului, de la mic la mare. Una este talentul, alta capodopera. Numai geniul naşte capodopere, iar geniali suntem cu toţii, numai că nu se vede cu ochiul liber. Cred că am răspuns la provocare. Libertatea de a scrie, în special după 1989 este garantată, scrieţi fraţilor. Decât să furi, să bei, să joci poker, să faci infracţiuni grave, mai puţin grave, mai bine scrii, numai să nu forţezi pe nimeni să te citească. Dacă place unora ce scrii, bravos. Fii fericit. Dumnezeu încurajează artele, scrisul, ca şi rugăciunea. Este un act de purificare. Cel puţin aşa cred.
BORIS MARIAN
Înţelepţii lasă urme
Înţelepţii lasă urme
Iată-mă revenit în liniştea odăii. Am scăpat de zgomotul străzii, de agitaţia inimii mele proaste, de plictisul discuţiilor interminabile, de lătratul unor cântăreţi, de automatismele vieţii sociale. Repet ce spunea Spinoza – întreaga natură este în individ. Pe Dumnezeu îl poţi iubi intelectual. Restul este habotnicie. Cum o fi „ ascunsa lumii dezlegare” a lui Eminescu? Înţeleptul este cel mai atent spectator. Personal nu agreez nici spiritualismul lui Bergson, nici pesimismul lui Schopenhauer. Sunt bucuros că Nietzsche a depăşit această fază, încă din secolul XIX. A lăsat urme adânci, dar nebunii au crezut că se pot juca de-a Nietzsche. Se ştie ce a urmat. Mai de mult, tot Spinoza spunea că filosofia nu este o meditaţie asupra morţii, ci a vieţii. Tagore spunea că Dumnezeu îşi vede propria realizare prin ochii omului. Extraordinar. Un indian a înţeles mai bine ideea monoteistă decât oricare altul.
Despre valurile mării au scris mulţi. Puţini au scris cu har. Eu nu m-aş încumeta. Eminescu a ştiut ce şi cum. „Vremea trece, vremea vine”.
La fel este cu zborul. Mulţi scriu despre aripi, cine ştie exact ce este zborul? Poate sinucigaşul. Doamne fereşte.
Toţi sau aproape toţi visează. Nu voi relua povestea cu fluturele. Este fumată. Dacă visezi că ţi-a luat foc casa, este clar că aşa ceva nu se va întâmpla. Vei lua măsuri. Dar ai să cazi într-o groapă. Aşa este cu visele.
De multe ori am adormit cu Kant în braţe. Leibnitz este mai vioi. Un filosof mă va socoti neserios. Sunt. Filosofia mi se pare o joacă minunată, dar o joacă. Nimeni nu a trăit nici măcar cu un singur principiu din filosofie. Acesta este adevărul. Totuşi avem o admiraţie şi o teamă faţă de filosofi. Sau dispreţ, mă refer la stupizi.
Îmi place mustaţa lui Nietzsche, dar mai mult blândeţea din privirea lui Einstein. Acest om nevinovat, un mare inocent a adus cele mai mari neajunsuri ştiinţei şi tehnicii secolului XX. Nu mă refer la fenomenul fotoelectric pe care nici nu l-a descoperit, ci doar l-a exprimat. Ne-a spus că nimic nu este cum pare. Groaznic. Ne-a mai spus că orice este posibil, iar eu cred că de era mai religios ne-ar fi demonstrat şi posibilitatea vieţii de apoi. Eu oricum cred în ea.
Că nu am avansat intelectual cu nimic ne-o demonstrează cultura antică – filosofia, literatura, muzica ( bănuită).
Un alt „agitator” a fost Freud. Astăzi toţi îl combat, dar el tot există.
Suntem nişte instinctuali. Geneticienii vor dovedi că răul este în noi, sub forma unor structuri chimice.
Pot, în încheiere să vă bucur cu o singură veste – nu există Judecată de Apoi, Mesia nu va veni niciodată, iar tot ce se va întâmpla va fi numai
un joc al norocului sau un efect al prostiei noastre comune. Prostia iese mereu în faţă. Punct.
