Unghiul obtuz

Unghiul obtuz






Voi relata două întâmplări care se leagă numai în capul meu. Din şcoală nu mi-au plăcut paralelogramul şi unghiul obtuz.Prima întâmplare are o durată de 50 de ani. Cam mult. Eram un flăcăiaş aflat pe pământ de nici două decenii. Mulţi amici ai mei se lăudau că au cunoscut FEMEIA. Pentru mine era încă o enigmă. Eram prieten cu o fată foarte drăguţă, o minionă,o răsfăţată, dar nevinovată ca şi mine. Am mers împreună la Predeal, am luta o sticlă de vin şi ne-am retras în camera pe care o închiriasem special. Ne-am dezbrăcat ... total, dar la fel de total a fost şi eşecul. Fata m-a mângâiat pe frunte şi mi-a spus că nu este nici o nenorocire. Eram disperat. M-am dus la un medic urolog să mă cerceteze, omul mi-a luat banii şi m-a expediat râzând. Am făcut şi nişte injecţii, nu ştiu ce efect trebuiau să aibă, mie mi-au provocat pofta de mâncare. Timpul a trecut, fata , din diverse motive m-a părăsit, nu ştiu din ce cauză, poate chiar aceea pe care o bănuiam atunci, dar nu sunt sigur. Au mai trecut ceva ani, am revăzut-o cu un tip pe care îl cunoşteam, ea era ceva mai plinuţă. El era un băiat drăguţ, dar a murit de tânăr, nu ştiu de ce. Eu eram însurat, aveam un băiat şi aş fi vrut să am mai mulţi. Au mai trecut anii, în tot acest timp m-am gândit la miniona mea, ea îmi spunea, telepatic, că mă iubeşte. După decenii ne-am revăzut, se împlinise şi mai mult, avea şi ea o fetiţă, divorţase, apoi a plecat în altă ţară. I-am scris. Scriam ca un îndrăgostit gelos, ştiind că a avut ceva prieteni la viaţa ei. Tonul scrisorilor devenea tot mai acru, ea era enervată de singurătatea în care trăia, fiica plecase şi ea în altă ţară, era independentă. Eu, la fel de însurat, băiatul meu plecase şi el. Mă gândeam – ce ar fi, dacă, mai ştii, copiii noştri s-ar însoţi. Desigur era o aiureală. Corespondenţa cu fosta mea iubită s-a împotmolit. Dacă eram singur, poate, poate, ar fi fost în faţa noastră şansa de a ne reuni destinele. Un singur lucru m-a întristat cel mai mult – nu comunicam nicicum, scriam , scriam, dar monologam fiecare. Am aflat astfel că oamenii nu pot comunica nici atunci când a existat un sentiment între ei. Mă uit la câinii din parc, se împrietenesc, se latră, niciodată un câine nu este nepăsător faţă de semenul său. La oameni, instinctul de apărare se manifestă prin necomunicare.

A doua întâmplare este legată de un individ pe care nu l-am văzut în viaţa mea. Redactor la o revistă oarecare, omul nu scria rău. I-am trimis ceva articole, m-a publicat. Apoi au apărut divergenţele. Revista fiind online, pe forum au sosit diverse ecouri . Redactorul meu nu a stat deoparte, m-a învinuit că sunt bolşevic. Tam-nisam. Este drept că în copilărie citisem multe romane despre războiul civil, despre Marele Război de Apărare a Patriei, cum se scria în anii 50, cu litere mari. Dar bolşevic nu aveam cum să fiu. Aveam nişte opinii, departe de a fi un admirator al lui Lenin, Stalin şi al altora de teapa lor. Boala ultimelor două decenii este de a eticheta un om – comunist, fascist, legionar, ţărănist, etc. Personal nu am nici o opţiune precisă politică, nu o duc nici mai rău, nici mai bine acum, faţă de anii dinainte de 89, cu excepţia frigului ţi a lipsei de carne. Să nu uit că de călătorit pot călători unde vreau , iar fiul meu este în America. Nu mă bucur că nu este alături de mine. Redactorul a prins un fir şi m-a folosit de sac de box, cu perseverenţă, până ce am fost obligat, pe cale privată, să-l trimit la originea originilor. S-a supărat foc, dar nu s-a lăsat. Avea un cal de bătaie. Am renunţat la colaborarea cu publicaţia sa, mai exact, el m-a eliminat, ceea era de aşteptat. Atunci am revăzut o parte din copilăria mea petrecută alături de cavaleria lui Ceapaev, de partizanii din al doilea război mondial, multe fapte dermne de admiraţia unui copil. Acesta este unghiul obtuz de care vorbeam. În timp ce unghiul ascuţit poate accepta un grăunte de nisip care devine o perlă, dacă acel unghi este o scoică, în Pacific, unghiul obtuz nu acceptă nimic. Orice intră între laturile sale, iese cum a intrat. Am evitat aici cu obstinaţia politica, nu am spus cine era miniona, cine este redactorul, nu este interesant. Oameni suntem, indiferent în ce perioadă trăim, numai canibali sau maimuţe primate să nu fim. Dar , uneori, suntem.



