Zadarnicele

Zadarnicele chinuri şi piatra din văzduh


A doua naştere sau renaştere, sau Giotto sau auto-moto, înaltul vis, iar joasa glumă se bucură ca o legumă, când autorul a murit, a scris
Motanul Barbaris, Parnasul este indignat, un nud păgân s-a strecurat,
Eu n-am iubită, nu-ntrebaţi, Baiazzo, du-te la bărbaţi. La un popă a fost un câine şi pe câine l-a iubit, Iulius Caesar, vino mâine, azi oraşul e ticsit, da, am ucis, ne strigă Shakespeare, dar nu sunt ucigaş defel, cum poţi participa în Mexic la un concurs cu Georges Blondel? El a ucis, ne spune-n faţă poetul, din iubire doar poţi să ucizi, în rest doar zaruri aruncă moartea-calendar. Iar cow-boy-ul îşi vede de treabă, ucide o umbră în grabă, bietul ucigaş, acum e pe făraş. Avea moartea dinţii mari, cariaţi, ah, dar ce dinţi tari, nu râdeţi, popa ştie ce ştie când cântă din Psaltichie. În burtă avea vată, în vise o fată, era un om obişnuit să mănânce biscuit.

Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?

Astăzi VOM ÎMPLINI tragicul său mesaj, amurg închegat peste venele marilor dealuri, mers în pustiu, am părăsit câmpia înmiresmată, unde se duse iarna vrajbei noastre?

Lupul îşi bea propriul sânge, speră că va scăpa, dar ...

De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue.

Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Boris Marian

Un marchiz

Un marchiz îmi povestea


Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.

Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.


În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian

Pentru ce scriem?

Pentru ce scriem? Pentru cine?
( scris azi, 28 septembrie 2010)

Prima poezie am publicat-o în iulie 1968, la rubrica „Poşta redacţiei”, mentor fiind regretatul poet Geo Dumitrescu. Cine nu l-a cunoscut a pierdut mult. Nu am vorbit cu domnul Geo, cum i se spunea cu mult respect, decât de două ori la telefon. Era un om care se izola, din varii motive, în special legate de sănătate. Un spirit deschis oricăror experimente, unele năstruşnice, ale tinerilor condeieri. Se simţea spiritul antidogmatic care l-a împiedicat să ocupe posturi ( a condus scurt timp „România literară”), dar i-a asigurat „locuri în inima” multora. Am mai trimis poezii la „Luceafărul” unde poeţii Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu ş.a. m-au primit bine, am avut primii bani scoşi din poezie, desigur, sume modice. Am participat la diverse cenacluri, cum erau cel condus de Miron Radu Paraschivescu, de Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş , ş.a. Era o viaţă literară extrem de interesantă. Se vorbea de scriitori francezi, germani, de care înainte nu aveam habar. Era o supapă, indiferent că exista un control discret al „organelor”. Pasiunea multor tineri se realiza sau doar se hrănea la aceste cenacluri. Am reţinut şi prezenţa unor personaje sau personalităţi precum Şerban Foarţă, Paul Goma, Iulian Neacşu, Doina Uricaru, Radu Anton Roman, ş.a. Prima carte am publicat-o la Editura LITERA, în alte părţi eram refuzat sau amânat sine die. Nu aveam nici o poezie despre patria socialistă, PCR, nea Nicu, m-am ferit de aceste teme demagogice. Totuşi, în 1989, am avut bucuria să fiu publicat la Ed. Cartea Românească, prin grija unui poet de prima mână, Florin Mugur, astăzi, oarecum trecut în umbra altor glorii de moment. A murit în 1991, a fost un mare suflet şi este un mare poet. Am mai publicat câteva cărţi, la diverse edituri, critica mi-a fost mai mult sau mai puţin binevoitoare, aşa cum este ea, o soacră care mai mult bombăne, dar se şi îndrăgosteşte de unii pe care apoi îi uită total. Consider că hulita critică literară este un rău necesar. Altfel chiar nu ne-ar mai citi nimeni. A apărut Internetul, cercul s-a lărgit, numărul condeierilor este, cred, mult mai mare decât al cititorilor. Diverse site-uri, câte bordeie, atâtea obiceie... Am întâlnit oameni de excepţie, printre cititori, editori, alţii de o bădărănie care numai cu literatura nu au legătură. Este drept că am o. fire combativă, am răspuns la mai toate loviturile sub centură cu energie, uneori cu succes, alteori şi ... bătut şi cu banii luaţi. Ca în târg. Internetul a dus la o scădere drastică a nivelului educaţional, în loc să se întâmple cum era normal – o democratizare şi la un spirit civic modern. Orice autor poate fi anulat ca valoare, i se reproşează orice, inclusiv originea etnică, mizeriile, vulgarităţile curg, cineva mi-a descris şi actul de masturbare pe care probabil îl propunea diverşilor opozanţi. Îmi pun întrebarea pentru ce mai scriu şi pentru cine. Nu pot să neg că am avut parte de cititori şi cititoare admirabile, aşa cum am cunoscut şi editori de excepţie, nu voi da nume.
Revin la întrebarea pe care o pusese şi Heidegger, la ce bun poeţii? Un filosof poate să-şi permită această întrebare, eu care nu ştiu să cânt, nu sunt sportiv, nu pictez, dar simt nevoia să spun ceva, din ceea ce gândesc, fără a urmări o glorie iluzorie, ce să fac? Trebuie să-mi spună un oarecare că nu ştiu să scriu? Dar ce, eu scriu pentru el? Oricum publicul cititor mă poate sancţiona, necitindu-mă. De aceea nu înţeleg nici distracţia istoricului literar Alex, Ştefănescu de a „curăţa” grădina literaturii, de a plivi această grădină minunată de „buruieni”. O face cu un anumit sadism. Unii vor spune, da, luptăm contra mediocrităţi, suntem pentru meritocraţie. Dragi şi geniali prieteni, cititorul nu este un prost, nu are nevoie de stolnici, care să guste bucatele înainte de a fi îngurgitate de Marele Public. Nu fac o pledoarie pro domo, pot pune că şi pe mine mă deranjează ambiţia unora de a publica fără a avea ce spune. Eminescu ştia cum stau lucrurile, nimic nu s-a schimbat. Dar nu este normal ca oameni ce se pretind scriitori să-ţi dea cu parul în cap, să arunce cu lături ca într-un oraş medieval fără canalizare. La intrarea în Uniunea Scriitorilor am primit recomandări de la Geo Bogza, Maria Banuş şi Dumitru Micu. Nu m-am căciulit pentru recomandări, erau generoşi, dar şi obiectivi, aşa cred. Iar acum, în hărmălaia aceasta de revoluţionari care pretind că au descoperit America ce mai poţi spune nou? Practic nimic. Cred că voi scrie numai ceea ce simt, în versuri sau în texte de articol. Sunt un mare admirator al lui Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, Paler ( nu fac aici o clasificare axiologică). Am să scriu numai pentru mine. Iar cine mă tot urmăreşte cu pietre în buzunar să fie fericit că nu trăim
în secolul XVI, iar eu nu sunt un spadasin, că aş scoate arma cea mai cinstită şi l-aş lipsi cel puţin de o ureche, de acea ureche care îi trădează strămoşii din peşteri. Bunilor ascultători salut,
BORIS MARIAN

Principiul Amar

Principiul Amar


Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert de Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai, capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,
Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.
Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.

BORIS MARIAN

Puterea iertării

Puterea iertării

Nu ştim să iertăm nimic. Niciodată nu am ştiut. Pe noi înşine ne iertăm în fiecare clipă.Nu ştim să iertăm sinceritatea cuiva, trădarea, lovitura pe la spate, minciuna, înşelăciunea, slăbiciunea, tăria, talentul, vârsta prea mare, prea mică, nimic nu iertăm.
Se spune că un moş de vreo 180 de ani merge pe un drum de ţară şi i-a trecut prin faţă o căruţă cu 180 pe oră. Moşul s-a ferit, căruţa la fel şi moşul a fost izbit cu capul de un stâlp. Acolo a rămas, căruţa a prins viteză sporită. Un timp, pe căruţaş l-a mustrat conştiinţa, apoi a uitat, s-a iertat pe sine însuşi.
Se mai spune că nişte bătrâni s-au adăpostit într-o noapte la un morar.Se ascundeau, nu se ştie de ce. Au trecut patrule călări, băi nu aţi văzut cutare bătrâni pe aici, se ascundeau, nu, nu am văzut. S-a înnegurat mintea morarului. Ce să facă ? Să-i predea îi era frică, trebuia să recunoască faptul că i-a ascuns. A luat puşca sa cu care se păzea de hoţi şi a împuşcat bătrânii. Apoi i-a îngropat îb spatele morii. Nimeni nu a mai întrebat nimic. Când bea mai mult, morarul are vise urâte, dar îşi mormăie în barbă – ia mai dă-i în aia a mă-sii, aşa le trebuia, de se ascundeau? S-a rugat şi iertat a fost.
Eu am fluierat o dată la şcoală, în faţa directorului, am fost eliminat pe trei zile. Mai târziu am promis unei colege dragoste veşnică. A durat două săptămâni. Nu m-a iertat nici pâmă astăzi. Am criticat un şef , la o şedinţă. Nu am mai văzut delegaţii în străinătate cât mi-a fost dat. Am scris, din eroare, un an greşit de naştere, alte amănunte, poate că erau importante, sărbătoritul nu a mai vprbit cu mine. Singurii care mă iartă, dar nici nu-mi uită păcatele sunt soţia şi fiul meu. Şi, Doamne, aş vrea să mă nasc din nou şi să repar ce am stricat la vremea tinereţii şi bătrâneţii, în clipe de mânie. Nu mi le pot ierta. De aceea şi cred în viaţa de apoi.


Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.
BORIS MARIAN

Mă întristează

Mă întristează


Ce importanţă are că mă întristează ceva? Vorbeşti azi cu un om, mâine afli că a murit. Mai rău, vobeşti cu un om, mâine afli că nu te poate suferi. Nu ştii de ce. Nu are importanţă. Mai este lupta dintre generaţii. Aparent ea nu există. În realitate, nu generalizez, dar constat că vârsta devine tot mai mult un handicap. Nu trebuie să fii nici ramolit, nici să umbli cocoşat, este suficient să ai ceva fire albe că deja eşti privit ca o fosilă. De la 50 de ani, rostul tău nu mai este luat în seamă. Geniul nu acceptă mediocritatea, deşi un geniu autodeclarat este cu adevărat un mediocru. Sunt trist. Am remarcat la un autor, un poem care nici nu este poem, am spus că nu-mi place defel, omul s-a supărat că nu înţeleg nimic. Sper că nu s-a sinucis din cauza mea. Dar răspunsul său m-a uluit – era plin de venin. Păcat.


Mândria rănită şi iubirea nu fac o bună casă. Totuşi ne complacem în mărunte conflicte. Iubirea poate fi totul sau nimic. Poţi iubi un infractor, un mincinos, un trădător ? Greu de spus, dar s-au văzut cazuri. Natura umană este mult mai complexă decât o cred cei mai înalţi specialişti în psihologie. Natura umană nu cunoaşte nici reguli formale, nici reguli naturale. Omul este un produs contra-naturii.


Verlaine – mănăstire funebră, ziduri sumnbre, am frisoane, mă simt decrepit, o lavă răcită de ani, colţ blestemat şi infam, semnează, Diavole, pe inima mea, îmi blamez toţi fraţii pe care nu i-am avut, nu i-am vrut, uneori părem cu toţii idioţi, moarte grotescă, compromis deziluzionat, să nu mergi niciodată în urma melcului, as viermelui, a vântului, păstrează pasul. Este interpretarea mea absolut eronată. Ştiu.

Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e chiar Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, uşa o deschidea Moartea-mătuşa mea, pasărea pe umăr tremura, omul din vis pe mine mă visa.
BORIS MARIAN

teribila forţă a plictisului

Teribila forţă a plictisului


Da, tinerii au ce spune. Plictisul este o boală a bătrâneţii. Doamne fereşte de oameni tineri cuprinşi de această teribilă boală. Astfel îmi explic numeroasele cazuri de crimă în lume. Desigur, infracţiunea nu este un corolar al unei anumite vârste. Dar am convingerea că ea se naşte din imposibilitatea individului de a-şi stăpâni energia negativă, saţiul, lenea de a gândi raţional, multe alte cauze. Urme de copite, condeie stinse, aşa scrie un poet, eu îl citesc, nu ştiu ce vrea să spună.


Disperat revin la Kafka. Metamorfoza lui Samsa, colonia penitenciară,
scrisoarea către tatăl său, aşteptarea din faţa Legii, lumea nu s-a schimbat. Înţeleg de ce voia bietul Franz să i se ardă manuscrisele. Spera că astfel răul o să dispară.

Kant în flăcări, scria Canetti. Adică raţiunea. Focul a fost obsesia care parcă previziona al doilea război mondial. Aşa cum Rinocerii lui Ionescu reprezintă tot ce este mai rău în oricare sistem.

Spinoza pare a spune ceva total ininteligibil – Esenţa omului nu include existenţa necesară, adică se poate ca un om sau altul să existe sau să nu existe. Mă simt ca un idiot în faţa acestei fraze.

Înainte de a păşi în Purgatoriu trebuie să simţi, dar poţi să nici nu simţi PRĂBUŞIREA. Urmează o simplă vizită nocturnă, apare tatăl, uneori o soră îşi iţeşte chipul, conversezi cu profesorul mort de prin anii 60, eşti citat de o instanţă inferioară, mai faci o cursă în noapte, ei bine, eşti arestat, poate împuşcat, te trezeşti la birt şi strigi, mă, asta e ţuică sau ce mama dracului aţi turnat în oala asta de noapte? Îm final apare Judecătorul Suprem. Silence.


BORIS MARIAN

Bicicleta de casă

Bicicleta de casă


Uneori poezia mi se pare a fi o bicicletă de casă, dai din pedale şi rămâi pe loc. De unde atâţia zburători pe cer? Toţi îşi clamează durerile, năzuinţele, ujnii se fixează pe anumite organe ale corpului. Spun acestea ca un cititor atent al poezie în ultimii 40 de ani. Am ajuns la concluzia că în proză cacialmaua este mai greu de realizat. Cine te citeşte, dacă după o pagină, două nu eşti interesant. Poezia e precum un sărut scurt, ţoc-ţoc, te-a atins la inimă, bine, nu, asta este.


Şi Nimeni s-a luptat cu el, iar el nu a ştiut. Aşa scrie în Carte.


Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului. Cândva, creşteam viermi de mătase, îi priveam cum lunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud verde, strălucitoare. Iar mătasea lor avea ceva din lumina stelară.


Încerc să mă interpretez pe mine după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, datr spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că suzenia lui este darul Demiurgului.

La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul, nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite şi nici păcatul, apare femeia ideală şi personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie, îşi zice”.

Boris Marian

Parc, dimineaţa

Parc, dimineaţa


Ieri l-am condus pe ultimul drum pe un prieten, avea nouăzeci de ani, era cu peste două decenii mai în vârstă, dar omul îmi era drag. S-a chinuit în ultimii ani, iar soţia l-a îngrijit până în ultima clipă. Nu există rudă mai apropiată decât omul pe care l-ai ales. Nici fraţi, surori, copii nu se pot dărui cât poate fi de devotată o soţie. Este, cred şi singura raţiune a căsătoriei, în retst poţi să-ţi trăieşti viaţa cum vrei.


Astăzi, pe la opt dimineaţa, ies în parc, e linişte, ceva public se mişcă alene pe alei. Câinii îşi scot stăpânii la plimbare cu lătrături vesele, câinii vagabonzi se uită cu invidie la răsfăţţii soartei. Deh, egalitate între căţei, de unde ? Ce să mai spunem de oameni? Un boschetar rumen la faţă, cu doi saci aşezaţi în jurul său, citeşte tacticos ziarul, cu pasiune chiar. L-or fi interesând grevele, demonstraţiile? Mă gândesc că în cazul unui cutremur de proporţii este un om avantajat. Plus obrajii care îl arată ca pe un om plesnind de sănptate. Atât doar că omul nu are nici o locuinţă.Lângă lac, un tânăr îi arată copilului său cum plutesc raţele. Pe o bancă o fată se hlizeşte în soare, îi strălucesc dinţii şi nasul, el este bucuros că o ţine în braţe. Scena mă înduioşează. Au un viitor

Şi poporul a văzut glasurile, scrie în Eccleziast. Parcă ar fi Nichita Stănescu. Cunoaşterea înaintează în răspărul realităţii. Ce spuneţi ? Mitul a fost primul demers al cunoaşterii diferenţei dintre przenţă şi absenţă. Sunt cu totul de acord.

Boris Marian.

