O vacanţă cu Kafka
Mulţi ar dori să petreacă o vacanţă cu Kafka. Nu se poate. Nu ştiu, strigă el fără glas. Dacă nu vine nimeni? Nimeni îndeamnă pe Nimeni. Din partea opusă, un om trece în fugă. Este zdrenţuit. După el fuge altul, vrea să-i fure zdrenţele. Nu este Sancho Panza. Sancho Panza este un om cinstit. Are idei puţine, dar este un om cinstit. Don Quijote este marele revoluţionar. Asta Kafka nu a observat. El îl ştia doar pe Gregor Samsa. Ne-a înnebunit cu Samsa ăsta. Care se apucă de scris, la Samsa se gândeşte. De ce pe cântăreaţă o chema Josefina?
Nu ştie nimeni, cum nici Ionescu nu ştie de ce cântăreaţa lui era cheală. Oribilă imagine. Numai că Ionescu era chel şi el, dar nu era cântăreaţă. Râde chel de cheală. Ah, oftă şoarecele, lumea se face tot mai mică. Iar bunicul, repeta după el, viaţa este din ce în ce mai scurtă. În timpul lui Kafka, poate că nu ştiaţi, vulturii au degenerat, nu mai erau nici bicefali, iar creier nu mai aveau deloc. De aceea îi ciuguleau picioarele, Kafka fiind încă în viaţă. Dacă te uiţi într-o doară la fereastră, ai să zăreşti o zeiţă trecând, te uiţi mai atent , trece o purcică, mai atent, nu trece nimeni, poate un gândac de bucătărie, ei, aceasta este ultima impresie şi această impresie contează. Aşa scria bietul Kafka. Drumul adevărat trece peste o frânfgie, frânghia este formată din vene de om. Ne este lene să ne întoarcem în Rai, drumul este lung. În schimb, ne luptăm. Orice rău începe cu o luptă. Cum începi să afli ceva, te apropii de moarte. Oricare cuşcă aşteaptă un şoarece, o pasăre, dar niciodată un om. Atunci, de ce? Teme şi subiecte există, dar cine să le ia în seamă? Ezitarea face parte din existenţa noastră, de aceea nici nu ştim când murim. Nu există a avea, ci numai a fi. Nimeni nu are nimic. Cei care trăiesc fără întrebări îmi trezesc milă şi plictis. Cu cât cunoaştem mai mulţi oameni, cu atât ne cunoaştem pe noi înşine. În singurătate nu ne mai cunoaştem deloc.
Boris Marian
Leul şi linge-lătrăul
Leul şi linge-lătrăul
Era odată un leu zburlit care se evidenţia prin multiplele calităţi ale sale, printre care şi cântatul la flaut. Mulţi îl lăudau , dar cel mai fidel era un tip înalt, bine făcut, fără minte, care lingea ce putea şi lătra la cei care nu iubeau flautul. Nu aveai voie să spui nimic despre flaut, pentru că atingeai prestigiul leului. Leul avea uneori umor, mai glumea pe seama lătrăului, dar, de obicei îl mângâia, îl lăuda pentru hărnicia sa, pentru că hrana leului era asigurată. Restul vietăţilor din pădure aveau opinii diverse, dar cine stătea să le asculte?. La fiecare sesiune, evident, cel ales era leul, deşi, o dată, o singură dată, era să iasă ursul, însă numărătoarea s-a repetat şi leul a primit ...partea leului.
S-a întîmplat ca lătrăul să se îmbolnăvească – jale mare pe leu. Noroc că omul s-a înzdrăvenit. Am uitat să spun că lătrăul era om, nu prea aţi auzit ca un om să slujească unui leu. Uite că se nimereşte şi asemenea situaţie. De aceea eu, personal, m-am minunat câtâ admiraţie putea avea lătrăul-om faţă de o fiară care nici şcoală nu avea, nici din specia humanoidelor nu făcea parte. L-am întrebat cum vine chestiunea, mi-a răspuns- Are forţă? Are. Este autoritar? Este. Păzeşte pădurea? O păzeşte. Stai, stai, am întrebat, dar de cine o păzeşte? Ei, de duşmani, avem mulţi, iar calomniatori şi mai mulţi.
