Ciudata casă

În casa aceea se intra în mâini. În locul becurilor, ardeau chibrituri speciale. Mirosea a sulf ca în iad. Toți zâmbeau , dar nimeni nu intra. O poartă mare , de fier străjuia curtea. Trebuia sărit gardul, unii și-au fracturat femurul. Și totuși acolo locuia o familie. Se sărutau, se băteau, vecinii nu interveneau. Nici poliția. Se spune că șeful clanului era un fost pirat. În loc de mâini și picioare avea cioturi prelungite cu colți de mamut. Au fost mai multe șantiere deschise în apropiere. Nimeni nu s-a  atins de casa aceea. De altfel cine se  aventura să intre, era mistuit de orhidee uriașe, carnivore. Tatăl, mama, trei fiice și  un frățior mai mic creșteau încet , an de an, unii în lățime, alții în înălțime.  Am trecut și eu de curând pe acolo. O tragedie cumplită distrusese acel cămin pașnic. În iarna trecută, o haită de lupi a năvălit înăuntru și i-au mâncat cam pe toți. Au rămas cioturile piratului și colții de mamut.  Se mai spune că una din fete fugise cu un lup.

Frumoasa fără chip

Când a cunoscut-o, era doar un desen pe un perete, o lacrimă sângerie i se prelingea pe obraz. A șuat desenul și l-a dus acasă pe malul mării. Dimineața punea desenul cu fața la soare și privea cum soarele  își înălța aripile de foc.  La prânz mâncau fructe de mare, înotau și seara se iubeau până ce, osteniți, se opreau să privească  stelele. Au trecu luni, ani, , iar iubirea este , uneori, fragilă, femeia avera multe probleme, tăinuite, tânjea după anonimat și ducea dorul  imaginii virtuale. Într-o zi, pe când înotau în Golful Biscaya, ea se îndepărtă și dispăru în zare, așa cum apăruse pe malul auriu al țării de basm. În zadar a chemat-o, valurile, albatroșii i-au spus că nu o mai caute. Și astfel s-a născut legenda frumoasei fără chip și nume. El  a strâns puținele lucruri rămase de la  necunoscută. Pe o carte de vizită se putea descifra- Scrie-mi.

Frumoasă fu iubirea noastră, la primele rafale s-a-nclinat, îi trebuia o pavăză, o glastră, ar fi adăpostit-o neapărat. Iubesc femeia brună, blondă, cântă solistul cu bujori în obrăjori, a fost și Cyrano și încă mai crede-n dragostea ce dă fiori. Dar suntem reci  și ocupați și boli destule lovesc pe omul secolului nou, nici poetesele nu sunt credule și nici poetul nu e singurul erou.  

Trădarea, iubirea sunt două fațete, ajunge, îți spune diabolic Mopete, de-ajuns te-ai jucat, ai trăit îndeajuns, e timpul să mergi într-un loc mai ascuns, acolo-s fecioare și vrăjitoare,  și diavoli- prieteni , nu-i nici o rigoare, nu-s reguli, nici legi, nici interdicții,  iubești, nu iubești, liber ca sciții pe stepele galbene caii gonind și chiui, te scalzi în aur , argint, apoi te acoperi de stele-petale și visele-și fac singure cale.

Ce-i mai de preț? Un nume, un renume, nici Domnul Cititor nu e virgin, magia are limite, poetul, zburdalnic e, se-mbată fără vin. Nici arta ascultării nu e-n floare, toți flecărim, de-asurda  mergem toți, poate nu toți, poate că numai jumătate ascut cuțitele ironicei candori. Nici nebunia nu-i păcat de moarte, mai mult minciuna spusă cu venin, ce-i mai de preț? Un nume, un renume?  Iar Domnul Cititor nu e virgin.

  

   

  

Condamnarea

Ați scăpat în seara asta, mai aveți șapte zile, ne spune Sergentul, pregătiți-vă echipamentul, lopata, glonțul, sicriul, rugăciunea.

 Ne-am prăbușit pe scaune. Unii plângeau cu sughițuri, alții hohoteau de nervi, dar azi am scăpat.