Copita asinului

Copita asinului


Un leu s-a prefăcut mort să vadă ce spun supuşii. Poate că unii cititori cunosc fabula. Eu am simţit pe pielea mea reacţia asinului. Deci leul zăcea în pat, aşa, în comă aparentă, mai mult mort decât viu, a venit iepurele, a chicotit şi dus a fost, a venit vulpea, a mirosit leul, ceva nu i s-a părut în regulă şi a plecat grăbită, a apărut asinul a dat un răget, a văzut că leul nu reacţionează şi i-a tras o copită cu mare sete, după ani de umilinţă neîmpărtăşită. Leul s-a ridicat pe cele patru picioare l-a privit pe asin cu dispreţ, fără nici o ură, şi între ei a început un dialog doar din priviri. Asinul – „Vai, nu e mort, ce o să-mi facă?”. Leul – „ Asinul tot asin, dispreţul meu este mai vechi decât îşi închipuie el, eu ştiu că se crede mai deştept decât toţi supuşii mei, ba se consideră şi nedreptăţit, îl las să plece, ducă-se unde vrea”.
Asinul a ieşit fericit din palatul leului, spunându-le paznicilor de la poartă – „I-am făcut-o”. Dus a fost. De atunci, copita asinului este simbolul ticăloşiei, deşi adevăratul asin este un animal nobil. Aşa cred. Asinul din fabulă seamănă mai mult cu un fost amic al meu.


Este de ajuns ca un altul să mă privească pentru ca eu se fiu ceea ce sunt, scria undeva Sartre, în stilul său paradoxal. La el totul depinde de ce spune celălalt?. Dumnezeu este tot celălalt? Dar are un merit- prin ceeea ce spune - te face să înţelegi importanţa personalităţii fiecăruia.

Esenţa limbajului este responsabilitatea. Dar ce puţini oameni ştiu ?

Înţelegerea viitorului este inhibată de teama omului în faţa timpului, a morţii, scria filosoful Henri Wald. Iar Ralea spunea că trecător şi fals sunt cam sinonime.

Într-o dimineaţă, Gregor Samsa se trezi în patul său...metamorfozat
Într-o ... Cine nu a citit înfiorat acest început de coşmar.

Boris Marian

Un marchiz

Un marchiz îmi povestea


Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.

Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.


În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian

Fericirea nu este o stare normală

Fericirea nu este o stare normală


Fericirea nu este o stare normală şi nici obligatorie, ca şi tristeţea. Anticii din Orient ştiau. Noi nu înţelegem. De unde şi disperarea, dezamăgirile europenilor. „Tu rămâi la toate rece”, putea să spună doar Eminescu.


Poetul avangardist se ridică în două picioare, îşi scoate norul din pantaloni, strigă – „Trăiască Broadway şi Manhattan”. El ne oferă faluşi tăiaţi, femei cu aripi de sfincşi, tauri în travesti, poduri vorbitoare., somoni conducând maşini Honda, ş.a. Dar nu pot mai mult. Pot fi multicolori sau cenuşii, dar nu pot mai mult. Se pot sinucide, dar nu pot mai mult. Pot să înjure, dar nu pot mai mult. Unii sunt extrem de blânzi, de te miri cum de sunt avangardişti. Pe aceia îi iubesc. Sunt excepţiile.


Spuneam că diavolul este inteligent, am uitat să spun că uneori este şi frumos- frumoasă, are talent, ştie multe. Nu ştie un singur lucru – să iubească. Avem şi noi ceva din el, iubim doar ce pierdem, nu şi ceea ce avem. Iar faptul că pierdem, de obicei este din vina noastră.


„Animal hămesit, pielea netedă, albă, porii săi, magneţi, tu îi hrăneşti cu gura deschisă, îţi verşi sângele în urechea lui, nerăbdător, animalul mut îşi înfulecă plăcerea şi disperarea” ( Rose Auslaender)


Ne caracterizăm prin ceea ce nu facem, prin ceea ce refuzăm. Şi nici atunci. Aţi văzut vreodată cum se stinge privirea unei păsări murind?

Visul este o mănuşă pe care ne-o aruncă nemurirea.


BORIS MARIAN

Şobolani

Şobolani simpatici şi alţii


Cineva m-a numit şobolan de Internet. Unu- eu nu m-am înrobit Internetului, pe care îl consider şi acum un duşman al cărţii tipărite, ca şi un aliat nedemn al televizuinei. Doi- şobolanul este , pe lângă porc, dog, cal, unul dintre animalele foarte inteligente. El intră discret, pleacă discret, poate face ravagii şi atacă extrem de violent în caz de pericol. Are o memorie colosală a mirosurilor, contururilor, nu ştiu, al vocilor, comunică la distanţă, etc. E mai frumos decât unele rase de câini pe care eu nu le apreciez.


Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci dun cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.


Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.


Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.

Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol. BORIS MARIAN

Un om şi-a pierdut lacrima

Un om şi-a pierdut lacrima


Un om şi-a pierdut lacrima. A alergat după ea, dar pe măsură ce grăbea paşii, lacrima se mărea şi prindea viteză, pînă când a ajuns o farfurie zburătoare. Primul care a observat a fost un elev care se întorcea de la şcoală. Lumea s-a luat după el şi toţi strigau – o farurie zburătoare, o farfurie zburătoare. Zadarnic posesorul lacrimii încerca să explice că e lacrima lui, că el nu mai are altele. Cei din jur râdeau.Farfiria s-a rotit deasupra oraşului apoi a luat-o într-o direcţie necunoscută. Se spune că a explodat undeva , în Tibet. Cei de acolo ai declarat că o minune cerească s-a păetrecut, ca semn al eliberării lor.
Iar omul fără lacrimă şi-a pierdut tot respectul concetăţenilor, i s-a spus că este un mare mincinos.


Am fost crescut într-un cartier, Arbat, îmi spune un poet, Bulat, poetul Okudjava care nu a avut pe aici căutare. El a mai spus că nimeni nu va plânge la moartea sa, e-adevărat, nu a curs sânge, dar lira sa pe valuri alergând, ne tot şoptea, ne îndemna plângând. Fiul meu, ai un tată cam leneş, nu scrie, mereu se gândeşte la câte-o prostie, să nu fii ca el, să fii harnic, bun, deşi ai un tată ciudat şi nebun . Aşa îmi spunea poetul Bulat şi eu mă gândeam ce aur curat a ştiut să topescă în strofele sale, iar strofele plâng şi ne-aşteaptă în cale.


Antilumile s-au dus, inima e-un corp redus, vânătoarea de animale se transformă-n măcel mare, o baladă cine-a scris despre un Narcis ucis,
un gheţar se duse-n sud, l-au numit Marele Mut, cine face striptiz azi
n-are trup, dar are haz, antilumile revin, parabolic lenevim, punctul are şi el drept la rimel şi la corset, lacul doar mă cheamă, cred că m-aş duce, nu mă-nec, deşi, Doamne, mult aş vrea să văd dincolo ceva, să aud un cor sfinţit, de propriul meu sfârşit, nu mi-e dat, să fiu atent,
poate fac un accident.

BORIS MARIAN

Gheaţă

Gheaţă cât cuprinzi cu sufletul

De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.


În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .


La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.

Boris Marian

Bătrânul Kitai şi alte poveşti

Bătrânul Kitai şi alte poveşti


În afara lui DAO nu poţi gândi, tot ce nu poţi gândi este DAO. Nimic omenesc este DAO. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Dar omul, natura şi DAO sunt unite într-un singur tot. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Înţeleptul se deosebeşte de ceilalţi prin ceea ce NU FACE, NU VORBEŞTE, nicidecum princeea ce face şi vorbeşte.


Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.


Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea în interior. Oamenii ştiu ce văd şi aud în afară. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu. Oricare drum este acelaşi drum, a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma. DAO nu există, el este inexistenţa. Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul, de aceea fii modest, nu căuta vorba iscusită, vorba simplă este mai aproape de inima oamenilor.

De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se, ne spune Saint-. Exupery. Pilotul acesta era înţelept ca un chinez. Nu există singurătate pentru cei ce mor. Agonia este clătinarea unei conştiinţe golite, apoi reumplute cu memorie. Mai poţi avea încredere în moarte? Aţi văzut cum arată mesele după un ospăţ de nuntă? BORIS MARIAN

.

Morala din adâncuri

Morala venită din adâncuri


Cineva îmi face morală. Foarte bine. Cine nu face morală e un sfânt. Suntem obişnuiţi să lapidăm. Din vechime. Nu mă simt o victimă. Aş spune că este rău cel care este bun cu toată lumea. Nu poţi fi amabil, binevoitor cu toată lumea. Sigur, câinele turbat trebuie împuşcat. Câinele bolnav trebuie tratat. În Cişmigiu, seara , năvălesc nişte corbi care mânjesc tot parcul, uruie, croncănesc, i-aş ucide, dar mă gândesc, nu sunt şi ei fiinţe?

Copiii diferă de adulţi mai mult decât ne închipuim, ei au un alt simţ al dreptăţii, pe care adulţii nu prea îl au.

Ceea ce mă întristează este faptul că mă regăsesc într-o mare a Inutilităţii. Aşa cum există Marea Serenităţii. Ce aş face eu în Triunghiul Bermudelor? Ehei.

