Idiotul


Idiotul

 

E greu să fii idiot. Să ai de a face cu Afimia, Agafia și alte meghere. Frate Zosima, iartă-l pe idiot. NNici nu poți duela cu el. Cel mult , idiotul merită niște palme. Bune și alea. Mașina de pumni se  pune în mișcare. Un sistem împotriva unui idiot. Idiotul nu va uita zeci de ani bătăile îndurate. Se vor schimba sisteme, idiotul devine religios. Își dă seama că nu este un idiot. Că este Om. Iartă totul, dar nu uită. Străbate sate și orașe. Credința sa în dreptate naște zâmbete. Este implicat , prin calomnie, în diverse procese. Condamnat, trece dintr-o închisoare în alta. Timpul, secolii nu-l afectează. El este idiotul rătăcitor. Numele se schimbă de la un secol la altul. El este veșnicul  idiot pe care numai Mesia îl va elibera. De câte ori întâlnim oameni ca el? Rar sau niciodată. Nici cel care scrie aici și acum nu se poate ridica la rangul de idiot.Uneori este ușier la o casă bogată, alteori este prinț sau conte, poate fi văzut la mesele de joc din Monte Carlo, se află într-o bandă de tâlhari, dar el nu ucide pe nimeni. Este un idiot și jumătate. Nu poate ucide o molie, o furnică. A fost văzut rugându-se lângă un lup rănit în pădure. Lupul s-a înzdrăvenit și l-a părăsit. A fi idiot nu este  o ocupație, este un destin. Nu primește ajutor de handicapat. Trăiește din mila oamenilor. Fiecare are o doză de idiotism în el. Încă în adolescență, el era un idiot dovedit. Adulții nu-i suportau poveștile, sensibilitatea, era irascibil și spunea ce gândea. Unii roșeau, crezând că face aluzie la ei. Dar în visele sale se strecurau ființe supranaturale.  Nu le uita, dar nici nu le așternea pe hârtie. Fugea de literatură, doar, uneori, desena figuri ciudate pe un petic de hârtie. Semănau fie cu el, fie cu alții. Cineva i-a propus să se însoare, dar el a început să tremure de frică. Să nu fie obligat să se însoare. Femeile râdeau. Seara, când mă culc, îl zăresc  dincolo de fereastră. Se uită la mine. Parcă mă întreabă – tu ce crezi despre mine? Ce să-i spun?

BORIS MARIAN

Căpitanul


Căpitanul

 

De două ori pe săptămână primeam un plic roz-bombon, de la o persoană pe care nu o cunoșteam după nume. Nu-i răspundeam că nu aveam ce. Ce-mi scria personajul? Că e singur, dar nu este nefericit. Avea ceva din personajele lui Dostoievski. Simțea tăcerea morții crescând în jurul său, că se simte ca o cruce pe propriul  mormânt. Că o pedeapsă divină apăsa pe trecutul său. Că îl admiră pe Hegel pentru ura sa față de orice este edificator, că fiecare om are ceva  de spus, semnificativ, dar nu  are cui. Că ar vrea să salveze pe cineva, dar nu are pe cine. Singurul lui prieten era un baston cu care se plimba pe malul mării. Avusese un câine , dar murise de bătrânețe. Că nu are ce să lase nimic în urma sa.  Descoperea zilnic un adevăr, aceste descoperiri îi distrugeau armonia din suflet, autoritatea sa de care se bucurase cândva, se evaporase. Considera că personalitatea este mai importantă decât orice autoritate. Poți fi un profet, un apostol, dar nimeni nu are nevoie de așa ceva. Din ceea ce citea, și citea enorm, înțelegea că prea puțini autori au trăit cele scrie de ei.  Asculta spusele unor  necunoscuți întâlniți întâmplător. Povestiri  de viață. Când începea și el să vorbească, omul se ridica, își cerea scuze și pleca. Fiecare își trăia propria poveste , dar nu scria nimic. Le-ar fi rescris el, dar nu voia să fure gândurile altora. Uneori murmura versuri din Ovidiu, cel exilat la Tomis. Dar nu-l alinau. Înțelegea că individualitatea nu este acceptată prea ușor. Majoritatea oamenilor se simt bine în mijlocul unui grup, unei mase. Nimeni nu  înțelegea că minunile adevărate se petrec în singurătate. Ca să admiri zborul libelulei, deschiderea florilor  primăvara, trebuie să fii singur. Grecii antici știau acest lucru. Ca și înțelepții japonezi. Scriitorii nu încep un drum, ei îl închid. Ei fac drumul invers.  O sută de cărți nu valorează câr mărturisirea unui înțelept spusă în câteva fraze. Nu se îndoia de existența Divinului, dar nu apucase să vorbească niciodată în fața Lui. Dumnezeu tace, trebuie doar să înțelegi tăcerea Lui. Citise Biblia de zeci de ori, spiritul ei pătrundea numai parțial în el. Unele capitole îi erau străine. Oricum , a înțeles că în Biblie păcatul este altul decât cel  definit în legi, în cutume. Orice sistem este un castel care se poate nărui oricând. Iubise cândva o femeie, un înger și ea s-a dus la îngerii ei. Nu i-a mai dat un semn. Privea cu bucurie orice femeie frumoasă ori atrăgătoare pus și simplu, dar niciuna nu amintea de acea femeie. Îi invidia pe nebuni, ei trăiesc în lumea lor. Dar el nu putea fi nebun. Marea îl învățase că nebunia nu este un colac de salvare. Era, așa am înțeles, un om al mării. Disproporția dintre fragilitatea trupului și  soliditatea, rezistența spiritului este una din cauzele nefericirii. A  diminua această disproporție era și sensul vieții sale. La un moment dat nu am mai primit nimic de la corespondentul meu. Am aștept câteva luni, apoi m-am dus la adresa de pe plic.  Nu stătea departe de mine. Am aflat de la vecini că în casa aceea mică, acum nelocuită, stătuse un bătrân ciudat, fost căpitan de vas, care murise de mult, chiar de mai mulți ani, nimeni nu cumpăra casa, erau prea multe de reparat, iar noaptea se auzea un sunet ciudat, de parcă un baston umbla singur prin casă, lovind podelele. Mi-au venit lacrimi în ochi de necaz că nu-l căutasem, că nu-i răspunsesem niciodată.  De ce m-a ales pe mine drept confesor?   Cine ar putea să răspundă?