Boris Marian

Elevul Kafka

Kafka în plină inactualitate






Este greu, chiar imposibil să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său , în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era un profesor de sport, prin anii 5o care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet.Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma.? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo.Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă isuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor.în vigoare, bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam.? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956., dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic.Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat , probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer.Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat , în timp ce omul, roşu la faţă debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi , un tânăr, era translator de franceză a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat cde s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.

Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic,

Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a dost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş,era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche,

Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce ? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S.-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac, etc.

Acum trăieşte , dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaţa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.

Boris Marian

Nu eşti interesant

Nu eşti interesant!





Omul aleargă printre barăci, caută ieşirea. Din megafon se aude o voce seacă, destul de puternică – „Nu eşti interesant, aleargă”. Omul nu a mâncat de o săptămână, se află în lagăr de circa un an, dar foamea de acum este mai rea decât înainte. „Nu eşti interesant”, se aude, este vocea medicului- şef al lagărului. Omul ştie că sub aspect medical nu este interesant. Nu suferă de nici o boală, doar că a slăbit, a ajuns la jumătatea greutăţii normale. Picioarele i se mişcă mai uşor, dar muşchii refuză oricare efort. Zilnic trebuie să care pietroaie grele, să le urce pe un deal. Nu ştie cum de reuşeşte. Pedeapsa cu înfometarea a primit-o pentru că a ajutat un camarad să se ridice. Se pare că au uitat să-l mai pună în porţie. Dacă iese în faţă, la raport, riscă să fie trimis la izolator, cu o porţie de supă pe zi. Dar va trebui să iasă. „Nu eşti interesant”, megafonul este cuplat, probabil, la un înregistrator, vocea şi inflexiunile sunt aceleaşi. Un om nu poate vorbi identic la interval de mai multe minute. I se pare că îşi vede iubita, undeva pe marginea drumului care înconjoară lagărul. Ar vrea să o îmbrăţişeze. Vocea îl ţintuieşte –„Nu eşti interesant”. Ce naiba, nu mai încetează? Ce interes poate prezenta el şi pentru cine? Ce înseamnă să fii interesant? Frumos nu poate fi, aşa , tuns scurt, cu buzele albite de epuizare, ochii înfundaţi, nasul subţiat de foame, umerii ascuţiţi. Gândurile nu mai circulă cu aceeaşi viteză, are doar o dorinţă, să iasă de aici, să-şi vadă iubita, să doarmă, să mănânce, să audă râsetele copiilor din vecini, chiar şi o ceartă, să vadă cerul, aici tot acelaşi cer este, dar cerul de acasă este altfel. Acasă este şi o baie, mai este şi un WC, are şi sufragerie, o bucătărie unde iubita găteşte minunat. De peste drum, iubita îi face semn. „Nu eşti interesant, eşti un nimeni”, schimbă textul medicul- şef al lagărului. Omul iese din drum se apropie de gardul din sârmă ghimpată prin care trece curent electric. El ştie, dar se gândeşte, poate că nu trece tot timpul, poate va reuşi să sară gardul, va fi liber. Se apropie, pune mâna pe sârmă, să se sprijine, o zguduitură puternică îl face să scoată un geamăt, apoi îl cuprinde întunericul total. „ Luaţi cadavrul nemernicului acela”, se aude vocea medicului-şef al lagărului. Din barăci, sute de ochi privesc, oarecum cu indiferenţă, în timp ce cadavrul se zgâlţâie pe sârma ghimpată. De peste drum, iubita zâmbeşte, se ridică şi pleacă. Iubitul ei o aşteaptă acum, acasă.