Mă scufund în morala altora. Sunt Goya alături de monştrii născuţi
raţiunii. Aşa o fi? Sunt vocea bătăliilor pierdute şi a victoriilor neînregistrate. Ei şi? Inima sau călcăiul lui Ahile. Hai, nu te mai plânge atât, îmi strigă vecina de la o mie de kilometri. Tristeţea poate fi verticală sau orizontală. Pe care s-o aleg?

Vânătoarea de iepuri se transformă în vânătoare de lupi, iar lupii au două perechi de pantaloni fiecare. Chipurile noastre - nişte semafoare în noapte, ele nu vor opri trenul înaintea unui accident mortal.

Nu încerca să baţi un cui într-o pălărie, s-ar putea să răneşti pielea capului. Muţii şi surzii au fost păcăliţi cu menoezi de doi bani,orbii au primit milioane, li s-a spus să le arunce în apele râului. Este un tablou social? Este.

A sosit trenul în Gara de Nord, de la o fereastră atârnă trupul unei
femei. Nu se ştie, e moartă, e vie, numai eu o văd. Ceilalţi cred că este o bucată de ziar.

Boris Marian

Naufragiatul .şi celălalt

Naufragiatul şi celălalt
Un călător venit din zări, de peste mări, s-a rătăcit în urbea noastră liniştită. Este drept, mai murea câte un localnic, fie de inimă, de cuţit sau dintr-un os de peşte. În rest era linişte deplină. Fiecare mergea la o slujbă, nimeni nu ştia care, fiecare era însurat, dar femei nu se zăreau pe stradă. Deşi oceanul era departe, noului venit i s-a spus Naufragiatul. Nu povestea nimic, de parcă îşi pierduse memoria. A ales o gazdă, o femeie în vârstă, cu un ochi alb şi unul roşu. Femeia nu vorbea, scotea doar sunete, dar toţi o înţelegeau. Naufragiatul nu făcea mai nimic, serviciu nu avea, ziua, picta uneori, un peisaj, norii, plopii, o umbră ce trecea drumul. Noaptea ţinea lumina aprinsă, o lampă cu fitil, citea până în zori. Ciudat era că nu venise cu cărţi. Nu se ştie ce citea. Au trecu ceva luni bune, când a mai apărut un individ, semăna la chip cu primul, dar era ceva mai scund şi mai oacheş. S-a apropiat de gardul casei în care locuia Naufragiatul, a scos un pistol mare, lucios şi cu două focuri a ucis şi gazda şi pe Naufragiat. S-a iscat o hărmălaie, din curţi au ieşit oameni cu topoare, furci, şeriful nu era nicăieri, dormea la o ţiitoare. L-au legat pe ucigaş, acesta nici nu s-a opus, ceea ce a trezit un oarecare respect. A apărut în fine şi şeriful. De unde eşti, cine eşti, nimic. La urmă omul a mărturisit – era fratele meu, mi-a furat logodnica, a luat toţi banii din casă, fata a murit de friguri, că veneau din Asia, am aflat de curând că s-a ascuns aici, în satul cu oameni ca voi. Bine, dar ce ai avut cu femeia, de ce ai ucis-o şi pe ea? Eu sunt miop, am vrut să-l nimeresc pe fratele meu, dar am nimerit prima oară în ea. Ar trebui să te spânzurăm, mormăi şeriful, dar bătrâna nu mai vedea şi nici nu auzea mai nimic. I-ai făcut un bine. Aşa e, oameni buni? Nici un răspuns. Apoi, du-te omule, şi lasă-ne într-ale noastre. Negricosul, semăna cu un portorican a făcut stânga-mprejur şi s-a dus. A fost găsit după câteva zile spânzurat de un cactus- gigant. Nu se ştie, s-a sinucis, a fost ucis, dar pe cine interesesa chestia asta? Povestea nu are nici o morală.
BORIS MARIAN

Iubire - bibelou de porţelan

Iubire – bibelou de porţelan


Pe cât de frumos este cântecul, pe atât mă zgârie la ureche textul, deşi autorul este celebru. Când fertilitatea este în pericol, imunitatea depinde de alimentaţie, care depinde de industria chimică, cresc trigliceridele, scade elasticitatea peretelui vascular, toracele devine cifotic, glandele salivare se opresc din activitate, se atrofiază emisferele cerebrale şi, vai, bietul cerebel, mic şi el ca un şoarece, faci osteoporoză, brrr, te interesezi de Colon Cleanser, Viril –X, faci depresie, ce-ţi mai trebuie un bibelou în plus? Apoi, cum poţi compara un sentiment universal valabil, ca şi gravitaţia cu un bibelou?
Ce cred eu despre iubire? Cineva mi-a reproşat că textele mele nu sunt personale. Adică le plagiez? Nu, mai împrumut de la un vecin de palier sau de bibliotecă. Aşa sunt scriitorii, mai fură. Dar personal? Păi eu sunt mereu în centrul propriei mele atenţii. După nevasta mea, cel mai mult ţin la mine şui la băiatul meu şi la nepoţii mei, apoi urmează o pauză de juma de kilometru. Dragostea înseamnă sacrificiu? Nu cred. Sacrificiul este o autopedepsire, iar eu prin iubire înţeleg bucuria că persoana iubită trăieşte, o pot atinge cu mâna, cu bizele. Mă uit şi la fotografii, dar nu este totuna.


Într-un milion de izbe nu există două absolut identice. Tot ce este viu este irepetabil. Era unul, Vasili Grossman. Respir argint şi cupru, sunt prins în plasa roşie, de oţel, sperii gâştele şi trec în eternitate, scria Brodski. Te scot dintre pietrele funerare şi te duc la plimbare prin oraş, să vezi ploaia şi noroiul cum curg, vom ajunge în vale, acolo ne vom strânge în braţe, plângând. A doua despărţire de tine va fi mult mai apăsătoare, dar mă voi trezi. Trebuie.


Joyce era fără oglindă, iar anul 1935 a început pentru mine într-un decor de gheaţă şi granit. Statuia neagră a lui Fritz Wotruba. Facla în ureche mă arde şi pe mine. Cu o ureche nu aud, cu una nu văd, cu un ochi plâng, cu celălalt scuip. Cu un braţ nasc copii, pe celălat îl las să crească ca un pom. A naibii dopamină. BORIS MARIAN

Concordia

Concordia sau Pax la Resboiu


Concordia- termen vechi, frunză uscată, pădure fără frunze. Colectivele au apărut după MRO,. adică marea revoluţie din octombrie 1917, colectivele de oameni ai munci, ele te creşteau, ele te omorau. Individualist, din fire, am fost şi un comunist utopic, de ce aş ascunde, o spun aici pe site, verde, aici unde mi-am făcut mulţi prieteni şi mai mulţi duşmani, pentru că viaţa reală şi Internetul sunt în contradicţie. Viaţa bate la fund arta, arta ţipă AU, să nu amesteci arta cu relaţiile personale. Nu există iubire pe net, este un joc idiot. Cineva spune că suntem ipocriţi cu toţii. Eu nu cred. Ipocrizia este arma unui om slab, eu nu mă consider slab, doar în clipele de nehotărâre, pe care încerc să le reduc la minimum. Trebuie să ne fie milă de cei slabi, dar cei slabi pot să nu fie fie chiar slabi. Plânsetul sirenei poate că este şi plânsul hienei. În întuneric nu se vede. Am încercat să amestec arta cu viaţa, nu se amestecă, precum uleiul şi apa, osmoză nu există. Rex meus, aud , apoi cineva îmi spune că vin de la canalizare, de undeva de jos. Nici un respect nu este de nezdruncinat. Revin la ideea că iubirea adevărată merită mai multă atenţia decât respectul rece. Dar nici fără respect, parcă nu merge. Devin plictisos.


