Binele Suprem

Când porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc.
În stare normală timpul te întovărășeșete ca o umbră
Impăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum.
Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului.
Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. .... Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu ciyez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul.... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.

Strigăt și șoaptă

Singurul loc care nu se eliberează, când moare un om, este cimitirul , este o mare problemă astăzi să găsești un loc de veci. Este tot un fenomen de criză. Ar trebui să murim mai puțin. Zadarnice șoapte și strigăte, strigă-te singur, strigoiule, înger bizantin, apnee, ce ți-aș închina o baladă, aștept doar să cadă președintele absurdistanului, persiei și pluristanului, meștere zidar, strânge soața barbar, strânge să se ridice, sfânta zidire ferice, de dragoste, de pacoste, de Lacoste, fiecare este un prost în felul lui, că doar nu poate fi în felul lui nuștiucui.. Romanță eu nu închin, mai bine o stacană de vin, de venin, de Neviim, adică Profeții, din Biblia cu negre fețe, balada despre noi, fără veșminte, zice fata ce nu este cuminte, portret, ce cochet, ce crocket în boschet. Îți bați joc de mine? Strigă un cititor în izmene, dintre coline pline cu crizanteme. Dar eu te iubesc, spuse Făt Frumos, pe funcție de subsecretar de Jos, al Treburilor de Jos, uneori de la Interne, unde umblă subordonați cu lanterne,.„Iți bați joc de mine?”, repetă cititorul indignat, care nici nu a mâncat de dimineață, ca să cumpere ce? O carte „hoață”.

Sybaris

Același scenariu, aceleași trădări, până când? Eu iubesc o genistă, tu iubești un genist. Genistul se crede scriitor, iar eu mă cred biciclist. Intâi a fost Vili, apoi, veniră furtună și ploi, astfel puteam să m-aștept la orice, nu sunt prea deștept, prea mulți se-mbulzesc între noi, păreri și punctuații, puroi din rănile vechi, bezequinto, eu nu sunt cu tine la Quito, voiam la Quito să merg, la cine, acum mă întreb, acolo e bianca, poeta, jorjeta, suzetta, coletta, am vrut să-ți trimit și o carte, dar bârfa-i mai bună, la start e o namilă zisă Răceală, ea bate cu furie, goală se plimbă indiferența, mi-e silă de tot ce-i cadență, voi trece să scriu doar cu dinții, să-mi vină la loc toți arginții, să pot înțelege cum, cine are nevoie de mine, desigur nu tu ești aceea, ai alte-ndoieli, tu ești Rheea, mereu îndoieli într-o pură situație de impostură, cum spune și marele Will, actori suntem, doar prin stil ne deosebim, unii vor iubirea în șapte culori, un inginer, un dentist, un poet, un artist, astfel poate vremea va sta și Dumnezeu va lua doar sufletul pur pentru El, pe cei păcătoși la bordel, acolo pe mine mă vezi, de vorbă cu Velasquez, cu Dante și cu portarul de la Spitalul Centralul, aici mă opresc, să nu spui nicicând „Regret”, nu ai cui, never say never, never say sorry, be clever, iartă greșelile mele de limbă, sunt simple sardele, consumă-le sau dă-le naibii, eu plec chiar acum în Caraibe, iar cartea totuși primește-o, ea n-are vreo vină, vorbește cu ea uneori, este-o carte, mai uiți de amoruri deșarte.B de la bou,SUNT EU. Greu de recunoscut, dar boul este un animal blând, ca și măgarul. De ce îi jignim? Frumoasa necunoscută e-ntr-o ecuație sau într-o frază fără punctuație, chipul frumoasei te scoate din minți, deși stai și scrii și strângi din dinți, o fi regina din Saba, o fi Beatrice ori Annabel Lee, imposibilă stare, de nedescris, necunoscuta este din Sybaris, îți răspunde cu o privire confuză, ca Mona Lisa ți se refuză.Fericirea care nici n-ar trebui să existe e singura sursă a ideilor fixe, sărutul tău va fi ultimul, jur, înainte de drumul la Kuala Lumpur, de aceea îți scriu, amân doar sfârșitul, „Tu ce faci acum?”, parcă nu-ți mai știu chipul, simt apăsarea buzelor tale, plumbul a pătruns în petale și parcă-ntre noi principalele artere ale orașului vuiesc de durere. Doamne cum de am putut fi atât de prost să cred că un om se poate schimba, cum de rămân același corb prost ascultând de cântecul vulpii. Să nu înțeleg că Ody este aceeași duplicitară ca din prima zi când am cunoscut-o? Dar nu suntem cu toții duplicitari? Când ai de a face cu capcanele trădării începi să crezi că astfel este alcătuită lumea. Dar nu este așa. O, nu.