Avea o obsesie legată de calomnie. Îi dădeam dreptate. Calomnia este un rău şi nici nu pare prea necesar. Bine, dar e leu, nu e om. Cine ţi-a spus? Întrebă lătrăul. Am tăcut. Faţa lătrăului devenise rece, privirea de oţel. Aha, deci dumneata ai răspândit zvonul că leul nu este om. Da, dar are coamă, colţi, coadă, blană. Ce vorbeşti, dom”le. De unde ştii, eşti informat? M-a cam încurcat modul lui de a apăra cauza leului. M-am retras, nu înainte de a primi promisiunea lătrăului, că la prima adunare o să propună izgonirea mea din pădure. I-am spus doar atât- Păi, eu nici nu sunt din pădure, doar sunt om. Serios? Nu am observat, ham-ham, se minună lătrăul.
Boris Marian
Era odată un leu zburlit care se evidenţia prin multiplele calităţi ale sale, printre care şi cântatul la flaut. Mulţi îl lăudau , dar cel mai fidel era un tip înalt, bine făcut, fără minte, care lingea ce putea şi lătra la cei care nu iubeau flautul. Nu aveai voie să spui nimic despre flaut, pentru că atingeai prestigiul leului. Leul avea uneori umor, mai glumea pe seama lătrăului, dar, de obicei îl mângâia, îl lăuda pentru hărnicia sa, pentru că hrana leului era asigurată. Restul vietăţilor din pădure aveau opinii diverse, dar cine stătea să le asculte?. La fiecare sesiune, evident, cel ales era leul, deşi, o dată, o singură dată, era să iasă ursul, însă numărătoarea s-a repetat şi leul a primit ...partea leului.
S-a întîmplat ca lătrăul să se îmbolnăvească – jale mare pe leu. Noroc că omul s-a înzdrăvenit. Am uitat să spun că lătrăul era om, nu prea aţi auzit ca un om să slujească unui leu. Uite că se nimereşte şi asemenea situaţie. De aceea eu, personal, m-am minunat câtâ admiraţie putea avea lătrăul-om faţă de o fiară care nici şcoală nu avea, nici din specia humanoidelor nu făcea parte. L-am întrebat cum vine chestiunea, mi-a răspuns- Are forţă? Are. Este autoritar? Este. Păzeşte pădurea? O păzeşte. Stai, stai, am întrebat, dar de cine o păzeşte? Ei, de duşmani, avem mulţi, iar calomniatori şi mai mulţi.
Avea o obsesie legată de calomnie. Îi dădeam dreptate. Calomnia este un rău şi nici nu pare prea necesar. Bine, dar e leu, nu e om. Cine ţi-a spus? Întrebă lătrăul. Am tăcut. Faţa lătrăului devenise rece, privirea de oţel. Aha, deci dumneata ai răspândit zvonul că leul nu este om. Da, dar are coamă, colţi, coadă, blană. Ce vorbeşti, dom”le. De unde ştii, eşti informat? M-a cam încurcat modul lui de a apăra cauza leului. M-am retras, nu înainte de a primi promisiunea lătrăului, că la prima adunare o să propună izgonirea mea din pădure. I-am spus doar atât- Păi, eu nici nu sunt din pădure, doar sunt om. Serios? Nu am observat, ham-ham, se minună lătrăul.