Ai toată viaţa înainte. Ai un centaur? Vinde-l. Piatra filosofală este la îndemâna copiilor. Piticul roşu vine şi te muşcă de ureche. Durabila iubire ţine cât o romanţă. Ucigaşul roşu. Tot ce este rău şi bine este roşu. Omul ilustrat. Domnilor copii, ascultaţi cuvintele unui copil bătrân. Orice labirint este întunecat precum creierul unui nebun. Ecclesiastul spune să nu fii prea drept şi nici prea înţelept. De ce să te pierzi singur? Spinoza spunea că nu putem avea despre natura corpului nostru decât o cunoaştere cu totul neadecvată. Ce să mai spunem de suflet? Mustrarea de cuget este tristeţea însoţită de ideea lucrului trecut care s-a întâmplat fără să fi sperat. Dacă nu aş fi bărbat aş ibucni în lacrimi, dar ochii bărbatului sunt ca nişte lacăte. Mă sfâşie o tristeţe ca un vultur ce îşi înfiger ciocul în ficatul lui Prometeu. Să-i fie de bine.
BORIS MARIAN

Ducele de Burgundia

Ducele de Burgundia ( cu o introducere)


Drumul şerpuia pe lângă faleză. Singur, drumeţul se întreba cu uimire de ce nu suferă. Jack cel mort puse săpunul pe marginea prăpastiei.Stăteam pe gânduri – să-l salvez, să nu-l salvez. Carolina nu se mişca. Stătea întinsă, plată, cu ochii în tavan. Boris Vian era un mare scriitor, dar a murit. Acum îl văd cum coboară scara roşie care tremură sub paşii săi. Un trepied, o perfuzie şi gata. Îngerul cântă Haleluiah. Ne-am oprit în prag, Jack cel mort ne aştepta. Vrei să intru? Nici un răspuns. Nimeni nu este în minus. Trăiască Comuna, se aude în depărtare, de unde se văd flăcările Parisului incendiat. Comunarzii sunt împuşcaţi. Eu nu voi scrie despre frunze şi nici despre un Dumnezeu cu barbă şi cu ceară în urechi. DACĂ ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA s-ar instaura pe pâmânt, cred că oamenii s-ar ucide între ei până la unul. Motanul încălţat umblă unde nu trebuie. Picicile îi rup mustăţile. Colectivul nu este de acord. Cu colectivul nu te joci. Trăiască Comuna, strigă un nebun de la Spitalul nr. 9.
x x x

Vă voi spune povestea ducelui de Burgundia. Era în Burgundia, după trecerea multor popoare, celţi, gali, huni, franci, goţi, ş.a. un duce care avea o nevastă mai frumoasă decât luna între stele. Ducele o iubea poate mai mult decât pe sine însuşi, dar asta nu înseamnă că orbise şi nu se uita la femeile din jur, indiferent de starea socială. Nu a dus nici o aventură prea departe, dar a fost destul să-şi amărască nevasta, care cu trecerea anilor devenea mai frumoasă, dar mai tristă. Ducele avea şi viciul de a mai scrie aşa, la miezul nopţii. Străjerii, cameriştii îi păzeau liniştea, soţia dormea. Într-o noapte ducele a auzit o şoaptă – Ce mai faceţi domnule Duce? Se uită, o arătare stranie, blondă, cu batic pe frunte îi făcea semn de simpatie. Ducele era curios din fire şi a vrut să vadă de unde a venit arătarea. Ea a pornit înainte, el după ea, au intrat în nişte subterane, la un capăt era o namilă de grăjdar, nu se ştie ce căuta namila, care i-a şi poftit să ia loc. Este nevasta mea – grohăi grăjdarul. Ducele se simţi oarecum jenat. Putea să strige imediat după străjeri, dar ceva îl reţinea. Uite de ce te-am chemat, spuse grăjdarul cu un tupeu nemaipomenit. Nevasta mea are nevoie de nişte analize, una la mână, are nevoie de casă, doi la mână, are nevoie de succes literar, trei la mână. Şi eu ce să fac? Păi să intervii.
Buuun, s-a gândit ducele, s-a întors la palatul său, a primit şi a trimis numeroase depeşe , a izbutit câte ceva, nu foarte mult, dar depeşele continuau. Una dintre depeşe a ajuns sub ochii nevestei ducelui. El, ducele, avea un defect care pentru rangul său era fatal, minţea fără talent, s-a bâlbâit. A întors-o, a rămas... fazan. A spus tot. Aha, iar eu nu ştiam nimic, dormeam, tu ziceai că scrii. Şi aşa mai departe. Multe luni a durat conflictul intern, care nu interesează pe nimeni. Finalul – ducele nu a mai scris nimic acelei arătări, nici arătarea nu a mai insistat, dar a început să publice tot felul de lamentaţii, apoi a trecut la aluzii, apoi la critici, apoi la cuvinte grele. Ce a ieşit, nu contează. Nu a ieşit nimic, ducele îmbătrâneşte şi el că nu este veşnic, are şi el un fiu, doi nepoţi, ducatul are un viitor. Iar cu scrisul o lasă mai moale, că lumea este plină de scriitori, dar duci de Burgundia numeri pe degete.
PS. Orice asemănare cu persoane cunoscute sau necunoscute, care trăiesc aici şi oriunde este absolut întâmplătoare, povestirea nu conţine decât fantezii ale ducelui de Burgundia. Mulţumesc, Dumneavoastră, regi, regine, contese şi marchize.

BORIS MARIAN

Blues pentru o pisică neagră

Se insinuează neîncrederea


Verificăm, ne verificăm, nu degeaba Secu s-a menţinut şi se menţine în sufletele noastre de bieţi născuţi în secolul trecut. Eu am spus, tu ai spus, Doamne, ce mult am obosit să explic, să mă apăr. Pensii şi castraveţi. Mă repet. Nu fac parte din viaţă, ci din moarte, din gol, cizma apasă pe vid, citez din poemele nepoeme ale unei nepoete, nu ştiu ce rost are să scrii când moartea îţi pune degetele pe buze,ce rost au buzele. Nu suntem cuvinte, dragi cititori, suntem fapte. Pot fi un ticălos şi să mă declar înger. Sunt un înger. Îmi place febra unui fitil. Nu-mi place a fitili pe cineva. Realul nu a fugit în vid, dar vid poate fi sufletul unui om care se crede buricul pământului. Degeaba întrebi golul, golul este o invenţie. Dar recunoştinţa este o boală cumplită, puţini scapă cu viaţa curată. Apreciez cu multă bucurie umorul în situaţiile cele mai jenante, de aceea o trimit pe nezâna din nepoveste să meargă şi ea cu gâştele la păscut. Gâşte adevărate, că nu am comparat niciodată oamenii cu altceva decât cu oameni. Apendicita se face din cauza blocării curgerii binelui. Hemoroizii apar din cauza mâniei, deci domoleşte-o. Când ai remuşcări, sângerezei. Arterele transportă bucuria vieţii. Iubirea ascunsă, înăbuşită duce la astm. Te dor articulaţiile când schimbi prea des direcţia. Reomatismul se face din lipsă de iubire.


În spatele lui , poarta, poate împinsă de vânt, se închise cu zgomot. Vântul trecea printre barele de aur. Blues pentru o pisică neagră ai citit? Aşa mă întreabă un om de sub banca din Cişmigiu. Pregătiţi-vă pentru un regal... Sau onoarea!

Boris Marian

Capacul lui Urmuz

Capacul de pian înşurubat la spate


Inegalabil este Urmuz, autorul unei opere minuscule şi inepuizabile. Algazi ( ce nume) cu grătarul sub bărbie, grummer cu o băşică deasupra feselor, etc. De ce fesele au ceva comun cu obrajii, ştie Dumnezeu. Poate ai noştri tineri politicieni, ca şi cei mai bătrâiori. H. Bonciu, poet zis minor, scrie – Ce-ai să te faci dac-am să mor? Dacă mă sparg? Îţi sunt ulcior. Dacă mă sec? Sunt băutură şi haină-mi sunt şi creatură. Prin moartea mea pierzi orice rost. Unde este minorul?. Multe simfonii în mi minor aţi ascultat?


Urât lucru – cearta. Era şi titlul unui roman slăbuţ al lui Al .Piru. M-am certat chiar acum cu un individ pe care nici nu-l cunosc bine. Cearta premerge agresiunii verbale, fizice. Omul s-a şi referit la c....t, eu nu recurg la scatologie. Există zâne purtătoare de rău. Altele sunt purtătoare de râuri, nimfe, naiade, nu mai ştiu. Mohorât ev, în care cearta devine singura modalitate de comunicare. Legenda ta e, Cora, dar ea e scrisă în priviri de oameni. Văd uneori verde înaintea ochilor, alteori albastru, rar apare purpura iubirii. Un alb hulub m-a pogorât din stele. Dar podul cel mare nu ducea spre tine. Mirabil fluture, vorbeşti despre exilaţi, fugari, morţii din două mii de războaie.


Pumnul şi ciocanul au un Dumnezeu comun, dar unul loveşte, altul simte lovitura. Ca să nu spun de nicovală şi potcoavă, care simt dublu lovitura. Cuţitul este la mare cinste, fierăstrăul e mai cuminte. Iar de un câine ia bătaie, ce e sfârşitul lumii? Să fie mulţumit calul că nu e dus la abator. Uneori, Cerul pedepseşte şi fapta bună. Pisica sătulă poate fi predicator şi pentru şoareci. Îndiferent de starea broaştelor, glodul rămâne glod. Unde este un judecător,. este nevoie şi de răufăcători. Mântuirea va veni, dar cine ştie s-o grăbească? Pisica este un animal splendid, dar şoarecii au altă părere. Când oaia vine la Dumnezeu, lumea devine nervoasă. Fără aţă, la ce este bun acul. Cel fălos? Măgarul nu se scoală, fiindcă-l bate şi e bătut pentru că nu se scoală. Norul poartă-n piept lacrimi, fulgere şi tunete. Toate trec. Fumul e semnul primejdiei, deci fii atent la fum. Menirea unui fluviu este de a ajunge la mare, nu în pustiu. Cu cât eşti mai gol pe dinăuntru, pe atât pluteşti mai bine.