BORIS MARIAN  

Execuția


Execuția

 

Încolonați, disciplinați, soldații mergeau către viață. Comandantul fără sex  strigă – STAI. Soldatul X  să iasă din coloană. A făcut bancuri porcoase în timpul marșului. Va fi executat. Cine se oferă? Unii zâmbeau, alții tăceau. Ieși o mogâldeață, ridică arma și trase. Coloana își continuă drumul. Pe zăpadă rămase o pată kaki și o dâră subțire de sânge. Nici un comentariu. Mergeau spre viață. Care? Nimeni nu întreba nimic. Invitație la noblețe? Taci, flețe. Nici un cuvânt nu precede Cuvântului. Iar Cuvântul este la comandant, în buzunarul lui. Rațiuni inefabile. Aristeas tăcea, Philokrates la fel.  Cui meniul n-a plăcut, apoi mama lui să-i  facă  alt meniu care să-i placă. Cita unul dintre camarazi. Apoi gazda mai fudulă puse mâna pe o cupă și sculându-se-n picioare spuse-n gura mare. Ssst! Liniște în front. Frigul era pătrunzător, ca și frica. Paralipomene în slujba balenelor. Cu masoreticele ne sfărâmăm  măselele. Nu tot ce-i uriaș este și unic. Sst, taci, măi ceapă. La început Domnul a făcut banca și contul. Duhul era-n altă parte, l-am găsit într-o carte. Învață, băiete, să taci. Te întreabă cineva ceva. Taci. Taci, taci, taci. Drumul spre viață? Care viață? De la A la Zet. Morminte goale, ca buzunarele tale. Pulbere pe câmpie sunt eroii – o mie. Nu-i aritmetică, nici geometrie, o pălărie. Alb flutură drapelul păcii. Pacea care ne place, cu orice mijloace. Denunțul este frate cu struțul. Taci. Mii de draci. Cenușiul dovedește putere. Purpura o mănâncă zgura. Ah, bunii noștri timizi. Omizi. Din ele –efemeridele. Jivinele dorm în scorburi, mai înșfacă din mulțimea de orbi. Pleoapa refuză să cadă, lasă ochiul să vadă. Soldatul împușcat se ridică – nu mi-e frică. Cine-l aude? Coloana-i departe,  unde. Spre viață, spre viață. Cumplită dimineață.Mai târziu vom fi cercuri, ne vom rostogoli în jeguri. Vom povesti baliverne, nu le crede nici cel ce le-așterne.  

BORIS MARIAN

Turma ( ficțiune)


Turma ( ficțiune)

 

Mergeam în turmă, liniștiți. Mai behăia o voce, o voce a viitorimii. În jur alerga dulăul Dvor, animal viclean și cu multe fețe. Ciobanul se ocupa de vinațurile lui, mai striga el ceva, mai scria un editorial. Dar îi trecea repede. Un timp am crezut că mi-e prieten, dar prietenia e ca și vinul, fie se acrește , fie îl îndoaie gospodarul cu apă, devine poșircă. Dulăul Dvor ba mușca o oaie, un berbecuț, ba se gudura  pe lângă cioban. Cred că acest Dvor era fie transsexual, fie castrat că nu manifesta nici un interes pentru sexul opus. Fiind eu un berbecuț mai vioi, i-am propus să  scoatem o gazetă. Că nu, că da, în fine am ales o mioară care a preluat frâiele de nu mai puteai scoate un cuvânt în fața ei. Într-o seară, s-au adunat dulăul Dvor, cu oi și berbecuți și au votat eliminarea mea. A doua zi totul părea rezolvat. Turma încă dormea. Am descoperit complotul și am găsit o Mioriță care și-a luat rolul de responsabilă. Gazeta a mers mai departe. Ciobanul dormea pe cojoacele lui. Dvor nu prea știa să scrie dar se autointitula scriitor. A răbdat ce a răbdat, era și bolnav, așa se spunea, dar mușca mortal. Avea diverse poze și diverse nume și diverse vârste. Mai copia și de pe la alți autori. Îl molipsise și pe cioban de boala asta. S-a creat o atmosferă destul de încinsă de care, evident, eram eu de vină. Întotdeauna cel ce face plătește. M-au alungat, mi-au șters numărul, că fiecare berbecuț avea un  număr, de nu mai puteam intra nicicum. Am umblat pe la diverse sălașuri, stâne, natura era minunată, dar durerea din suflet nu se ostoia. Am încercat să-l contactez pe cioban, pe dulăul Dvor, câteva oițe, nimic. Parcă murisem. O fi omul o oaie? În numele dreptății, binelui rar se adună, dar la rău turma este ca un zid. Nimic nu se clintește. Am înțeles că viața are mai multe sensuri. Unul ar fi să lupți cu spiritul de turmă.  Adică acel spirit care se bazează pe  minciună, frică și interes. Binele devine rău, răul devine bine. Citiți-l pe Orwell, veți înțelege. Ca și pe Canetti, „Masele și puterea”. Dar mai aproape ne este ceaușismul.