BORIS MARIAN
Iată-mă revenit în liniştea odăii. Am scăpat de zgomotul străzii, de agitaţia inimii mele proaste, de plictisul discuţiilor interminabile, de lătratul unor cântăreţi, de automatismele vieţii sociale. Repet ce spunea Spinoza – întreaga natură este în individ. Pe Dumnezeu îl poţi iubi intelectual. Restul este habotnicie. Cum o fi „ ascunsa lumii dezlegare” a lui Eminescu? Înţeleptul este cel mai atent spectator. Personal nu agreez nici spiritualismul lui Bergson, nici pesimismul lui Schopenhauer. Sunt bucuros că Nietzsche a depăşit această fază, încă din secolul XIX. A lăsat urme adânci, dar nebunii au crezut că se pot juca de-a Nietzsche. Se ştie ce a urmat. Mai de mult, tot Spinoza spunea că filosofia nu este o meditaţie asupra morţii, ci a vieţii. Tagore spunea că Dumnezeu îşi vede propria realizare prin ochii omului. Extraordinar. Un indian a înţeles mai bine ideea monoteistă decât oricare altul.
Despre valurile mării au scris mulţi. Puţini au scris cu har. Eu nu m-aş încumeta. Eminescu a ştiut ce şi cum. „Vremea trece, vremea vine”.
La fel este cu zborul. Mulţi scriu despre aripi, cine ştie exact ce este zborul? Poate sinucigaşul. Doamne fereşte.
Toţi sau aproape toţi visează. Nu voi relua povestea cu fluturele. Este fumată. Dacă visezi că ţi-a luat foc casa, este clar că aşa ceva nu se va întâmpla. Vei lua măsuri. Dar ai să cazi într-o groapă. Aşa este cu visele.
De multe ori am adormit cu Kant în braţe. Leibnitz este mai vioi. Un filosof mă va socoti neserios. Sunt. Filosofia mi se pare o joacă minunată, dar o joacă. Nimeni nu a trăit nici măcar cu un singur principiu din filosofie. Acesta este adevărul. Totuşi avem o admiraţie şi o teamă faţă de filosofi. Sau dispreţ, mă refer la stupizi.
Îmi place mustaţa lui Nietzsche, dar mai mult blândeţea din privirea lui Einstein. Acest om nevinovat, un mare inocent a adus cele mai mari neajunsuri ştiinţei şi tehnicii secolului XX. Nu mă refer la fenomenul fotoelectric pe care nici nu l-a descoperit, ci doar l-a exprimat. Ne-a spus că nimic nu este cum pare. Groaznic. Ne-a mai spus că orice este posibil, iar eu cred că de era mai religios ne-ar fi demonstrat şi posibilitatea vieţii de apoi. Eu oricum cred în ea.
Că nu am avansat intelectual cu nimic ne-o demonstrează cultura antică – filosofia, literatura, muzica ( bănuită).
Un alt „agitator” a fost Freud. Astăzi toţi îl combat, dar el tot există.
Suntem nişte instinctuali. Geneticienii vor dovedi că răul este în noi, sub forma unor structuri chimice.
Pot, în încheiere să vă bucur cu o singură veste – nu există Judecată de Apoi, Mesia nu va veni niciodată, iar tot ce se va întâmpla va fi numai
un joc al norocului sau un efect al prostiei noastre comune. Prostia iese mereu în faţă. Punct.
BORIS MARIAN
Oamenii se deosebesc
Oamenii se deosebesc
Oamenii se deosebesc mai puţin prin idealuri, cât prin puterea de a crede în ele. Din păcate, în lume se nasc tot mai mulţi surzi şi afoni. Sper să mă înşel.
Nimic nu întrece frumuseţea unei femei. Nimic nu întrece perseverenţa unei femei.
Tragedia lui Fadeev, autorul „Tinerei gărzi” este o tragedie de proporţii antice. A crezut, nu a crezut, s-a temut, nu s-a temut, a trădat şi nu a trădat , a fost o personalitate, a fost şi o marionetă. Este un caz rarissim de dualitate, de multiplicare a faţetelor unui om.
Spune Eugen Ionescu – teama de a fi mistificat, de a fi mistificator, a crede, neîndrăznind să crezi.