BORIS MARIAN

Povestea mea cu doi necunoscuţi

Povestea mea cu doi necunoscuţi




Îşi spuneau maxime, nu le comentau. Unul esa Scuptorul, altul doar cânta la flaut. Noaptea străinului a coborât peste ei ca o plasă gigantică, un năvod universal. O carte de vise zăcea pe marginea drumului. Visele nu erau nicăieri. „Bine, dar lumea este ca ocarte”, spune Sculptorul. Cel cu Flautul tace. Grădina lui Eros se zărea printre norii mângâiaţi de lună. „Ai auzit de angoasa privirii?”, întreabă Sculptorul. Cel cu Flautul tace. O groapă roşie se deschise în faţa lor. Sculptorul luă o bucată de lut, o modelă şi o aruncă în focul izbucnit din adânc. Lutul se prefăcu într-o statuie , o femeie fără viaţă, dar foarte frumoasă. Cel cu Flautul îi cântă şi Femeia prinse viaţă. „Eşti tu, Dumnezeu?”, se auzi o voce din văzduh. „Iertare , maestre”, se închină Sculptorul, dar asta este meseria mea. Bine, dar Femeia trăieşte, replică Vocea. „Eu sunt de vină, Stăpâne”, şopti Cel cu Flautul. „Vă iert, spuse Vocea, dar să nu se mai repete”. Astfel au ajuns pe celălalt versant al Muntelui. Un Labirint imens se deschise cu porţile sale de aur. „Aici este Necunoscutul” , strigară într-un glas călătorii. „Voi sunteţi necunoscuţii”, glăsui Duhul Labirintului. Avea un timbru foarte jos, cavernos şi amintea dureros de moarte. Au intrat. De atunci, porţile nu s-au mai deschis niciodată. Femeia aşteaptă doi necunoscuţi – pe Sculptor şi pe cel cu Flautul.



Boris Marian

Apropo de dincolo

Apropo de dincolo






Apropo de dincolo, eu cred în viaţa de dincolo, în întâlnirile de dincolo, am multe de spus celor care se află deja acolo, ca şi celor care se vor duce acolo. Cei care sunt siguri că dincolo nu există, se înşeală amarnic. Viaţa de dincolo nu este o răsplată, nici o pedeapsă, este altceva. În univers nimic nu este unilateral. Totul se multiplică. De aceea, draga mea, vrei, nu vrei, ne vom mai vedea. Autobiografia este numai o etapă. Pe lângă asmilarea ipotezelor de natură magică, trebuie să ne interesăm de adevărata psihologie, adică să ne autocunoaştem. Păi, dragă domnule, aud o voce, prea multe ceri de la om. Spuneai că nu ai adversar. Dar nu-i cunoşti pe cei de dincolo de soare, dar nu cunoşti nici cântecele lor, zadarnic mai aştepţi o reînviere, vei fi mereu un altul şi tot altul, stop. Aici se va opri şi lecţia de azi. Priviţi doar malul apei cum se duce, în timp ce apa stă pe loc. Priviţi vaporul cum porneşte înapoi, în timp ce marea a pornit în propriul larg. Cum construieşte rândunica zborul ei din aripile altor păsări, moarte de decenii. Astfel iubirea noastră nu se stinge-n timp, e zborul veşnic. Speranţele nu sunt o hrană, doar poezia face faţă strigătelor mării prea flămânde. Dacă mormintele se schimbă, cum se poate ca sufletul din om să fie tot acelaşi? Poţi să te rogi la orice vrei, dar roagă-te, nu sta zadarnic în genunchi. Aici nu-i loc de umilinţă. La lună poţi să spui tot ce te doare, câinii de mult găsesc o alinare, te poţi chiar închina la o căldare, închină-te şi pernei, somnul fuge, te culci în locul său, astfel şi noaptea trece, iar omul crede că e singur, el nu nu ştie, în univers nu-i nimeni singur, doar Dumnezeu, dar El este cu noi mereu, fără a ne avea în faţă, ne recunoaşte după voce, după felul de a privi, atunci, întreabă un bun prieten, de ce mai spunem că nu încăpem pe pământ? Uşa spre dincolo stă deschisă. Mai zăbovim, mai stăm? Mai ai să-mi spui ceva? Sunt bun, sunt rău? Deştept sau prost? Altfel va fi primirea dincolo, va trebui să spună fiecare tot ce ştie, iar faptul că nu-i nimeni să răspundă, nu schimbă cu nimic ... schimbarea. Acum noi ne culcăm, la lecţia viitoare vom fi mai pregătiţi şi, poate, mai puţini. Rugaţi-vă-n picioare.