Eu nu aveam nici  de glonț, că de restul…Dar planuri aveam o mie. Trebuia să fur ceva. Libertatea. Să pot sări spectaculos de pe un pod înalt. Vedeam zâmbetele ucigașilor. Dansul morții. Cunoșteam o filieră, dar legăturile erau rupte. Un apartament, acolo stătea o femeie frumoasă care mă părăsise pentru un vânzător de pește. Omul ne surprinsese și eu sărisem de la etajul trei fără să-mi fracturez nimic.

Moartea cânta la xilofon. În bibliotecă era liniște. Mai puteam citi cel mult șapte cărți groase. Dacă apucam să o citesc și pe a opta , eram salvat. Verdictul s-ar fi amânat din nou, ca și execuția. În bibliotecă erau numai șapte cărți. Eu trebuia să o scriu pe a opta și apoi să o citesc.

Astfel am început să scriu.

Am visat

Am visat că eram tânăr și tu erai tânără și tinerețea era veșnică,
iar cuvintele aveau o valoare, iar sentimentele – o valoare dublă
și tu mi-ai spus – Pleacă. Și eu am plecat pe planeta Epsilon,
unde am plâns mult, iar tu râdeau pe Pământ.
Apoi m-am trezit, râdeai în somn, eu eram treaz lângă tine,
trist și cu totul treaz și mă întrebam la ce bun trezia ,
la ce bun visele că nici poemul acesta sobru nu mă salvează de moarte.
A plecat în Țara de Foc, unde focile nu au noroc.
S-a înconjurat de fecioare frumoase,
un harem cum nu s-a mai văzut.
Nimereau acolo marinari rătăciți
pe care fecioarele îi travesteau în ceea ce erau ele însele.
. Se auzeau de departe strigăte de durere,
probabil ale marinarilor rătăciți.
Trăiam o necontenită uluire,
nu pot spune că nu mă atrag perversiunile,
dar prea era evidentă tortura.
Absorbit eram de lacome amintiri. Era o oază a copilăriei?
.Nici nu știu de când mă aflam acolo.
Mă gândeam să scriu și eu poeme,
dar fecioarele se întreceau în talent,
care mai talentată decât alta.
Nu era de glumă. M-am apucat de pescuit.
Am prins un leu de mare care a făcut prăpăd în colonia fecioarelor.
În fiecare zi consuma una.
M-am oferit să le apăr, dar s-au opus cu îndârjire,
le plăcea să fie consumate numai de leul de mare.
Astfel am rămas singur.
Am fost recuperat după cinci ani de absență.
În Europa se desfășurau acțiuni militare.
În Asia, la fel. Nu mai vorbesc de Africa.
Ce bine era în Țara de Foc. Dar eu nu eram focă.

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc,
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este absintul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Pisicile ar trebui să se apuce de fumat.
M-a părăsit iubita.
M-aș transforma într-o pisică pe nume Lenin.
Ce spun felinofilii?
Nici câinii nu sunt ușor de înțeles,
uneori te mușcă la fel ca oamenii.
În special oamenii politici. Ei vor mereu ceva.
Eu nu vreau nimic.
Nu am un target, vorba celor din Oxford.
Am întâlnit un neozeelandez , picta ouă de șarpe.
Apoi a fost mușcat, drept răsplată.
Pe mine m-a părăsit iubita.
Căci azi le semeni tuturor la umblet și la port…
La donna e imobile. Caut iubire, dau peste ură.
Caut ură și dau peste ură. Nu caut ură și dau peste ură.
Piticanul Grăunțel domină spațiul geometric.
Ne ferim de el, că pleacă, dacă află că a venit un Pinocchio pe aici.
Frumoase iluzii despre oamenii culți.
Eu sunt o fire dificilă, nu mă joc cu mine,
cu alții, mai merge, crește adrenalina,
prostia îmi face greață. Chiar și prostia mea.
Dar Templul – da, Templul este iubirea.
Nu iubesc masele, majoritățile care îți spun – ești nebun.
Dacât pace cu asinul, mai bine asasin la ocnă.
Nu-i judec pe cei care fură de sting,
îi judec pe cei care-njură și plâng.
În loc să se-adune , să facă un partid cu trei milioane,
un fel de bolid să poată lovi planeta,
că doar ceva să se miște, fusul orar,
să fluiere trenul, să urle centrale,
că poate aude acel Nicolae,
odată se scoală și zice TOVAHRĂȘI,
iar noi ne întoarcem iarăși și iarăși.
Iertare-am cerut, așa, umilit,
e bine când zeul mănâncă din blid,
să nu calci un suflet de om cu bocancii,
eu în armată călcam precum Pancho,
noroaie și ordine, ordin, bulău,
voi ce credeți, unde e sufletul meu?
Firi complicate suntem, prieteni,
Frumoasa și Bestia cumpără piepteni,
ea-i mângâie barba, el o sărută,
altfel povestea devine stătută.
Termin, repet ce a spus chiar și Will –
TO BE WISE AND LOVE EXCEDS MAN”S MIGHT.
Cam viril.