Flaubert avea doi papagali împăiaţi. Era crud. A ucis-o pe doamna Bovary. A ucis mica burghezie, în numele marii burghezii. Faţă de Stendhal este un meschin. Faţă de Balzac este un minor. Ura democraţia. Mă rog, este discutabil.
Tot Ionescu – scriu din vanitate, deţin toate adevărurile. Aşi, un moft. Un Caragiale nimerit la Paris.
A alerga după ultimul tren, apoi să afli că nu există nici un ultimul tren, acela a plecat cu o zi înainte. Un coşmar. De aceea nu particip la nici un concurs, nici o antologie. Îmi place să stau în gară şi scriu versuri în minte.
Supralicitarea iubirii şi a morţii. Tu ai toate drepturile, eu am toate datoriile. Nu pot dormi.
Localul „La câinele romantic”. Vizavi – „Câinele pragmatic”. La Piramide, tainele devin un bun de consum. În lume sunt multe cosciuge care ar urla de ar putea. Ochii Emmei Bovary să vă însoţească atunci când raţiunea încearcă săvă părăsească. Ratarea ratată.
La aprocrife se pricepe oricine. De asemenea, tristeţea reală nu se recunoaşte uşor. Ceea ce nu înseamnă că oamenii trişti sunt, în fond , veseli. Iar a fi vesel permenent este un simptom la fel de îngrijorător ca şi depresia. Iubirea lui Flaubert, cel rece, a fost Louise Colet. O iuibesc şi eu.
Cum să te smulgi din propria fiinţă? Numai un filosof poate pune o asemenea întrebare stupidă.
Naivul Ionescu scrie – Nimeni nu este atât de rău cât ai fi înclinat să o crezi. Nu cred, dar îl invidiez, a rămas un copil. Dar tot el vorbeşte de FRISONUL INSONDABILULUI. Să nu-ţi vină a crede.
Boris Marian
Oamenii se deosebesc mai puţin prin idealuri, cât prin puterea de a crede în ele. Din păcate, în lume se nasc tot mai mulţi surzi şi afoni. Sper să mă înşel.
Nimic nu întrece frumuseţea unei femei. Nimic nu întrece perseverenţa unei femei.
Tragedia lui Fadeev, autorul „Tinerei gărzi” este o tragedie de proporţii antice. A crezut, nu a crezut, s-a temut, nu s-a temut, a trădat şi nu a trădat , a fost o personalitate, a fost şi o marionetă. Este un caz rarissim de dualitate, de multiplicare a faţetelor unui om.
Spune Eugen Ionescu – teama de a fi mistificat, de a fi mistificator, a crede, neîndrăznind să crezi.
Flaubert avea doi papagali împăiaţi. Era crud. A ucis-o pe doamna Bovary. A ucis mica burghezie, în numele marii burghezii. Faţă de Stendhal este un meschin. Faţă de Balzac este un minor. Ura democraţia. Mă rog, este discutabil.
Tot Ionescu – scriu din vanitate, deţin toate adevărurile. Aşi, un moft. Un Caragiale nimerit la Paris.
A alerga după ultimul tren, apoi să afli că nu există nici un ultimul tren, acela a plecat cu o zi înainte. Un coşmar. De aceea nu particip la nici un concurs, nici o antologie. Îmi place să stau în gară şi scriu versuri în minte.
Supralicitarea iubirii şi a morţii. Tu ai toate drepturile, eu am toate datoriile. Nu pot dormi.
Localul „La câinele romantic”. Vizavi – „Câinele pragmatic”. La Piramide, tainele devin un bun de consum. În lume sunt multe cosciuge care ar urla de ar putea. Ochii Emmei Bovary să vă însoţească atunci când raţiunea încearcă săvă părăsească. Ratarea ratată.
La aprocrife se pricepe oricine. De asemenea, tristeţea reală nu se recunoaşte uşor. Ceea ce nu înseamnă că oamenii trişti sunt, în fond , veseli. Iar a fi vesel permenent este un simptom la fel de îngrijorător ca şi depresia. Iubirea lui Flaubert, cel rece, a fost Louise Colet. O iuibesc şi eu.
Cum să te smulgi din propria fiinţă? Numai un filosof poate pune o asemenea întrebare stupidă.