Addenda- din protocoalele  Turmei

- Dvor – B. ești un om de aur, dar trebuie să te elimin.

-Dvor- Ciobane, tu mă tratezi ca pe un gunoi?

-Ciobanul – Regret că m-am asociat cu Dvor.

-Dvor – Supunem la vot eliminarea lui B.

- Dvor – De ce tăceți, vă e frică de B. ?

- Dvor- Eu nu l-am eliminat pe B., el a plecat singur.

Turma a behăit mulțumită. Ce o fi în mintea unor mioare, unor berbecuți, numai omul știe.

BORIS MARIAN

Greața


Greața

   Se dedică unei Elene din vreme în vreme

 

Greața lui Sartre se întinde  peste tot, ca și cuvintele. Bei un pelinaș, trece, umilința rămâne. Schimbăm macazul în fața vieții. Nu vom fi minidinozauri. Ni avem vicii, doar viceprimari. Oamenii așteaptă reduceri de prețuri, li se reduce viața. Injecția letală se mai aplică în Texas. Dar prin foame poți să te purifici. Prins în năvodul dorințelor nestăpânite, nu este rău să înnebunești uneori.  Informații penibile. Ecce homo, gayule. Ochiul dracului îngrașă statul . Sperietorile sunt doar pentru copii. Ciorile bătrâne știu ce sunt ele. Sfântul satyr luă un satâr și dădu o lovitură mortală  ordinii de drept. În moalele capului. Minciuna – un viciu absolut și intratabil. Faci o baie, te simți ca un împărat, ca Marat înainte de a fi înjunghiat. Cineva a dat foc casei, pisicile au venit în ajutor, au urinat cu sârg. În timp ce avionul se prăbușea, doi îndrăgostiți se buzunăreau reciproc. Dați poporului Fevarin. Este un leac – minune.  Umbre, shadows, trei ani la pușcărie, u om solid, nu te lua de el, Totul e să-ți pierzi vremea, fă exerciții fizice și psihedelice, prăbușit foarte jos, în adânc,  de profundis, te rogi de zei mai mari și mai mici, Dumnezeu o să privească ironic, nici un condamnat nu este vinovat, așa e Legea, nici cei duși la execuție, cam macabră chestia, norocos  vei fi, de vei găsi pe cineva acasă,  ultimele clipe sunt cele mai grele, vorbești cu un om, afli a doua zi că nu mai este, mincinosule, de unde vii? Mmm, mormăi Shadow, vine furtuna. Ne împachetăm lucrurile, ieșim, ne așteaptă zeii. Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot cunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău, cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând, nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește.O idee este mai importantă decât o catedrală, spune  spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță,o bomboană îți schimbă gustul, naiv ca o gură de incendiu, el știa că afectarea  este semnul indiferenței, vântul sufla mai ușor ca o frunză, casele păreau solfegii solidificate, băltoacele aurite de soare ne orbeau, vorbeam și ne certam în gând, tăceam ca două afeturi de tun.

 

BORIS MARIAN

 

Ab initio


Ab initio

 

Mă interesează orice, chiar ce faci în această clipă,

În pripă, în criptă, înscrisă,

Muzica, durerile omului, pomului, autodromului,

Veți întreba, cine naiba este acest Iacob de ne dă nouă lecții?

E un om nou,  bun și  oarecum profet,

Migrația popoarelor nu s-a încheiat, iar eu, Iacob

Am o voce de bariton  cu care pot sparge becuri și geamuri,

Închide ochii, deschid iluzii, hai, spuneți ceva,

Răzbunător am să vă fac numai bine,

mi-e milă de privirile voastre  disperate.

Știu, vă gândiți la descompunerea obiectului,

Metaforizarea, mefetamizarea  voastră.

Un camion cu geamuri se opri brusc

și împrăștie pe trotuar o cascadă de cioburi,

„Doamne, vitraliile”, murmură parohul,

Din cer se prăbușeau îngeri  cu aripi uzate,

 Iacob îl prinse pe Dumnezeu în brațe,

Părea un cerșetor hâtru și puțin afumat,

Scuipa sânge, l-am dus la spitalul săracilor.