Abcesul este cauzat de gânduri fermentative peste răni, slăbiciuni şi răzbunare. După abces, permit gândurilor mele să fie libere. S-a sfârşit cu trecutul. Sunt în pace.Accidentele sunt cauzate de inabilitatea de a vorbi pentru sine, revolta împotriva autorităţilor, crez în violenţă. Ai acnee ( coşuri pe faţă) dacă nu-ţi place propria persoană. Pensii şi castraveţi, zic unii. Încerc să fac parte din viaţă, zice altcineva, cerul cheamă sufletele, mai ştii? Între nevoi şi voi este un gol. Buze. Lacrimi, vânt, dureri, prea mult dăruim, prea mult furăm, prea mult iubim, prea mult minţim, timpul de vindecare este mai scurt decât credeţi Dvs., domnişoară doctoriţă. Agonia nu este o tăcere, iar tăcerea nu este velşnică, de am auzi cum vuiesc cadavrele sub lucrarea micilor buldozere ale ţărânii. Să zac... cuvinte? Lipseşte ceva. Oglindă şlefuită în iaz, soarele îşi piaptănă părul. Viciile sunt provocate de teama şi neştiinţa de a te iubi pe tine însuţi. Nu poţi iubi pe cineva, dacă nu ştii să te iubeşti pe tine. Aventuriere găseşti cu carul. Ca şi aventurieri, nu sunt misogin. Rinichii suferă din cauza anxietăţii. Bolile grave vin de nicăieri. Dacă te autorenegi, faci SIDA.
Când nu te simţi destul de bun, devii anemic.Vom continua.

Boris Marian

Răbdare

Răbdare


Mii de ani de răbdare. Se povesteşte că o împărăteasă s-a măritat cu un grăjdar. Au trăit împreună o mie de ani. Au făcut o puzderie de copii de nu le mai ştiau nici ei numele. Împărăţia era plină de copiii lor, când, într-o zi, împărăteasa şi-a dat seama că nu are ce căuta un grăjdar în patul ei şi i-a făcut vânt. Omul a plâns, a încercat să facă amor cu forţa, a rugat-o pe mama lui, care mai trăia, să intervină, nimic. S-a pronunţat divorţul, împărăteasa şi-a mutat capitala în alt loc, iar găjdarul a rămas doar cu un grajd, ca la început.
În vremea aceasta, împărăteasa s-a îndrăgostit de statuia unui general. I-a făcut farmece, i-a declarat iubire veşnică, statuia a răspuns la început chemărilor împărătesei, apoi, când vremea s-a înnorat, a deschis gura şi a spus – Basta! Împărăteasa a plâns trei zile, apoi s-a consolat cu un copil de casă, Cătălin. S-au dat în leagăn, a trecut timpul, împărăţia s-a destrămat, numai statuia generalului a rămas în piaţa centrală a oraşului de reşedinţă. În ochi avea lacrimi de piatră.


Locuim în adăpost subteran, ieşitrea este blocată de cadavre. O dată pe
an chepengul îşi deschide ochiul preţ de o clipă şi cineva aruncă afară o grenadă. În munţi, piticii aşteaptă venirea primăverii. O aşteaptă de o mie de ani. Dacă o să înviem, aşa pe Şoseaua Viilor ( să pui cap beţiilor, de râsul copiilor) din toate răutăţile, fără miros de putreziciune, în vibraţia bărbătească a unui profet, sî ne spuneţi de nu am avut dreptate. Răbdarea este Legea.

BORIS MARIAN

Părinţii noştri

Părinţii noştri


Părinţii noştri au fugit în evantaiul de stele, noi nu am luat bilete, lăsaţi şoarecii să mai roadă şi ei o turtă dulce, lăsaţi melcul să scrie pe asfalt o nuvelă cu sfârşit frumos, salivă şi sfidare, nu port niciodată coroană de spini, nici în joacă, prima privighetoare am văzut-o în Bucovina, alină-mi pasiunea, alină-mi alegerea, oh, the door, ce uşor calcă oamenii pe mormântul tău, umbra mea, doar peisajul mă mai respectă. Eşarfa alb-albastră poate strangula orice gât, oricât de nobil, sunt tânăr de cinci mii de ani, cum spunea poeta Auslaender, dacă închid ochii, văd Ierusalimul.


Sfânta şi inutila muncă a scriitorului. De ce nu sunt medic? Noi, copiii conduşi de o zână la pune-te masă, învărteşte inelul să plutim între cer şi aici ...Am băut de mult votva tinereţii, acum vinul greu mai că nu-mbie, alerg după ai mei părinţi, iar ei se depărtează cu viteza norilor. Vântul are muşchii puternici, îndărătul respiraţiei nu se poate scrie un poem. Crini cu parfum alb şi roşu, ploaia ne spală de păcate , unii se spală ca motanii, cu limba, în lumină se rotesc, suspecţi, ţânţari cunoscători de multe graiuri, oraş în trepte, o fi Roma?


Şi trecutul are aripi, desigur, arămii, precum vulturii de pe marile blazoane. Unii ascund aripi subţiri, de mătase. Acum vin, sun la uşa unei străine, ea se miră, eu mă mir, toată lumea se miră, apoi lumea reintră în normal, cinci copii, datorii, etc. Un roman. Sau – mî întâlnesc cu un bătrân de vreo sută optzeci de ani, eu nu mă mir, îi spun bună ziua, pace, alte cuvinte pe care el nu le înţelege, dar îmi răspunde, eu nu-l înţeleg, dar ne strângem mâinile, ale lui sunt fierbinţi, sunt sigur, el este Matusalem, eu un purtător de card, nenorocit.

Discuţii din pleavă, grăunţele umplu camerele cu făină, cu versuri de aur ale Rosei Auslaender.

Boris Marian

Al naibii vis

Al naibii vis


Visez că am trei metri înălţime, îmi este ruşine, o mititică de un metru cincizeci şi cinci se tot învârte în jurul meu, plânge, ameninţă, iar plânge, dă cu piciorul în ... moarte, de parcă moartea ar fi o minge de fotbal sau un fund de om, i se lipesc frunze de fustă, al naibii vis. Mai apare un individ, se tot masturbează în faţa mea, îmi arată falusul, râde, pare simpatic, dar nu mă prea interesează. Unele fete râd. Celei căreia îi scriu de circa cinci decenii, în gând, nu mai scrie, o fi murit? Mintea ei a murit , desigur. Îmbătrânim şi atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.


În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.

Boris Marian

Despre suflet

Despre suflet


Despre suflet, scrie Voltaire că este foarte frumos să ţi-l cunoşti, dar nu spune de ce. Nici cum. În stilul său distructiv, după opt pagini îţi spune că Dumnezeu ţi l-a dat nu ca să cunoşti esenţa lucruilor, ci doar să faci bine. Nu cred că el credea ce spune. Amiciţia este, spune tot vicleanul Arouet, un contract facil între două persoane sensibile şţi virtuoase. Despre amor afirmă că este fizic, peste care se brodează ceva. Parcă s-ar fi născut azi. Este un douămiist perfect.


Arta se naşte prin formă, trăieşte şi moare prin conţinut ( Umberto Saba). Unde eşti tu, Adevărule? Tu care faci ridicole întrebările? Mă întreb de unde am ochii, urechile, dar nu mă întreb de ce tac. Eu să vorbesc? Poate că eu voi deveni odată hrana hranei mele. Mi-ai spus că tu iubeşti mai mult animalele, de atunci umblu singur, ştii că umblu singur, doar nu am fost întotdeauna om... În jurul meu sunt mulţi oameni, dar nimeni nu e singur fără tine (Sesto Pals).Priveşti spre celălalt trotuar, ai vrea să treci, dar ochiul nu te lasă ( acelaşi). S-au servit în farfurii de supă resturi de ceas de-o marcă cunoscută – DUPĂ.

Să nu crezi că lumea este un han, nici o junglă, totul este măsurat, cântărit, nici o picătură de sânge, nici un plânset nu se şterge, fluviile trec în mare şi marea nu se umple. Acolo este şi viaţa, undeva, într-o scoică.


Ninge, este o iarnă bogată, trec fete, una mai drăguţă, mai frumoasă decât alta. Pe tocuri, cu talie subţire, cu buze roşii, pofticioase. Nu ştiu de ce, îmi vine în minte imaginea unui cimitir, peste o sută de ani, unde vom zace cu toţii, cu faţa în sus, norii vor trece deaupra ierbii, iar sub iarbă, pământ negru, prin care aleargă furnici, viermi, toţi purtând atomi, molecule din trupurile noastre. Apoi planeta se va dezintegra, vom ajunge în cosmos şi ne vom reîncarna în fete şi băieţi frumoşi.... La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul , nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite, nici păcatul, apare Femeia Ideală şi Personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îţi zice... Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poate altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim şi poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim, e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu...În nume auzi poezia, rosteşte-le până în ceasul când nu mai te-ascultă hârtia, când nu mai te-aude oraşul, când poţi doar să bâlbâi silaba, bolborosind ca izvorul.