Naivul Ionescu scrie – Nimeni nu este atât de rău cât ai fi înclinat să o crezi. Nu cred, dar îl invidiez, a rămas un copil. Dar tot el vorbeşte de FRISONUL INSONDABILULUI. Să nu-ţi vină a crede.
Boris Marian
Adevărul este că...
Adevărul este că...
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este? Ba mai fură şi ultimele cuvinte ale lui Josef K., bietul de el. Să mă întorc la tristeţe, parcă am rămas acolo. Tristeţea este ca o livadă, mănânci din pomii cunoaşterii şi te întristezi tot mai mult. Bărbaţii nu ştiu să fie trişti. Bărbaţii nu plâng. Brbaţii se îmbată, se duc la cluburi de noapte, ş.a. Nu înseamnă că nu sunt trişti.
De ce sunt mai puţini poeţi –bărbaţi şi mai multe femei care scriu versuri?
Îmi amintesc că a făcut tot posibilul şi imposibilul să rupă toate punţile. A reuşit. Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem. Nu a înţeles că face o operaţie pe viu. Ceas de noapte, dormi iubito, ceas de moarte, dormi iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu şi restul lumii,
Iară eu, venind cu noaptea, voi cânta încet pe strune, te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme, ceasul bate ca o toacă, dormi , iubito, dracii joacă şi îşi râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. De aceea poeţii, poate şi prozatorii sunt mereu nervoşi. Nişte nefericiţi, vai de capul lor. Mesianism şi mistică, asta este în mintea unora. Nu am ţinut jurnal, niciodată. Oricare jurnal minte. A doua zi constaţi că nu ai gândit astfel. De fapt orice scriere minte, numai strigătul omului disperat nu este o minciună. BORIS MARIAN
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este? Ba mai fură şi ultimele cuvinte ale lui Josef K., bietul de el. Să mă întorc la tristeţe, parcă am rămas acolo. Tristeţea este ca o livadă, mănânci din pomii cunoaşterii şi te întristezi tot mai mult. Bărbaţii nu ştiu să fie trişti. Bărbaţii nu plâng. Brbaţii se îmbată, se duc la cluburi de noapte, ş.a. Nu înseamnă că nu sunt trişti.
De ce sunt mai puţini poeţi –bărbaţi şi mai multe femei care scriu versuri?
Îmi amintesc că a făcut tot posibilul şi imposibilul să rupă toate punţile. A reuşit. Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem. Nu a înţeles că face o operaţie pe viu. Ceas de noapte, dormi iubito, ceas de moarte, dormi iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu şi restul lumii,
Iară eu, venind cu noaptea, voi cânta încet pe strune, te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme, ceasul bate ca o toacă, dormi , iubito, dracii joacă şi îşi râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. De aceea poeţii, poate şi prozatorii sunt mereu nervoşi. Nişte nefericiţi, vai de capul lor. Mesianism şi mistică, asta este în mintea unora. Nu am ţinut jurnal, niciodată. Oricare jurnal minte. A doua zi constaţi că nu ai gândit astfel. De fapt orice scriere minte, numai strigătul omului disperat nu este o minciună. BORIS MARIAN
La ce bun poeţii?
Ghepardul calin
Ghepardul calin urmăreşte lupul, lupul-capra, capra-salcâmul înflorit, iar omul este doar o mică parte din el însuşi, restul lipseşte de dimineaţă, veniţi pe la prânz, parafraza profesorul o discuţie mai veche cu unul cam ofilit de felul său, deşi avea abia opt anişori, unii îmbătrânesc într-un an cât alţii într-o sută, cine a trădat în dragoste, cine mai mult ca perfectu-l preface-n mai bine, să nu aibă parte de sfinte-ndoieli, să-i fie viaţa numai de-un fel, să nu i se spună nicând c-a trădat, să nu ştie clipa când l-au uitat şi traiul să-i fie un simplu mormând în care-amintirile să-l roadă blând.
Tomahawkul
Să ai curajul rostirii cu limba proptită în dinţi şi corzile vocii întinse-n tot corpul, să calci pe gheaţa subţire, frigul apei să te-ameninţe, vezi unde calci, strigă orbul. Să râzi când de tine vor râde, te-aşteaptă fiebinţi ochii iubitei caline, odor fără teamă de gratii, plânge doar corbul. Tomahawkul odihneşte-ntr-un unghi greu desluşit. Să aştepte ziua-nfloririi cei care dorm în părinţi.