Boris Marian
Falsă conferinţă
Falsă conferinţă despre un fals subiect- Ontologia
Ontologie finită. Fină? Finita e commedia? Fain. Zenon şi cu Arhimede ne dădură lapte, miere şi noţiunea – Infinit, că aşa ne-a trebuit. Dar, dar, stimabile Balthasar, ce facem cu atomii şi cu cuantele, care îşi dau cu coatele? Infinitul nu există. Nu-l vedem, nu există. În schimb continuuul analogic şi cel digital, oh, yes, of curse, of! Eu, de pildă, ca un conferenţiar cuminte, sunt nnebunit după metafizică. Atunci când aud de metafizică las lingura jos, las supa să se răcească şi fug să caut metafizica, până astăzi nu a trecut pe strada mea. Mai ştii? Odată vine şi mă găseşte nepregătit. Din şcoală nu am înţeles ce este cu operaţia asta- a extrage rădăcina din doi? Păi doi este doi, uneori mai vine şi un copil, atunci sunt trei, poftim, extrage rădăcina din trei. Mai uşor scoţi o rădăcină de mărăcine îndărătnic.
Aţi auzit de megaera biotică? Nu? Vai, mai bine tac. Dar mă gândesc la Meghera, la Medeea, nevasta lui Iason, argonautul. Ştiaţi că vizualul poate fi coloristic, muscular, auditiv, da, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, sigur, de ce s-ar mai spune, om trăi şi om vedea, când unii nu văd? Pe mine cel mai mult mă doare că pe Soare temperatura este de 5800 de grade Kelvin, plus şi minus 20. Este posibil? Odată mi-a intrat soarele în ochi şi am simţit, mă rog, era doar o parte din Soare. Pentru că vorbirăm de fizică mi-am adus aminte de profesorii mei de la liceu, de fizică. Unul era un tip prea nervos, avea o vorbă – Mă, zice, mergi afară ia o piatră, adu-o şi dă-mi-o să o arunc în capul celor care vorbesc în timpul lecţiei. Mă uitam pe fereastră, în curte erau multe pietre, dar ştiam noi ce piatră i-a fi plăcut profului de fizică, dar dacă nu o folosea, ce făceam cu ea? Omul a dispărut fără a-şi pune în practică ameninţarea, a venit una mică, ştearsă, cu un păr de lână galbenă, ochi de peşte marin prins cu o săptămână în urmă. Nu vorbea, ne-a spus odată că URSS era o ţară „împrăştiată” şi de aceea planul de electrificare nu era uşor de îndeplinit. Niciodată nu am înţeles ce voia de fapt să exprime – dragoste, dispreţ pentru „velikaia strana” ? După felul cum ne punea trei din oficiu, nu prea iubea profa pe nimeni. Fizica era prea frumoasă pentru ea. Dumnezeu să o aibă în paza LUI. O fi în Rai. la cinste noţiunea de fizică? De inferenţe ( sic!) imediate şi mediate finite, auzirăţi? No, doar nu suntem loaze, auzirăm, dar nu pricepurăm. Patratul lui Boethius. Ehei! Ceva cunoscut, am avut eu un coleg, ceva îmi aminteşte de el. Boetia, da, antichitate greacă, acolo nimfele umblau topless, o bucurie pentru tot omul. Puteai să priveşti şi levogir şi dextrogir, tot bucurie aveai. Acum, că v-am introdus niţel unde poate că altcineva nu ar fi putut, vă descurcaţi şi fără mine. Adio, şcoleri, taţi şi mame de şcoleri, netaţi şi nemame.
Boris Marian.
Ontologie finită. Fină? Finita e commedia? Fain. Zenon şi cu Arhimede ne dădură lapte, miere şi noţiunea – Infinit, că aşa ne-a trebuit. Dar, dar, stimabile Balthasar, ce facem cu atomii şi cu cuantele, care îşi dau cu coatele? Infinitul nu există. Nu-l vedem, nu există. În schimb continuuul analogic şi cel digital, oh, yes, of curse, of! Eu, de pildă, ca un conferenţiar cuminte, sunt nnebunit după metafizică. Atunci când aud de metafizică las lingura jos, las supa să se răcească şi fug să caut metafizica, până astăzi nu a trecut pe strada mea. Mai ştii? Odată vine şi mă găseşte nepregătit. Din şcoală nu am înţeles ce este cu operaţia asta- a extrage rădăcina din doi? Păi doi este doi, uneori mai vine şi un copil, atunci sunt trei, poftim, extrage rădăcina din trei. Mai uşor scoţi o rădăcină de mărăcine îndărătnic.