Boris Marian

Ca un câine

Ca un câine, spuse K






În sinea sa, personajul K., de la Kafka, spune, la finalul romanului „Procesul” – „Ca un câine”. Ruşinea îl acoperă. Este o istorie a perfidiei, calomniei, violenţei, injustiţiei, neomeniei, tot ce a putut ieşi din cutia Pandorei, în vremea anticilor, tot ce a dominat şi domină istoria noastră ca specie umană se adună în spatele şoaptei resemnate şi deznădăjduite, totodată a bietului K. – „ Wie ein Hund”. Am citit romanul cu inima strânsă, iar moartea absurdă (dar care moarte nu este absurdă?) a lui K. m-a durut aproape la fel de mult ca moartea tatălui meu, când avea doar cincizeci de ani. Cine a văzut filmul şi nu a citit cartea nu a înţeles mare lucru, filmul este un mare eşec, deşi Anthony Perkins a făcut tot ce a putut, regia şi scenariul erau proaste. „Şi să povesteşti fiului şi fiului fiului tău”, spune Domnul întregii omeniri. Există trei feluri de atitudini – renegarea, necredinţa şi dezorientarea. Am trecut, în viaţă prin toate fazele, fiecare. Cine spune că nu a renegat nimic, nu s-a îndoit de nimic, nu a fost dezorientat nicodată, să iasă în faţă, i se poate spune că este şi mincinos. Important este ca în ciuda oricăror persecuţii, să nu devii călău. Eroii lui Kafka sunt victime, ei nici nu sut eroi, ei sunt umanitatea chinuită de un blestem născut de la prima crimă – uciderea lui Abel. Singura călăuză statornică este Cartea, nu poate exista credinţă şi morală fără Carte. De aceea în faţa tribunalului omul jură pe Biblie... Afară este urât, în casă este la fel, pşe cer se plimbă un rât de neiubire-purcel. Se promovează proşti în funcţie de zodiac, ei nu-s vinovaţi, foştii-foşti, ei între ei se plac . Iubirea doarme în rai, raiul e foarte îbalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuşi, seamănă cu Grivei, fără să ştie, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu?



Boris Marian

Umbra lui Romeo

Umbra lui Romeo şi a Julietei sale






Casele vechi seamănă cu oamenii bătrâni- sunt pline de amintiri.... Stă întins, cu mâna lipită de corp, cealaltă a pierdut-o în primul război, cu ochii aţintiţi mari spre fereasta afundată în întunericul compact. „Hei, m-auzi?”, se aude un scâncet. Erau doi prieteni, unul avea o logodnică. Logodnica avea patrusprezece ani. Săruta ca la două zeci. Iar el se simţea ca un rege al Franţei. Au fost ucişi toţi trei. Martor a fost întunericul. Acum, tot ce se numeşte fum, are particule de om, tot ce se numeşte flacără are particule de suflet. Îndemnul, trebuie să trăieşti, l-am auzit de la o stea care a dispărut chiar a doua zi. Suntem asiguraţi că morala se află actualmente la loc de cinste. Locul de cinste este ascuns într-o peşteră plină cu bijuterii furate. Morala publică este apriori suspectă. Gândirea devansează orice, uneori şi glonţul. Moralitatea este discontinuă. În pauze au loc cele mai mari masacre. Există şi negarea şi refuzul, nu sunt aceleaşi lucruri. Adesea , printre ore solitare, când Soledad plutea în văi stelare, tăcerea-şi scutura hermina, iar Herr professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, cum nu mi se-ntâmpla nainte, mă întrebam ce este nebunia, pe care continent e România, eu ascultam balada lui Manole, departe de sofisme şi de mode.... Ziua-i masivă, albă şi rece ca un colegiu pentru colege, numai iubita, doar ea se zăreşte într-o oglindă ca ochiul de peşte. Trece cu trenul omul cu trenciul luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece şi albă, numai iubita, subţie şi naltă este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.



Boris Marian