Iacob Ramură

Auto-da-fe


Auto-da-fe

 

Bun era auto-da-fe-ul în Evul Mediu. Cum mângâia el  cu flăcările sale  trupul chinuit al ereticului, ca mâinile unei femei flămânde de dragoste. Este necesar și acum. Ce spun acum o să mire pe unii. Nu poți crea ceva fără să crezi în puterile tale. Un om modest estre demn de laudă, dar îi lipsește motivația de a crea. Nu cred în modestia interioară, poate doar cea declarată o fi având o semnificație. Goethe spunea că ești ceea ce tu crezi despre tine. Domnul te ascultă, el dispune. A fi scriitor este mai mult decât a fi un om cumsecade.  Desigur, nu poți fi o fiară, o bestie, dar poți să păcătuiești. Contează ce scrii, ce creezi. Wilde, Rimbaud, Verlaine erau homo, Villon era hoț la drumul mare, nu ne luăm după ei, dar cumsecădenia nu creează, ea doar depozitează bunele maniere. De multe ori am fost nedrept, m-am exprimat  cu duritate, crezând că așa este cinstit. Dar adevărul este dușmanul armoniei. Oamenii au nevoie de alinare, de respect, ei merită respect, ca oameni. Orice bine se plătește. Nu orice rău se plătește. Deasupra stâncilor  albe se rotesc corbii negri. Admir și stânca și corbii. De când cu Poe. O fecioară păzește intrarea în peșteră, dar înăuntru priculicii își fac de cap. Poetul vorbește despre sacrificiu. Într-o zonă cu furnici m-am trezit cărăbuș, ca Samsa. Versurile mele semănau cu aripile de fluture. În tavan era o gaură. Pe acolo ieșeau liliecii. Pe acolo intrau îngerii. Unii credeau că sunt muște. Păianjenul de aur s-a luat după ele. Citești ceva, îți cade ochiul. Iei o carte , se sparge oglinda. În fiecare vehicul este un virus. La pușcărie se omoară unii cu lingura. Un prunc s-a născut sub un tomberon. Luna privește disperată. Încearcă să faci supă dintr-un tramvai. Se poate consuma un lup mort cu puțin muștar. Marx umblă deghizat în femeie. Din subsolul clădirii îl văd pe Kafka. Este învelit într-un cearșaf, în urma lui ard manuscrise. În curând vom sări în aer, atunci vom afla cine suntem. Se aud pașii liniștiți ai morții, ca ai unei femei ce nu-și mai dorește nimic. Din zborul păsării ghicești lărgimea spațiului, dacă nu ai spațiu, te mulțumești să strigi – Hei, voi, trecătorilor, voi treceți pe lângă mine, nemuritorilor, vă vorbesc eu, cel efemer. Nu-mi trebuie laude, ele îngroapă, vouă îmi încredințez sufletul, în voi îl îngrop, cum îngroapă un copil o comoară în curtea școlii, sub statuia unui efor uitat și apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte, mă las izgonit din cetate. Mă veți găsi peste o mie de ani, piatră de râu, fără semne. 

Arterita urbană


Arterita urbană

Orașul suferă de arterită. Tromboze, ischemii, Doamne ferește.  Una dintre tromboze se numește Elena, alta Lenuș, mai este și Emanuel, ș.a. O aspirină și gata, a trecut, pacientul este mort. Ambulanța a cheltuit degeaba benzina. Convergență intelectuală, desăvârșire artistică. Ce știu savanții despre toate astea. EI se ocupă de particule. Și noi suntem particule. X a luat punga cu gunoi din găleată și a aruncat-o. Din pungă s-a rostogolit capul   fostului său cunoscut. Anchetă, strigăte. Cazul a fost clasat. Ce cap, ce cunoscut? Nu există. Cuferele adânci ale cugetării. Profunzimea ideii creează acea durabilitate care ne trebuie. Cred că starea zilnică a reacției lui X., activitatea lui sexuală, pe care cândva o consideram ca un element ce stă în calea creației, este o calitate care îl distinge de Proust, Cărtărescu și Tănase Popândău. Am uitat – mai este o tromboză pe nume Safir, de ce Safir? Eu i-aș spune Topaz, de la tu cazi, turcoaz, etc. E mare hai , dar și mai și-i frumoasa High Fidelity, scria admirabilul Iaru.Trăiesc halucinant trecutul ,splendoare-n iarba amintirii,acea plăcere, freamăt, prime, n-am fost amanți, noi am fost mirii, urcăm în timp, ca-n spre-o cetate care plutește-n neuitare, noi vom fi doar cuceritorii, nebănuite avatare. Clipele triste, neîmplinite vor fi  acolo, dezvrăjite.Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș, mă pierdeam,  încăperi, chei și uși, Duduiau motoare, un oraș Cu viteza unui cărăbuș. Alergam dintr-un colț în altul, te zăream, te iubeam, am murit, numai tu, mai frumoasă la zenit, transatlanticul, de un ghețar, bum-bum. Erai tu, erai tot ce trăisem  mai demult, Te sărut, amintire, te ascult.