BORIS MARIAN

Boris

Colonia penitenciară

Ușa mașinii negre se închise cu zgomot. Mătușa a plecat într-o lume mai bună. Unii o numeau Securitate, pentru felul umil în care cerea informații. Noi stăteam drepți ori ne clătinam , cum bătea vântul. Am trecut în sala de studiu, unde am dormit până seara. Încolonați , ne-am dus la cantină, ni s-au servit gândaci roșii, gustoși cu carne de șobolan tânăr. Apoi s-a trecut la programul de somn. Eram sculați din oră în oră și alergam în jurul  clădirii cenușii pentru a izgoni coșmarurile, stafiile, vârcolacii. Dimineața ne spălam în hârdaiele numite toalete. Apoi, fiecare primea o cazma pentru a-și săpa groapa. Dar nimeni nu era împușcat, se murea discret, prin evaporare. Câmpul era înțesat de gropi paralelipipedice în care nu locuia nimeni, în afară de niște râme vorbitoare.  Povestea a durat ceva timp, apoi cei în viață eram trimiși acasă, dar casele nu mai existau. Fuseseră declarate monumente istorice.

Trupul ieromonahului Zosima mirosea îngrozitor. Un vânt umed bătea dinspre nord. Căruța cu suflete moarte trecea zilnic, se auzeau râsete, nimeni nu avea vreo explicație. O lume fără oameni?  În zări se vedeau flăcări în floare. Ne balansam  între lumea de aici și cea de dincolo, ceea ce ne amintea de jocurile din copilărie. Fantome de cai și câini  bântuiau prin toate  locurile ascunse. Noaptea  necheza și lătra la noi.

Mă gândeam că viitorul este un film despre care ai auzit multe, dar nu l-ai văzut. Trăiam prezentul așa cum mergi într-un tren fără stații, ne rugam Invizibilului. Mă simțeam precum o copie nereușită a propriilor vise. Cred că orbii ar trebui să binecuvânteze stelele, sunt cel mai în drept. Cine ar fi putut schimba  ceva. Iubita plângea cu fața ascunsă în pernă.

BORIS MARIAN

De ce vorbesc ruinele?

Vorbesc, dar nu le înțelegem.

Nu știm niciodată ce avem, degeaba numărăm mărunțișul din buzunare.

 Moartea nu e o revanșă, ci o răsplată.

 Iubim animalele pentru că ne ascultă, oamenii nu ne ascultă.

 În fiecare trăiește un corăbier.

 Arta trăiește mai mult prin formă.

 Dacă ești fluture, fii foarte atent.

 Curajul se naște din imaginație, nu din orbire.

 Frumusețea nu îmbătrânește niciodată.

 În fața oricărei ape devin nostalgic.

 Prin exagerare, orice banalitate devine interesantă.

 În forul nostru interior nu avem limite morale.

Te poți îneca în propria imagine.

 Noi vrem să fim sănătoși, dar lumea este bolnavă.

Și rațiunea te poate îmbolnăvi.

 Moralitatea și perversiunea merg mână în mână.

Nici un om și nici omenirea nu se schimbă numai prin cuvântări.

Fiecare scriitor crede că mai scrie pentru cineva, altfel nu ar mai scrie nimic.

De ce te iubesc? Dacă aș ști , nu te-aș mai iubi.

Gânduri de apostat
I.
Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.
Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.
Băsescu suspendat? Ca un simplu membru de site. Ca un păianjen în propria plasă. A greșit enorm, putea fi iubit, nu a vrut. A lovit în cei săraci, în loc să se ia la trântă cu marii hoți ai țării. Demagog, laș, viclean. Din păcate este dat jos de oameni care nu merită să se afle la vârf. Populația nu a scăpat de mitul marelui salvator. O fi religia de vină? Binele Suprem nu există.  

Gânduri de apostat

I.

Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.

Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.