BORIS MARIAN

Aliniere vs. alienare

Aliniere vs. Alienare


Între plus şi minus există un sfârşit. Nu sunt cântăreţul sfârşitului. Putem greşi locul, omul, sensul, pomul, epoca, secolul, dar piatra ne aşteaptă răbdătoare. Ca o scoică închisă. Ca un ocean supus presiunii înalte. Funeraliile nu încep niciodată, un sfârşit nu poate începe. Frigul poate colinda, cere adăpost, nu-l primiţi. Fiecare poate să delireze, nu toţi profită. Când dragostea pleacă, se arată monştrii. Raţiunea şi dragostea nu pot fi duşmance. Oricare cumpănă este înşelătoare, în afara inimii. Oricare mlaştină secată este o victorie a binelui. Unii oameni întreţin mlaştina. Nu pot descrie azurul, priviţi-l şi nu spuneţi nimic. Viitorul începe azi, este banal ce spun, dar ce părere ai despre ziua de mâine? Nici una, spuse Dumnezeu. Mă feresc de exemplele dureroase, ele ascund capcane. Au şi măştile o retorică, o dicţie, nu vă lăsaţi înşelaţi.


O stânjeneală trecătoare. Un trecut plin de minciuni. Slavă Domnului că mai putem dormi în această noapte. Patriarhii avangardei au lăsat un gol imens în care se zbenguie cine vrea. Să fie lăudat apusul care ne prelungeşte viaţa. Să credem în această amânare. Sunetele se prefac în strune. Floarea care revine pe ram este un fluture. De dincolo se aude o muzică. Mi se pare mie? Poate eu sunt deja dincolo? Trăim fiecare un fel de viaţă, dar nu acela pe care îl visasem. Toţi cerşetorii îşi duc pălăria casă ca pe o comoară. Au dreptate. „Am apucat să văd minţile luminate ale generaţiei mele devastate de demenţă, flămânzind într-o goliciune isterică”, scria Allen Ginsberg. Avea dreptate?


„M-a părăsit tremurul, suveranul meu”, scria Florin Mugur, avea un TREMOR, nu ştium din naştere, de la o poliomelită, dar a fost MARCA lui, nu avea mască, avea o marcă de senior decăzut din drepturi prin vitregia vremurilor.” Ce este lumea? Un poem în veci”, se autoiluziona Hofmannsthal.
BORIS MARIAN

Armonie şi coşmaruri

Armonie şi coşmaruri


Ultimul timp mă vizitează grifonii, adică coşmarurile. Am visat că mama a venit pe la două noaptea, avea o mască albă pe faţă, ceva din cauciuc alb, am întrebat-o unde a fost, mi-a zâmbit, a spus că aşa face în ultimul timp, se plimbă, acasă nu se simte bine. Eram îndurerat, casa nu mai era casa pe care o ştiam, locuiau diverşi necunoscuţi în ea, am căutat ceva în frigider, era votcă, alte chestii ( eu nu beau din motive medicale).Mi-am dat seama că totul este un trucaj, am încercat să mă trezesc, nu puteam. Asta este tot.


„E Sf. Valentin, noapte de coşmar şi de chin, singur în singurătate încerc să alin durerea şi nu se poate” ( Szasz Janos). Durerea mea este că am trădat adesea şi fără nici o noimă. Încrederea unora, nu contează cine şi de ce. Aveam un spirit de independenţă exacerbat. „Fii atent la gândurile tale, de aici la cuvinte, apoi la fapte, obiceiuri, caracter, destin”, mă atenţionează de dincolo de moarte prietenul Horia Gane.


Când voi muri de-o timpurie moarte ( la mine nu mai este chiar timpurie), aţa va fi pierit şi cântul ( asta, da). Ultimii 40 de ani au fost dedicaţi, indiferent de ocpaţia din timpul zilei, literaturii, iar cel care mi-a spus că eu încerc să fac literatură nu am să-i mulţumesc.


Un mare poet de care nu aţi auzit, Bialik, scria – „Când soarele-n arbori se stinge treptat, veniţi s-o primim pe Regina Sabat”. De unde a apărut prostia cu Şabatul vrăjitoarelor? Din capul bietului inchizitor.


Cândva stânca va tremura în faţa valului, dar va trebui să treacă o vreme.

Mai uşor sfărâmi un atom, decât o prejudecată. Dumnezeu este subtil, dar nu este răutăcios.

Raţiunea este sluga intuiţiei, fără intuiţie nu ai nevoie nici de raţiune.
Cei care nu au idei nu greşesc niciodată. (Einstein)

Mama lui de viitor, zice Andrei Codrescu, neştiind că Einstein avea un mare dispreţ pentru viitor, el vine oricum, nu merită să te gândeşti la el. După 2000 de ani de etică, ea nu s-a impus nicăieri, iar pentru „Iubeşte-ţi aproapele”, acum chiar nu mai este timp.


O idee nouă ar trebui să se însoţească şi cu una veche, altfel moare de foame. Există foarte multe lucruri noi, dar poveştile rămân mereu în urmă ( Canetti).

Doamna de fum a nemişcării numai prin sine existând ( S. Costin) Nu voi fi întâmpinat la întoarcerea mea de glasuri de copii, de lătratul unui câine credicios. Dar tu?

Oamenii se folosesc unul pe altul ca leac pentru dureri. Viitorul este crima ( Leonard Cohen).

Să stăm de vorbă, oameni aflaţi la antipozi ( B. Fondane).

Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes ( B. Fundoianu).


Omul se vede deodată în faţa propriei creaţii, un fel de mic dumnezeu Mă înspământă gândul de a fi liber. Adică singur. Iubirile- cumpănă se simt doar când le pierdem. (Andrei Fischof)

Sihastrul

Sihastrul din vârful muntelui


Mă simt ca un sihastru în vârful muntelui, ispitele Sf. Antonie mă încearcă. Acesta este farmecul vieţii? Ţin la oricare făptură frumoasă, omenească, îmi plac şi pisicile, unii câini, leopardul, pantera. Atât. Agreez hazul, dacă este de substanţă, nu fac exces de hazul propriu, dacă el există, îmi plac unii ochi, unele priviri, voci, fineţea unui profil, a gurii, a gâtului, a cefii, a taliei, ehei, am gusturi de sculptor, deşi personal nu sunt Adonis. Nici nu am fost. M-am închinat Femeii, indiferent de vârstă, am vrut să spun sex, pardon, etnie, culoare, înălţime, dar declaraţia mea nu are nici o valoare.


Se spune că un flăcău s-a însurat de tânăr şi a avut cu nevasta lui, o frumuseţe regională, cinci copii. A trecut vremea, femeia avea un suflet de aur, dar vremea lucra împotriva farmecelor tinereţii. Flăcăul a început să mai vorbească cu o fată, cu alta, a mai trmis un bilet de amor, nimeni nu ştia nimic, până în ziua când un bileţel a ajuns sub ochii nevestei. A fost o tragedie de nedescris. Copiii erau mari, nici nu voiau să asculte certurile părinţilor. Şi s-au certat şi s-au certat şi dacă nu au murit, se mai ceartă şi astăzi.


Artiştii par neserioşi, dar se consumă, oamenii serioşi nu se consumă, se conservă. Pentru cine? Pentru ce?

Cine ar crede că necruţătoarea Hannah Arendt scria poezii, unele chiar sentimentale, disperate. Dar, ne amintim, era îndrăgostită timp de mulţi ani de filosoful Heidegger.

Le chanson d”un dadaiste qui avait dada o coeur fatiguait trop son moteur qui avai dada au coeur... l”ascenseur portait un roi lourd fragile autonome il coupa son grand bras droit l”envoya plus au pape a Rome... Umor pe care limba română nu l-ar fi putut reda în întregime. Dada nu a fost o revoluţie, ci o invazie a umorului, a jocului de cuvinte, deci mai mult şi mai puţin decât cred alţii care nu mai au pic de umor şi se agaţă mai mult de propriile organe genitale. Nu am spus geniale.

Amprentele paşilor tăi invizibili pe mare ridică vremelnice pagode de apă – curat suprarealism, de atunci toată lumea scrie astfel.
Ea se sperie şi pune şuviţele soarelui în ordine.... Va trebui să fac o performanţă, îşi spune zeul tot ostenind să desăvârşească nemurirea...
Poetul staţiei ultime nu mai plânge degeaba, plânsul încetineşte mersul.