BORIS MARIAN


 

Prințul nefericit


Prințul  nefericit

Prințul împlinise 25 de ani. Era academician, profesor, doctor, deținător al unui Nobel, se ocupa de arheologie modernă ( sic!). La sărbătorirea lui veniră  strămoșii. El era viitorul. O broscuță pe nume Elena țopăia pe coridor, împărțind bârfe de tot felul. O urmărea Valens încercând să o strivească, dar broscuța era șireată, avea darul să se transforme în frunză, în foaie de hârtie. La ușă stăteau mândri pretorienii. Aveau limbile tăiate , să nu poată comenta. Uneori le curgea sânge din gură, ei îl ștergeau cu batiste  înflorate. Un urangutan făcea poze pentru istorie. Am revăzut pozele, apăreau,ici, acolo, Faust, Mefisto.  Fotografiile aveau și sonor. Se auzeau sfaturi diverse – să nu faci răul care îți trece prin minte, să nu minți când îți vine.  Vorbitorii în sală nu se mai opreau, se părea că serbarea va dura multe ore. Unii dormeau, cineva leșinase, având diabet. Prințul privea, gândea.  Degete – cinci, ca niște bastoane, umblă-n mine oameni fără picioare, diafani, angelici,diabolici, profani, mă trezesc, lângă mine doarme prințesa, este palidă, trăiește-ntre ore,galbene ore, glorii circulatorii. Sunt chemat  peste tot, nu merg nicăieri, cineva-i Behemoth, cineva e palmier. Nu mai știu cine sunt, unii spun – Napoleon,  dar pământu-i rotund, am să urc în amvon, de acolo rostesc numai vorbe duh, din vitralii roșesc Maleah, Habakukh, iar Domnul mă mustră, eu mereu fug de timp, unii cumpără lustre, alții mor , nici nu simt.  Neavând ce face însăilă două scurte poeme.

 Arcașul lăcrimând?


Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.


Ce gândește o adolescentă?

Nu uită să mulțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.

BORIS MARIAN

Jurnal 1

Gonit, izgonit de propriul meu orgoliu. Uneori te îngroapă  de viu  cei mai iubiți oameni. Aproape. Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte. Eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne.  Am vrut să înving aparențele unei stări de nepăsare. Și stadiul unei civilizații îngândurate. Mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind  de pe catafalc, își face drum spre ieșire. Disperate păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu-mi răspunde nimeni la nicio întrebare. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare  fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Pentru un pictor, firimiturile de pâine sun filigrane pe masa tăcerii. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el. NU mai pot merge, dar gândesc. Prin față trece Elena din Troia. Un gândac i s-a așezat pe ochi. Valerius consumă guano  omenesc. Valerius nu mă trage de urechi. Nu mă tem de nimic. Numai dragostea mă poate învinge. Invidii, ură, intrigi, calomnii, monezile  uzate ale falsilor  zarafi.E ceva prea sacru, prea izolat. Dragostea pură, prietenia pură –idealuri frumoase accidente. Iubirea ne poate izola de restul lumii.

BORIS MARIAN

Bolnavul


Bolnavul

Ferește-ne, Doamne, de boală, că de moarte nu scapă nimeni. Omenirea este în mare parte bolnavă. Și eu sunt bolnav, de vârstă, de o boală hematologică , Hodgkin, de ciroză, de arterită, mai și fumez ca un netrebnic, mai depind și de scris, singura boală  de care nu mă tem. Ne ascundem bolile,  ne urăm sănătate, dar ne lovim ca niște bile sau ca niște popice. Tatăl meu a fost bolnav de când l-am știut, s-a dus în 1960. Eu nu speram să prind al treilea mileniu. Doamne, să-ți mulțumesc? OK! În mijlocul pădurii  trăia o șopârlă care scotea fum  pe gură. Ea fusese cândva o fecioară exemplară. Un pădurar a luat-o acasă , i-a dat lapte și, pe loc, șopârla redeveni fecioara  albă ca laptele pe care îl bea, fiind  goală pușcă. Dar pădurarul  prefera o pușcă adevărată. De necaz cumpără o conservă de heringi și o consumă la iuțeală. Muri de botulism. Veni un lup care mâncând resturile, se îmbolnăvi și el de botulism. Veni un câine,  mirosi lupul și îl gustă, muri. Veni  pisica, la fel, dar înainte de a muri o mușcă pe fecioară de sân. Fecioara avea rabie și botulismul nu se asociază. Ea îi mușca pe toți ciobanii din zonă, care începură să latre la câini. Câinii priveau uluiți. Deodată se auzi o voce mare – Din mare de sus , un Te găsești, din marea de jos, unde zăbovim vremelnic, Tu, olar al Omului, coboară. Dar nu coborî  nimeni. Au apărut militari în tunici aurii. Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge, lovit de catarge, inelul de aur purtat de maur, cișmeaua ce curge cu sâmnge și fuge, oprește, nebune, rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna. Pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă, un diavol se scapă, auzi , primăvară? Ce vine pe scară? Lumea se bucura ca la circ. Duhul Bohe-jope fluiera o melodie la care numai porumbul știa să răspundă. Fiecare femeie care mânca un bob rămânea gravidă. A fost chemat doctorul Kumakum care și-a dat cu părerea și a plecat.  A lăsat un teanc de rețete compensate. Din cimitir veneau   soții defuncți, ei întrebau – Cu cine ai făcut , fă , copilul? Lilieci atârnați cu capetele  în jos  priveau scena. Scena era rotativă. Regizorul lipsea. Bărbații au plecat, care la război, care la locul de veci. O sută de ani a durat această stare de confuzie. Nu mă via, iubito, iubește-mă aievea, un spațiu ne desparte și un segment de vreme. Nenumărați sunt morții, fisură cu fisură, nu mă visa, iubito, sunt cal și/sau trăsură? Alunecă viața ca mierea, de iubești, hamacul poartă-n pântec o zână din povești,Pachacamac e fiul Titanului solar, nu mă visa, iubito, cenușă sunt și jar. Ar vrea și luna, poate, să umble pe pământ, nu mă visa , iubito, te voi iubi eu, blând, se nasc copii din piatră, din pâine, din cuvânt, nu mă visa, iubito, să te iubesc visând.

