Isus

Când porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc.
În stare normală timpul teCând porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc.
În stare normală timpul te întovărășeșete ca o umbră
Impăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum.
Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului.
Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. .... Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu ciyez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul.... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
întovărășeșete ca o umbră
Impăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum.
Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului.
Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. .... Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu ciyez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul.... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.