Aţi auzit de megaera biotică? Nu? Vai, mai bine tac. Dar mă gândesc la Meghera, la Medeea, nevasta lui Iason, argonautul. Ştiaţi că vizualul poate fi coloristic, muscular, auditiv, da, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, sigur, de ce s-ar mai spune, om trăi şi om vedea, când unii nu văd? Pe mine cel mai mult mă doare că pe Soare temperatura este de 5800 de grade Kelvin, plus şi minus 20. Este posibil? Odată mi-a intrat soarele în ochi şi am simţit, mă rog, era doar o parte din Soare. Pentru că vorbirăm de fizică mi-am adus aminte de profesorii mei de la liceu, de fizică. Unul era un tip prea nervos, avea o vorbă – Mă, zice, mergi afară ia o piatră, adu-o şi dă-mi-o să o arunc în capul celor care vorbesc în timpul lecţiei. Mă uitam pe fereastră, în curte erau multe pietre, dar ştiam noi ce piatră i-a fi plăcut profului de fizică, dar dacă nu o folosea, ce făceam cu ea? Omul a dispărut fără a-şi pune în practică ameninţarea, a venit una mică, ştearsă, cu un păr de lână galbenă, ochi de peşte marin prins cu o săptămână în urmă. Nu vorbea, ne-a spus odată că URSS era o ţară „împrăştiată” şi de aceea planul de electrificare nu era uşor de îndeplinit. Niciodată nu am înţeles ce voia de fapt să exprime – dragoste, dispreţ pentru „velikaia strana” ? După felul cum ne punea trei din oficiu, nu prea iubea profa pe nimeni. Fizica era prea frumoasă pentru ea. Dumnezeu să o aibă în paza LUI. O fi în Rai. la cinste noţiunea de fizică? De inferenţe ( sic!) imediate şi mediate finite, auzirăţi? No, doar nu suntem loaze, auzirăm, dar nu pricepurăm. Patratul lui Boethius. Ehei! Ceva cunoscut, am avut eu un coleg, ceva îmi aminteşte de el. Boetia, da, antichitate greacă, acolo nimfele umblau topless, o bucurie pentru tot omul. Puteai să priveşti şi levogir şi dextrogir, tot bucurie aveai. Acum, că v-am introdus niţel unde poate că altcineva nu ar fi putut, vă descurcaţi şi fără mine. Adio, şcoleri, taţi şi mame de şcoleri, netaţi şi nemame.
Boris Marian.
Un bolnav
Un bolnav
Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Intrebare – „Ce s-a întâmplat cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei.
Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia ( ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori , la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare.
Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat.
Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe( Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor. BORIS MARIAN
Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Intrebare – „Ce s-a întâmplat cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei.
Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia ( ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori , la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare.
Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat.
Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe( Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor. BORIS MARIAN
Să nu ucizi
Să nu ucizi o pasăre cântătoare (film)
Poetul este acea pasăre, se poate numi Shakespeare, Puşkin,Eminescu, să fim mândri că am trăit în contemporaneitate cu ei... Striveşte-mi versurile sub picioare şi pălmuieşte-mi sângele, pe cea mai de prisos spânzurătoare petrece-mi ştreangul nopţii după gât, dar tot va mai rămâne o jumătate înlăuntrul meu, să-şi alungească umbra peste toate, iubind mereu, pierzându-te mereu.Liniştit, delicat, sentimental, afectuos, pasionat, abonat la gliptoteca din Wupperthal, era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minsucule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Caritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului, William Shakespeare.Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de uşor se risipeşte celălalt chip şi ides în faţa oamenilor sub o nouă înfăţişare...Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi de Ziua Victoriei ănseamnă să ierţi toater erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi iese din şcoală într-o ambulanţă... Urca coama dealului, o piatră stă sinhhuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alfabet, de fel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele. Poate El le-a scris cu-o mână nevăzută, să le-nţeleagă cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi. Încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, o piatră scrisă-mi ţine calea, neocolită de Cuvânt.