BORIS MARIAN   

Cioburi


Cioburi

 

În continuare mă tem. Mă tem să-mi amintesc, mă tem de prezent, de viitor, să o văd , să nu o văd? Pe cine?  Vocea nu-mi spune   clar, cine, ce vrea. Bătrân nu mă simt. Obosit , puțin. Iubirea nu va muri niciodată, dar  este o rara avis. Prima iubită era din Arad, o chema Maria Magdalena, nume  frumos. În București am venit prin 1945, de la Rădăuți, via Sverdlovsk, fără tancuri, doar cu o trotinetă  cu roți de lemn. Hingheri, polițai, olteni cu cobilița, țigănci bete ( scuze, indoromi, nu sunt xenofob fiind minoritar și eu) , generali tot beți, oameni împușcați pe străzi, noaptea, până prin 1947 când s-a mai potolit lumea. Pe Calea Victoriei trece o mașină cu mareșalul Tito și Regele Mihai, amândoi în costume albe, splendid. De atunci iubesc monarhia, care a dispărut  brusc. Mă fac pionier în 1950, dau mâna cu Teohari Georgescu, ministrul de Interne, pare a fi evreu, că are pistrui și e mic de statură, dar aflu că este curat  român. Hm, există popoare curate? Mia din Arad era născută la Sofia din tată bulgar și mamă turcoaică, iar ea era creștină, româncă. Poftim. La Palatul Pionierilor ( actualul Palat prezidențial, fostă proprietate regală, voivodală,unde și-a așezat tabăra și Tudor din Vladimiri) vine Liuba Chișinevschi  și ne îmbrățișează, ca o mamă. Este nevasta temutului lingău Iosif Rotman, dar ea pare simpatică. A făcut pușcărie. În 1953, toate ziarele – despre arestarea lui Lavrenti Beria, șeful  Internelor, Securității, Gulagului, sluga lui Stalin, se pare  și cel care l-a otrăvit pe tătucul. Așa-i trebuie, zice un vânzător. Mari politicieni mai erau în Piața Unirii. Românul a fost mereu pasionat de politică, la fel ca de fotbal. Acum interesul a scăzut. Pe Dej  îl știau toți, nimic nu mișca fără el, așa se credea, mai cu seamă după arestarea Anei Pauker, femeia bărbat, unii spun că era împotriva colectivizării forțate, oricum era „de fier”, în 1952 a zburat cu Teohari și Luca, cei mai apropiați colaboratori ai nevinovatului Dej. Politica este o curvă fără nicio îndoială, prima jertfă este fratele tău, prietenul tău, apoi ceilalți. Pauker nu voia să ia locul lui Dej, deși Molotov i-a propus –era femeie, era evreică, nu se poate. Dej nu de ea se temea, ci de ruși. Tot ei l-au aranjat , se pare, cu RADU,  vorba lui Ceașcă. A venit împiedicatul de Ceașcă, cea mai proastă impresie, vorbea ca la o adunare sătească. Ștefan Andrei zice că era inteligent. Dacă era, nu murea ca un câine. De Crăciun. Parcă un drac a intrat în populația Bucureștilor. Ei l-aș fi lăsat pensionar cu minim pe economie, cu nevasta alăturea. Bobu, un idiot, Dincă, actor, fumător de Kent, când fumătorii de Kent erau luați la secție și întrebați despre spionajul american. I-am văzut  la față, ca și pe Hrușciov, la Moscova, urât ca un purcel. A venit hicleanul de Ilici, l-am cunoscut în 1964, era cu UTC, frumușel, brunet, ca un indorom, vorbea clar, nu ca amărâții din CC, amintea de Patilineț, ucis de Ceașcă, nu se știe de ce. A venit Petrică, nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să ne …Un dandy fără minte. Industria română – un depozit de fier vechi. Niciun  muncitor necalificat nu ar fi spus asemenea gogomănie, dar cine știe, o fi avut el în minte niște afaceri? Nu cred. E prea naiv, imatur, vorba fostei soții, Mioara Roman. Trei oameni au săpat la temelia unei țări care putea să rămână pe un loc onorabil – Ilici, Petrică și Miron Cozma cu bastonarii lui.Oliviu Gherman dormea în scaunul de  președinte de Senat, Văcăroiu le avea ci votca, se zice, Stolojan, „bolnavul închipuit”, care ne arăta „creșterea zero”, două degete apropiate, o fi fost dintr-o școală indiană, nea Milică, frumos ca Vodă Cuza, nimic  de mintea lui apolitică, iar Ilici, ca umbra  lui Hamlet-tatăl, apoi eternul  contestat , marinarul vesel, îl știm, nu-l uităm, deși nemica nu va lăsa, poate niște amintiri proaste. Ne așteaptă noua generație crescută în serele foștilor Secu( apropo, securis, în latină, înseamnă baltag) , micul Tititicuculescu, crinișor cel cu fundul scos ca la parada pinguinilor. Depindem de FMI mai ceva ca de URSS pe vremea sovromurilor, nu sunt antieuropean, dar mă cam enervează funcționarii care știu doar un capitol din cărțile de economie, nici americanii nu-i prea iubesc, nici nu le pasă, ce ne așteaptă? Un Caesar, un Nero, neantul? O aiureală, zice o cucuvea. De unde plecai și unde ajunsei. Iar iubita se plimbă prin București. Un câine se pișă pe statuia lui Mihai Viteazu. Voievodul tace. Cât timp?

