Mugur

A rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine.
Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.
Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor
Il văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o tweamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche.
Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla Mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere.
Noaptea trec vagabonzii urlând, câinii și stelele recu îi privesc, nu este spaimă pe acest pământ să nu-și facă mendrele sub ochiul ceresc, pasărea tace pre creanga de alun, roua e lacrima unui nebun.
Am fost bătrân, acum intineresc, am renunșat la băutură și țigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veți spune, „Uite-l zboară”. Se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trece, Styxul, în ultimul moment renunț, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărțile în raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă, sub ninsoarea de frunze și flori,c-ai plecat spre o iarnă înaltă, în munții clădiți peste nori, mi s-a spus să nu-ți scriu, că-i zadarnic, să nu caut cumva să te sun, telefonul e mort ca și glasul astupat cu pământ galben-brun, mi s-a spus că, de fapt, stai alături, pe o stradă vecină cu noi, că trăiești, dar nu vrei să-ți văd chipul, unii cred c-am murit amândoi.
Boris Marian