La ce bun poeţii?
La ce bun poeţii? Heidegger a pus o întrebare insolentă sau dramatică? Nu se ştie. Folosoful a considerat că poeţii nu spun nimic.
Are dreptate? Poate. După Goethe, Heine, ce să mai spui.? Adorno spunea că după Auschwitz nu se mai poate scrie literatură. Dar se scrie şi chiar multă, milioane de titluri pe an.
Poeţii au avut de tras, în istorie. Homer, se pare, nu a existat, aşa afirmă unii, Ovidiu a murit de dor la Tomis, Villon a fost spânzurat, nu pentru poezie, desigur, Shakespeare nu a existat nici el, aşa spun alţii, Maiakovski a murit cu pistolul său al altuia în mână, Esenin a fost spânzurat cu propria cravată, mă rog, Labiş a căzut în dreptul tramvaiului, iar ceva ciudat, Celan, Gherasim Luca s-au aruncat de pe acelaşi pod, în Sena, ş.a.
Ce vor poeţii? Există poezie intimistă, revoluţionară, criptică, suprarealistă, modernă ( de o sută de ani), postmodernă, neo-postmnodernă, patriotică, nepatriotică, ermetică, deschisă ca o fereastră, primăvara, hazoasă, plicticoasă ( de fapt tot ce plictiseşte nu este artă) , filosofică, filosofardă, fardată, nefardată, doctă, semidoctă, sfertodoctă, analfabetică ( antipoezie), Doamne, dar mulţi mai sunteţi, dragii mei. De ce scriu eu? Ca să nu mor prea devreme. Sunt convins că de nu scriam versuri, să spunem , verzi şi uscate, muream înainte de vârsta de 30 de ani. Rimbaud a terminat la 17 ani cu scrisul, poate de aceea a murit cam la 30 de ani. Eminescu a murit epuizat nervos , la 39 de ani, nu a avut nici un sifilis, a murit epuizat şi prost tratat, poate şi otrăvit cu mercur, intenţionat( spun unii că austriecii, alţii evreii, aiurea!) sau neintenţionat, din ignoranţa doctorilor. Dacă Eminescu ar fi avut sifilis, Veronica Micle ar fi fost infectată, ceea ce nu s-a constatat. Dar cine ar fi stat cu un sifilitic?
La ce bun violoniştii ? Poezia este ca o vioară. Ai ureche şi mână uşoară, nervoasă, atunci cânţi. Degeaba inima îţi este zdrobită, degeaba sângerezi, dacă vioara scoate note false. La ce bun pictorii? Dar muzicienii? Da, ei „gâdilă plăcut urechile”, cum spunea marele Ion Luca. Sinceritatea în artă este o condiţie, dar total insuficientă. Arta trebuie să încânte omul, să-i dea o nouă calitate- aceea de a te rupe de realitatea cotidiană, să te apropie de Divinitate. Degeaba un tip ofilit îmi demoinstrează că scriind despre mici şi bere el face poezie modernă. Nu face nimic. Asemenea scriitură nu este bună nicăieri. O manea o întrece în utilitate. Nu mi spun de textele pornografice sau scatologice. Deci poezia este tot ce iese din cotidian pe calea unor cuvinte puse la locul lor ca pietrele preţioase într-o brăţară fermecată.
Iar „la ce bun poeţii” se poate alătura cu „la ce este bună viaţa”?
Din păcate, noi, poeţii, nu prea ne iubim. La ce este bună iubirea? Asta Heidegger nu a întrebat. A iubit-o pe Hanna Arendt.
Boris Marian
Ghepardul calin urmăreşte lupul, lupul-capra, capra-salcâmul înflorit, iar omul este doar o mică parte din el însuşi, restul lipseşte de dimineaţă, veniţi pe la prânz, parafraza profesorul o discuţie mai veche cu unul cam ofilit de felul său, deşi avea abia opt anişori, unii îmbătrânesc într-un an cât alţii într-o sută, cine a trădat în dragoste, cine mai mult ca perfectu-l preface-n mai bine, să nu aibă parte de sfinte-ndoieli, să-i fie viaţa numai de-un fel, să nu i se spună nicând c-a trădat, să nu ştie clipa când l-au uitat şi traiul să-i fie un simplu mormând în care-amintirile să-l roadă blând.