BORIS MARIAN

Contele Alexe


Contele Alexe

Într-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezi filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul de lampă. Crescuse cu vreo juma de metru. Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă , în chiloți și fu arestat pe loc. După multe formalități și o palmă , la repezeală, ieși puțin aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea întrebări multe în minte, fără nici un răspuns. Prima – cine este el și de ce există?A doua – pe cine iubește și de ce? . A treia – merită să filosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca o trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , inspira un respect deosebit. Deci exista. O necunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu că nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un prost. Nu mă înțelege deloc”. Contele se întristă. Disprețul câinelui era o grea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptate Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul s-a produs. Carbonizați, ne privim unul pe altul. Numai ochii au rămas întregi.  Ții minte primul sărut, primul copil, primul divorț, prima remușcare? ”. „ Nu țin minte nimic. Acum trăiesc cu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi face diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, dar infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să mă mulțumesc cu trotineta pe care mi-o dăduse tata Toți colegii de la Universitatea Celor Pasivi mă invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câinele citi peste umăr și lătră nemulțumit. Era clar că viața contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ Toți îl avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem creierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să se împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii seamănă între ei, femei, bărbați, totuna. Fiecare cu bagajul său de iubiri. Își aminti de prima sa dragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie „Prima dragoste  cunoscută în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei,ea  a înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce, voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea,se ridica, plină de speranţă.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.(Mandelștam).După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, alții sunt morți.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.

BORIS MARIAN .

Diavolul


Diavolul

 

Criminalul  a fost depus într-o  cușcă de sticlă, ca să poată vedea și să fie văzut  chiar mâncând ori făcându-și nevoile. Era acuzat de uciderea a 1200 de bărbați, femei și copii. Folosise toate mijloacele-cuțit, topor, frânghie, otravă, glonț, ș.a. Nu avea nicio remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.„Dar dumneata nu poți gândi fără a primi ordine ””, a fost întrebarea cheie a acuzării. ”Nu”, a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteți Diavolul”, fu răspunsul. Rumoare în sală.  ”Liniște, altfel vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră, avea ochi mici și pătrunzători,păr negru, părea cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat pe acest om”,  declara cu voce spartă o femeie cam zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l eliberați”. S-au auzit comentarii – „ Nu ți-e teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”. „Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră, și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt Diavolul, mă scuzați”, șopti prichindelul. „Vino mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„ 8000 de ani, mă ocup cu orice, doriți un bilet în iad?”, întrebă mieros  saltimbancul. Cineva îl recunoscuse – era clovnul de la circul care tocmai poposise în oraș. Criminalul se holba la el și  nu pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoț, minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ți-e rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon? Nu ți-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul. Sala era înmărmurită. Se auzea doar o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei. Judecătorul făci infarct. Femeia îl luă pe condamnat sub ochii jandarmilor și-l duse acasă, unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea dragostei.

BORIS MARIAN  

Depresia, ah…


Depresia, ah…

 