BORIS MARIAN
Poetul este acea pasăre, se poate numi Shakespeare, Puşkin,Eminescu, să fim mândri că am trăit în contemporaneitate cu ei... Striveşte-mi versurile sub picioare şi pălmuieşte-mi sângele, pe cea mai de prisos spânzurătoare petrece-mi ştreangul nopţii după gât, dar tot va mai rămâne o jumătate înlăuntrul meu, să-şi alungească umbra peste toate, iubind mereu, pierzându-te mereu.Liniştit, delicat, sentimental, afectuos, pasionat, abonat la gliptoteca din Wupperthal, era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minsucule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Caritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului, William Shakespeare.Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de uşor se risipeşte celălalt chip şi ides în faţa oamenilor sub o nouă înfăţişare...Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi de Ziua Victoriei ănseamnă să ierţi toater erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi iese din şcoală într-o ambulanţă... Urca coama dealului, o piatră stă sinhhuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alfabet, de fel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele. Poate El le-a scris cu-o mână nevăzută, să le-nţeleagă cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi. Încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, o piatră scrisă-mi ţine calea, neocolită de Cuvânt.
BORIS MARIAN
Profesorul şi diavolul
Profesorul şi diavolul
Bătrânii nu dau lecții de bătrânețe, copiii nu dau lecții de nici un fel, vârstele se amestecă-n cețuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel, numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect expus la Luvru.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
Boris Marian
Bătrânii nu dau lecții de bătrânețe, copiii nu dau lecții de nici un fel, vârstele se amestecă-n cețuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel, numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect expus la Luvru.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
Boris Marian
Exodul (criptopoem)
Exodul ( criptopoem)
Se dedică anilor 60-70, când Isadora nu se născuse
I.
Am vrut să fim un trup, dar suntem două lumi, cine din noi e lup şi cine-i mielul bun? Cât ne.am iubit a fost o clipă ori un veac, acum fără de rost buzele noastre tac. Dar undeva-n adânc, izvorul ne-a secat, vieţile ne plâng, tot ele ne despart? ... După miezul nopţii, inima, hoţeşte, cântă fericită, cine te iubeşte? Cine are gânduri, cine înţelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea... Ati, noapte, am văzut un curcubeu, spune profesorul, mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit,avea doar sunte, nici un colorut, cânta precum o orgă sus, în ceruri, în clasă s-a făcut tăcere, elevii se uitau şi ei, uimiţi, unul şopti, şi-o fi ieşit din minţi, de poate să ne mintă-n acest fel, dar, iată, norul plânse ca un miel,arce concentrice, albastre, galbene, roşii se desfăceau, iar soarele cocoş pătrunse-n încăpere anunţând, că profesorul este om şi-i de cuvânt, atâta doar, că uneori visează, fie cp-i noapte, fie că-i amiază...Cât de greau este să iertţi, îmi spune uneori, la ureche, Ingeborg Bachmann, o muncă înceată, obositoare, ura ne-a îmbolnăvit pe toţi? Unii îşi ascund pungile cu puroi, nu şi le tratează, alţii ascund pungile cu aur, ce deosebire? Ea se teme de iubirea insuflată, îmi spune Ingeborg, lucrurile merg la coş, tabla înmulţirii a fost spartă ieri de doi beţivi, cine mai dă mâna cu ei? Dar Parada Crăciunului se apropia, Ingeborg ofta, Paul Celan de mult nu mai era,
Murind, au rămas nedespărţiţi... Există, oare, moarte fără de iubire? Iubim femeile Walkire , dacă mă pierd, te pierd pe tine, dacă-ţi vorbesc, doar alcaline cuvinte se preling şi pier, precum amicii lui Robespierre.... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii dintr-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, se spune c.ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura,mă întrebau cei din urba mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi, nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... Făgăduielile nu sunt nicicând morminte, se schimbă lumea prin cuvinte, azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru, astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru, cu mine visele le pierzi? Iubitele mă-ntreabă, cu ochi verzi, de înţeles, de nepătruns, dar cineva plânge pe-ascuns.