Tomahawkul
Să ai curajul rostirii cu limba proptită în dinţi şi corzile vocii întinse-n tot corpul, să calci pe gheaţa subţire, frigul apei să te-ameninţe, vezi unde calci, strigă orbul. Să râzi când de tine vor râde, te-aşteaptă fiebinţi ochii iubitei caline, odor fără teamă de gratii, plânge doar corbul. Tomahawkul odihneşte-ntr-un unghi greu desluşit. Să aştepte ziua-nfloririi cei care dorm în părinţi.
La ce bun poeţii?
La ce bun poeţii? Heidegger a pus o întrebare insolentă sau dramatică? Nu se ştie. Folosoful a considerat că poeţii nu spun nimic.
Are dreptate? Poate. După Goethe, Heine, ce să mai spui.? Adorno spunea că după Auschwitz nu se mai poate scrie literatură. Dar se scrie şi chiar multă, milioane de titluri pe an.
Poeţii au avut de tras, în istorie. Homer, se pare, nu a existat, aşa afirmă unii, Ovidiu a murit de dor la Tomis, Villon a fost spânzurat, nu pentru poezie, desigur, Shakespeare nu a existat nici el, aşa spun alţii, Maiakovski a murit cu pistolul său al altuia în mână, Esenin a fost spânzurat cu propria cravată, mă rog, Labiş a căzut în dreptul tramvaiului, iar ceva ciudat, Celan, Gherasim Luca s-au aruncat de pe acelaşi pod, în Sena, ş.a.
Ce vor poeţii? Există poezie intimistă, revoluţionară, criptică, suprarealistă, modernă ( de o sută de ani), postmodernă, neo-postmnodernă, patriotică, nepatriotică, ermetică, deschisă ca o fereastră, primăvara, hazoasă, plicticoasă ( de fapt tot ce plictiseşte nu este artă) , filosofică, filosofardă, fardată, nefardată, doctă, semidoctă, sfertodoctă, analfabetică ( antipoezie), Doamne, dar mulţi mai sunteţi, dragii mei. De ce scriu eu? Ca să nu mor prea devreme. Sunt convins că de nu scriam versuri, să spunem , verzi şi uscate, muream înainte de vârsta de 30 de ani. Rimbaud a terminat la 17 ani cu scrisul, poate de aceea a murit cam la 30 de ani. Eminescu a murit epuizat nervos , la 39 de ani, nu a avut nici un sifilis, a murit epuizat şi prost tratat, poate şi otrăvit cu mercur, intenţionat( spun unii că austriecii, alţii evreii, aiurea!) sau neintenţionat, din ignoranţa doctorilor. Dacă Eminescu ar fi avut sifilis, Veronica Micle ar fi fost infectată, ceea ce nu s-a constatat. Dar cine ar fi stat cu un sifilitic?
La ce bun violoniştii ? Poezia este ca o vioară. Ai ureche şi mână uşoară, nervoasă, atunci cânţi. Degeaba inima îţi este zdrobită, degeaba sângerezi, dacă vioara scoate note false. La ce bun pictorii? Dar muzicienii? Da, ei „gâdilă plăcut urechile”, cum spunea marele Ion Luca. Sinceritatea în artă este o condiţie, dar total insuficientă. Arta trebuie să încânte omul, să-i dea o nouă calitate- aceea de a te rupe de realitatea cotidiană, să te apropie de Divinitate. Degeaba un tip ofilit îmi demoinstrează că scriind despre mici şi bere el face poezie modernă. Nu face nimic. Asemenea scriitură nu este bună nicăieri. O manea o întrece în utilitate. Nu mi spun de textele pornografice sau scatologice. Deci poezia este tot ce iese din cotidian pe calea unor cuvinte puse la locul lor ca pietrele preţioase într-o brăţară fermecată.
Iar „la ce bun poeţii” se poate alătura cu „la ce este bună viaţa”?
Din păcate, noi, poeţii, nu prea ne iubim. La ce este bună iubirea? Asta Heidegger nu a întrebat. A iubit-o pe Hanna Arendt.