Aveam o depresieeeee…. S-o dau și altora. Fumam ca un nebun narghilea după Narghita. Speram să mor de vasculită, otită, artrită, hitlerită, stalinită, etc. Unde se vede că dragostea frățească dintre doi feciori din  Berceni nu duce mereu la ceva bun. Trăia acolo un vestit mafiot pe nume Pișkulete, sculă-n plete, i se spunea Pișku  care avea un frate Dubinkă, zis și Duby sau Dubă. Tatăl lor murise eroic mușcat de o cățea în călduri, un mini-pitbull.  Unul dintre frați s-a însurat  cu mare tam-tam, de nu s-a putut dormi în Berceni trei luni. Nu se știe care frate, că semănau și se încurcau la pat. Dar, ehei, ce dar, aleasa celor două inimi a fost prinsă  sub un capac de canalizare, iubindu-se cu inspectorul canalizărilor pe oraș. Duby, om serios a tranșat-o pe biata oaie rătăcită în bucățele de doi centimetri și a risipit-o în toate tomberoanele din București. Pișku a încercat  să-l consoleze, dar Duby, nu și nu. Că de ce tocmai pe el. Stai, frate, dar era și a mea.  Serios? Păi eu nu am știut, de ce nu mi-ai comunicat oficial? S-au decis împreună să  termine cu toate fecioarele din București. Adică să le tranșeze sistematic. Au ajuns la circa 157, 5  persoane. Poliția adunase mai multe dosare, fără  nicio șansă de finalizare. Un bănuț acolo, unul aici , toată lumea era mulțumită. Într-o zi, una dintre nefericitele fecioare avu ideea să le propună ceva nou. Înainte de a fi violată și tranșată, ea să le spună o poveste cum alta nu mai este. Zis și făcut. Frații crescuseră fără nicio mângâiere părintească în afară de bătăile zilnice cu centironul, la tălpi, la oase, la părțile sensibile. Pe fată o chema Tiri, colegele de feciorie îi spunerau Tiri-bomba. A început Tiri să le turuie o poveste despre neguțători, sindbazi, padișahi, oi, capre, asini vorbitori, boi cu școală, de stăteau frații cu gurile căscate ca gropile de obuze. Obosită, fata le-a oferit trupul și le-a propus să doarmă. Nimic, frații voiau povești. Așa că au închis-o în casă, iar seara au venit să-i ceară altă poveste. A început Tiri să stihuiască. Zicea – Domnul a făcut lumea în șase zile, iar croitorul  face o pereche de pantaloni  în șase luni. Care este mai priceput? Frații s-au încruntat, au tăcut și nu au găsit răspunsul. Luna nu știe că-și datorează lumina soarelui. De ce? Ași, nicio reacție. Puiul hienei seamănă cu un miel și riscă să fie mâncat de propriul tată. Ce-i aia hienă, fato? Un câine. Fugi de aici, râzi de noi? Filosoful și melcul au același ritm de gândire, dar melcul mai și înaintează. Cum? Canci. Tăceau frații ca peștera Scărișoara. Adam și Eva s-au hrănit cu sângele Satanei. Ei și? Nu ne interesează. La mijlocul vieții poți să dai de marea întunecime a minții. Unul din frați își aminti chestia cu NEL MEZZO DEL CAMIN DI NOSTRA VITA ,  dar tăcu mâlc. O știa de la închisoare, unde  frecventase cursurile de italiană, în țara lui Eneus. Înțeleg. Spăuse fata, puțin speriată – voi nu cunoașteți prețul unei clipe. Frații s-au bucurat, înțelegeau tâlcul, dar nu aveau replică. Ne soarbe moartea precum sărutul unei văduve flămânde. Aici, cei doi ascultători începură să plângă în hohote, fata o zbughi pe ușă, că era descuiată și dusă a fost.

BORIS MARIAN

Iubirile


Iubirile

 

Aici încep, aici termin. Inima, creierul , bielă-manivelă. Pledez pentru iubire, primesc o palmă, o flegmă. Pfui! Unii se numesc Lungi, alții Scurți. Toți se trag din Adam și Eva. Din Abel și Cain. Unii din Sem. Viața mea acoperă totul cu un nimb roșiatic. Iubesc pe cineva mai mult decât  pe mine însumi. Where? Who?  Why? La capătul lumii latră Cățelul Pământului. Dincolo tot iubire este. Scriu cum respir, am mai spus-o. Ascult vocea ta, iubito. Nici tu nu o auzi atât de clar. Mereu mă-ntorc la tine, mereu, precum înfriguratul în căutare de adăpost. Orgasm, numele tău este viață. E lumină  orbitoare. Un pat cu flori de salcâm. În jur- chiparoșii funebri. Jerbe de lumină. Deasupra flori de tei…Umbra nu va cuprinde soarele. Este un credo, un auto-da-fe. Îngenunchez numai în fața  iubirii. Numai. Ne mistuim  unul pe altul ca doi șerpi înfometați. Doamne, altfel de ce aș trăi? 

Ducele de Potigrafu se stingea văzând cu ochii. Trimiseseră după cei o mie de nepoți și cele o mie de nepoate, toate măritate cu un singur bărbat. Ducele fusese cam scrobit la viața lui. De mâine voi trage un somn zdravăn, glumi ducele. Era cunoscut de atâta timp încât nimeni nu mai știa când se născuse. Muri. La oră fixă, așa cum își dorea. Ca la un semn , toți  își supseră nasurile și lacrimile din ele. Moștenitor unic a fost declarat un nepot care venise tocmai din Mesopotamia, nu-l cunoștea pe duce decât din auzite. Un murmur de indignare se înălță ca un fum înecăcios. Apoi, fiecare luă un sfeșnic și  porni spre camera sa. Străbunul ducelui este atestat din anul 1217. O ciocănitoare verde lovea cu sete în stejarul de vizavi. Un biograf mai serios s-a ocupat de viața ducelui de Potigrafu și a descoperit că omul avusese un milion de iubite în 80 de ani. Pe toate le avusese în Salonul Roșu. Vai, ce ignoranță, cum puteți să nu credeți asemenea biografie. Fabuloasă și adevărată totodată. Printre iubitele sale s-au numărat Eva Peron, Greta Garbo, Coco Channel, Angelina Jolie, Edith Piaf, Mata Hari , Jacqueline Kennedy, Katherine Morris, astea printre cele mai cunoscute.You must know, tușică, nu ai idee câți boschetari, Își fac nevoile după gard, noaptea, când luna strălucește ca un pahar gol,prostituate bete aruncă brațe și sâni, după răii platnici,  clădirile cad singure,  sau la hămăitul câinilor, cad peste bolnavi și bătrâni uitați de  tine, tușică, în șifonier se zbenguie pantaloni peticiți de foști generali,  portocale zboară din buzunare,maimuțe le fură și le readuc la tropice, noi, iubito , facem baie împreună și citim cărți diferite.

 

BORIS MARIAN