Îngeri

Catastrofă cu dinții. Un om îmbătrânește ca și lupul, câinele, zadarnic ascultă Concertul nr.1 de Ceaikovski, tot îmbătrânește. Imi amintesc de tatăl meu. Intâlnesc o femeie încă drăguță, are circa 8o de ani, îmi vorbește despre tatăl meu care nu mai trăiește de aproape cincizeci de ani. Înțeleg că l-a simpatizat, poate chiar mai mult decât atât, deși el era un om puțin interesat de aventuri extraconjugale, așa cred. Dar se produce un transfer de simpatie. Aceasta este nemurirea aparentă? Avatarul? Migrația sufletelor? De pildă N. Îmi spune că ne vom întâlni în altă viață. Eu mă îndoiesc, pentru că nici aici nu mai vreau să o întâlnesc. In schimb pe R. aș întîlni-o. De ce nu? Am ținut la ea. Imi spune că a suferit mult, cred, dar nu eu sunt implicat. Poate că va povesti ce a pătimit. Sau aici sau în altă viață. Am un poem care mă liniștește, în timp ce la Chișinău a început o revoluție anti-Voronin. Șarpele verde- flamă-n pustiu, porii pământului – trupul lui viu simte, se-adună vechii străjeri, șerpii adâncului, șerpii din cer, trec călăreții, fantome și fum, duhul femeii departe-n cătun, sângele fierbe zadarnic, s-a dus tot ce trăiește la est , la apus , doar lumânările tremură-n drum, trec călăreții, fantome și fum. Incerc să înving timpul, zecile de ani, cine poate înțelege? Oamenii sunt realiști, prea realiști, .neliniștitor de realiști . Nimeni nu mai are nevoie de literatură, de vise, totul este pe Internet sau la Tv sau în ziare sau în bârfe, nimic nu mai seamănă cu Hamlet, Don Quijote, cu Odiseu, Dante, Da Vinci, visătorii au murit. Toți sunt inteligenți, siguri de ei, mă îngrozesc. Noaptea este prietena mea, lumea doarme. Somnul este o moarte temporară. Nu mai am puterea să fiu trist, nici la bucurii nu mai rezist, subțiat până la coala de hârtie, sufletul devine poezie. Nu mai am puterea să Te-ntreb, Doamne, unde-i muntele Horeb? Unde-i Legea, unde-i armonia? Doar un fir de ață-i poezia. Nu voi încerca un nou Golem, poate doar în vers dintr-un poem.....Tu ştii ce-i un poem? Nu-i cuvântul ce poartă pinteni zornăind la plimbare, scrie Iakob Sternberg, iar Mugur zice_- poetul, nodurile unui nuc bătrân în care se sparg cuţitele de argint ale grabei...şi numai ironia cu nările blânde şi subţiri ca hârtia de biblie suflându-ţi în palmă... trăiesc atât de încet, încât nici nu pot fi văzut... Dragul de Mugur, ce om delicat a fost, mi-e dor de el. Fulgerând prin creier, bombe şi şrapnele, clipa te sfâşie, sângele te spele, fluturii durerii, negri trec ţipând, şerpii albi ai milei susură pe rând, cade din minciună adevărul mort, am ucis lumina, am ascuns-o-n fiord, te trezeşti, în sală umblă un om beat, cu un sendvici şi cu o sticlă de Muscat, e groparul vesel, va săpa adânc, lasă-l să mai beie, plâng şi eu, mănânc. Astea sunt ale mele.Am luat două vorbe din Labiş. Un înger şi el.