Boris Marian
Pe pernă trec valuri
Pe pernă trec valuri
Pe pernă trec valuri şi valuri, coşmaruri, în aer grifonii fac tumbe, se strâmbă, iar timpul petrece la alte petreceri şi nici nu eşti sigur c-ajungi pân-la zece. Prietenii-s umbrele altor prieteni, iubitele, multe, trăiesc doar din rente, scrii versuri, un prinţ cerşetor de atenţii, în mers te lovesc beţivanii, demenţii. Manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri, viaţa şi moartea în videoclipuri. ... Trăiţi în prezent, aşteptaţi cu răbdare viitorul, ne spune profesorul, eu nu pot fi peţitorul acestui viitor, el vine tiptil, retractil şi subtil, nu fumaţi, nu fiţi în faţa lui imobil. Micşoraţi consumul grăsimilor din regimul alimentar, consumaţi mai bine pătrinjel şi mărar,îşi alinta profesorul iubita cu sfaturi, precum eroii ce atacă frontal şi din laturi. Faceţi o încălzire înainte de a începe aceste exerciţii. Mai ştii? Poate aşa gândeau sciţii? Vaporizarea şi centralizarea eului. Supărător în dragoste este că, fiind o crimă, nu te poţi lipi de un complice. Baudelaire. Poetul merge la Louvre cu o prostituată care, roşind, întreabă cum de se pot expune în public asemenea lucrări indecente. Dumnezeu este si ngura fiinţă care domneşte fără să existe. Arta este prostituţie. Povestea vânătorului- legătura intimă dintre ferocitate şi dragoste. Cândva voiam să mor repede, acum nu mai vreau să mor deloc.
De unde atâta inconstanţă? Despre culoarea violet- dragoste reţinută.Iubim femeile cu cât ne sunt mai străine, mai diferite de noi. A iubi femei inteligente este semn de perversiune, pederastie, spune simpaticul Baudelaire. Naţiunile nu au nevoie de oameni mari, ca şi familiile. Ele îi resping. Două calităţi literare – supranaturalismul şi ironia. Multe spun oamenii inteligenţi, dar ai timp să-i asculţi? BORIS MARIAN
Pe pernă trec valuri şi valuri, coşmaruri, în aer grifonii fac tumbe, se strâmbă, iar timpul petrece la alte petreceri şi nici nu eşti sigur c-ajungi pân-la zece. Prietenii-s umbrele altor prieteni, iubitele, multe, trăiesc doar din rente, scrii versuri, un prinţ cerşetor de atenţii, în mers te lovesc beţivanii, demenţii. Manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri, viaţa şi moartea în videoclipuri. ... Trăiţi în prezent, aşteptaţi cu răbdare viitorul, ne spune profesorul, eu nu pot fi peţitorul acestui viitor, el vine tiptil, retractil şi subtil, nu fumaţi, nu fiţi în faţa lui imobil. Micşoraţi consumul grăsimilor din regimul alimentar, consumaţi mai bine pătrinjel şi mărar,îşi alinta profesorul iubita cu sfaturi, precum eroii ce atacă frontal şi din laturi. Faceţi o încălzire înainte de a începe aceste exerciţii. Mai ştii? Poate aşa gândeau sciţii? Vaporizarea şi centralizarea eului. Supărător în dragoste este că, fiind o crimă, nu te poţi lipi de un complice. Baudelaire. Poetul merge la Louvre cu o prostituată care, roşind, întreabă cum de se pot expune în public asemenea lucrări indecente. Dumnezeu este si ngura fiinţă care domneşte fără să existe. Arta este prostituţie. Povestea vânătorului- legătura intimă dintre ferocitate şi dragoste. Cândva voiam să mor repede, acum nu mai vreau să mor deloc.
De unde atâta inconstanţă? Despre culoarea violet- dragoste reţinută.Iubim femeile cu cât ne sunt mai străine, mai diferite de noi. A iubi femei inteligente este semn de perversiune, pederastie, spune simpaticul Baudelaire. Naţiunile nu au nevoie de oameni mari, ca şi familiile. Ele îi resping. Două calităţi literare – supranaturalismul şi ironia. Multe spun oamenii inteligenţi, dar ai timp să-i asculţi? BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)