Am mângâiat părul străinei, ştiam, nimic nu-mi aparţine în afara acelor degete, acestui poem şi a toamnei roşii din care bem. Păsările au trecut ca nişte gloanţe, au perforat o bandă-ngustă de romanţe, numai părul iubitei mele necunoscute îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute. Cine a venit cu doru-acesta-ntre fiinţe? Răspunde-mi, tu, Exupery, răspunde-mi, prinţe. S-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul şi umblî-n trupul meu, alt trup vânându-l.


În fabula lui Steinbarg oglinda se laudă că poate lua chipul fiecăruia, la care tabloul îi răspunde – „Tu poţi fi oricine pentru că tu însuţi nu eşti nimic”.

Unde ai învăţat să nu plângi? Adevărul nu piere, dar trăieşte prost. Viaţa este un vis, dar mai bine să nu mă treziţi. Când îţi cumperi ghete nu-i proba pe piciorul altuia. Când te culci cu câinii, te trezeşti cu purici. Numai oameni deştepţi fac greşeli mari.


„Atunci asfinţi după creştere luna şi cornul sună, însă foarte puţin” – Doinaş.

În cer nu există umor. Bate-mă, dar lasă-mă să râd. Prostul trăieşte lângă un înţelept şi nu simte nimic, la fel ca lingura cu care mănânci.

Uneori surâsul este mai dureros decât plânsul(Turgheniev)

Când te sărută un ipocrit, numără-ţi dinţii după aceea.
Erou poţi deveni fără să vrei, dar laş, prin propria voinţă.

În dictatură vorbeşte unul singur, în democraţie, toţi deodată. Dar să nu crezi că pasărea din colivie cântă pentru tine. Înţelepciunea apare, de obicei, când nu mai ajută la nimic. Orice problemă poate fi rezolvată, dacă nu e rezolvată, nu este o problemă.


Dragostea nu-mi dete voie pasăre să fiu ( Manger) S-a noptat, pământu-i rece, mai avem de apărat un ocean de clipe contra catastrofei ce ne soarbe şi n-avem decât o puşcă, Jimmy, bietul meu băiat şi noi doi nu ştim să tragem şi cartuşele sunt oarbe... Nu este vina mea, ci a cuvântului PASĂRE, care nu ştie să zboare. ... E ziua a noua, e seară, şi ochii feştilei sunt goi şi nu sunt minuni în afară şi Templul se mută în noi (Sebastian Costin).


BORIS MARIAN

Necazuri

Necazuri fără haz


Mari necazuri mi-au dat oamenii pe care aş fi putut să-i simpatizez, să-i iubesc, pe răuvoitori i-am primit ca pe „cadouri” de la Dumnezeu, că şi şarpele, Satana, diavolii, iadul, crima, minciuna, încăpăţânarea, tot de la Domnul ne vin, El face şi desface. Nu mă credeţi. Aveţi dreptate. Înseamnă că fiecare are Dumnezeul lui, El nu este Unic? La fel , multe necazuri mi-am creat singur, nevasta mea este un înger şi băiatul meu este cel mai bun din lume, dar de câte ori nu am fost nedrept cu ei?


S-a spart o ţeavă, s-a inundat tavanul, necazuri. Reclamaţii inutile, înjurături de la cel vinovat. Woody Allen spunea că el ar vrea să creadă mai mult că instalatorul vine şi duminică, decât dacă există Dumnezeu. Numai actorul acesta putea spune asemenea nerozie.


Cea mai „tare” scenă filmată, genială mi s-a părut
aceea dintr-un fil mut, de pruin anii 20, cu Stan şi Bran, poe care nu i-am pus niciodată mai sus de Chaplin, dar au avut momente extraordinare, în care unul îi strică un pic gardul celuilalt. Începe o scenă cu distrugeri succesive, unul distruge maşina celuilalt, celălalt distruge casa primului, până nu mai rămâne nimic sau aproape nimic în picioare. Aşa suntem noi, oamenii şi aşa vom pierii, distrugându-ne bunurile unul altuia. De ficare dată când văd scena râd cu lacrimi de durere.

Dacă vreţi să vă îmbunaţi niţel, citiţi poemele lui Eugenio Montale, vă rog frumos. „ Nu era uşor să locuieşti în calul din Troia. Eram atât de strânşi încât păream sardele în saramură, apoi ceilalţi ieşiră, eu rămăsei, nesigur în ce priveşte regulile .luptei” ( traducere – Marian Papahagi).


Boris Marian

Cineva îmi aminteşte.

Cineva îmi aminteşte

Cineva îmi aminteşte de un cui care se roagă să nu fie folosit la crucificare. Aţi auzit de un cui în galoş? Nu. Ei bine, cuiul a căzut din perete, iar acolo susţinea un tablou de Velasquez, desigur, nu era original. Un cui poate ţine alături două texte. Un cui poate fi înal ca un plop, peste o mlaştină. Dar plopii nu cresc lângă mlaştini. Am cunoscut un cui care se numea Văzătorul.
Alt cui se numea Resentiment. Altul Apocalipsă. Fiorul evocării unei lumi ucise, spune un cui plin de sânge. Vigilenţe. Un vis de coşmar. Balada iubirii dezamăgite. Memoria zadarnică. Legalitatea răului. Confuzia sentimentală. Suspendarea scrupulelor. Cuie, cuie, qui pro quo-uri. Dar imperfectul prezentului? Ei, ce spuneţi, halbele mele de bere? O exorbitantă injoncţiune, să expulzăm fiara din noicând omul întră într-o poezie, gata, nu mai este om, este înger. Cuiul din pantof. Defăimarea nostalgiei. Cruciada sentimnentelor. Mult stimate domnule Heidegger. Jawohl. Uciderea mortului. Ca şi cum secolul XX nu ar fi avut loc. Agonia cuiului ca personaj istoric.


Nu sunt frumoasă, sunt doar deşteaptă, scrie o divă într-un jurnal, minţind de două ori. Desşteptăciunea nu este ireversibilă, nici nu are atestate sigure. Frumoseţea este şi ea relativă, poate că diva este frumoasă şi nu vrea să spună. A fi deştept este mai nobil. Nu prea ar spune cineva, sunt frumoasă, dar proastă ca noaptea. Nu?


Fiul meu îmi spune că sunt arogant. Ştie ce spune. În copilărie îmi închipuiam să sunt urmaşul unor marchizi, conţi. Dumas era mai important decât jules verne. Dar a ţinut puţin. Aroganţa mi-a rămas. Am primit mult ciomege şi ghionturi, acum spun cu modestie că sunt Don Quijote.


Recunosc că prefer să fiu respectat mai mult şi mai puţin iubit. Dragostea colectivă este ceva cu totul nebulos, nesigur. Cunoscând monştri, cunosc istoria. A spus cineva. Rigoletto, ce istorie, mă rog, tot Dumas e de vină, o fi Hugo, te pomeneşti, oricum lui Verdi îi era egal, ce umilinţă, de n-ar fi muzica, m-ar îngreţoşa.


Revin la Emma Bovary. Este cel mai complex personaj, după Idiotul lui Dostoievski. Nu este o femeie simplă, nu este nici femeie, este un androgin. Oricare bărbat poate fi la fel. Nu degeaba Flaubert ( ştiaţi că a avut sifilis luat de la femei uşoare?) a spus că Bovary ( Emma, nu soţul) este el însuşi. Vrea totul, ca Rastignac al lui Balzac, un gigant, dar a scris prea mult ca bietul Adrian Păunescu. Nu obţine nimic – nici bani, nici titlu, nici iubire. Ia arsenic, ca Mădălina Manole, apoi nu mai vrea să moară. O dramă cu tot ce este mai slab şi mai omenesc în noi. Nu ştie să comunice cu nimeni,. Nici cu Dumnezeu. Este un Iov. Desdemona este o oiţă pe lângă ea. Tot ce nu realizăm se numeşte bovary, substantiv comun. Boc este o Emma Bovary a epocii noastre. E bine? .


Când Esenin spune că îşi iubeşte patria, îmi vin lacrimile. Citindu-l, mulţi ar înţelege că între patrie şi vorbăria lor nu este nici o legătură. Patria este mama, cântecul din copilărie, rugăciunea, dimineţile, mormântul. Restul sunt măgării.”Mai trăieşti, bătrâna mea măicuţă?”.
Mie mi-a murit mama de 14 ani, lăcrimez şi acum, uneori.


„O ramură căzută pe gard a aţipit” – Bialik, „ Îmbracă-mă , mamă în veşmântul gloriei” – Şlonski. „Am inventat plânsul fără lacrimi” – Amihai, „Aceasta îmi va fi soarta pân-la moarte, recolta aurie în soare, colbul drumurilor tale, Ţara mea” – Rahel, ş.a.



Boris Marian