II.
Undeva, o poetă scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.
Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livrescă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii.Persoana. atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie ea îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.
Am avut un coşmar, se făcea că o fiinţă slabă, provenită din lagăr, o fiinţă cu oase gelatinoase şi transparent se zbătea în convulsii, gemea şi n-o puteam ajuta. M-am trezit, deasupra patului, luna palidă şi holbată îmi cerea ajutor. In casă dormeau ai mei, fără griji, m-am întors la fiinţa străvezie din vis şi ceva din dragostea pentru ai mei se revărsa şi asupra ei. La temelia unor case se zbate un spectru fără oase.
.... Aţi auzit de un şoarece răcnind? Am citit în titlul unui roman despre acest răcnet. Mi se pare foarte expresiv şi ... suprarealist.
Papini – Chiar în inima unui oraş trufaş şi multicolor mi-am putut permite ceea ce constituie pentru omul modern vetritabilul şi cel mai costisitor lux- izolarea şi tăcerea.... Husserl – Fiecare viaţă omenească este un drum care duce la Dumnezeu ( aş semna cu două mâini asemenea propoziţie generoasă)... Ce pacoste pe capul nostru – nu există nici un diavol, spunea Bulgakov, aş spune şi eu. Eugen Ionescu – medicii şi bolnavii sunt nişte şarlatani.? Nu dai nimic când te dăruieşti pe tine, Voltaire avea dreptate, somnul este pe aceeaşi treaptă cu speranţa(Axel Munthe).
BORIS MARIAN
Se dedică anilor 60-70, când Isadora nu se născuse
I.
Am vrut să fim un trup, dar suntem două lumi, cine din noi e lup şi cine-i mielul bun? Cât ne.am iubit a fost o clipă ori un veac, acum fără de rost buzele noastre tac. Dar undeva-n adânc, izvorul ne-a secat, vieţile ne plâng, tot ele ne despart? ... După miezul nopţii, inima, hoţeşte, cântă fericită, cine te iubeşte? Cine are gânduri, cine înţelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea... Ati, noapte, am văzut un curcubeu, spune profesorul, mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit,avea doar sunte, nici un colorut, cânta precum o orgă sus, în ceruri, în clasă s-a făcut tăcere, elevii se uitau şi ei, uimiţi, unul şopti, şi-o fi ieşit din minţi, de poate să ne mintă-n acest fel, dar, iată, norul plânse ca un miel,arce concentrice, albastre, galbene, roşii se desfăceau, iar soarele cocoş pătrunse-n încăpere anunţând, că profesorul este om şi-i de cuvânt, atâta doar, că uneori visează, fie cp-i noapte, fie că-i amiază...Cât de greau este să iertţi, îmi spune uneori, la ureche, Ingeborg Bachmann, o muncă înceată, obositoare, ura ne-a îmbolnăvit pe toţi? Unii îşi ascund pungile cu puroi, nu şi le tratează, alţii ascund pungile cu aur, ce deosebire? Ea se teme de iubirea insuflată, îmi spune Ingeborg, lucrurile merg la coş, tabla înmulţirii a fost spartă ieri de doi beţivi, cine mai dă mâna cu ei? Dar Parada Crăciunului se apropia, Ingeborg ofta, Paul Celan de mult nu mai era,
Murind, au rămas nedespărţiţi... Există, oare, moarte fără de iubire? Iubim femeile Walkire , dacă mă pierd, te pierd pe tine, dacă-ţi vorbesc, doar alcaline cuvinte se preling şi pier, precum amicii lui Robespierre.... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii dintr-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, se spune c.ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura,mă întrebau cei din urba mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi, nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... Făgăduielile nu sunt nicicând morminte, se schimbă lumea prin cuvinte, azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru, astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru, cu mine visele le pierzi? Iubitele mă-ntreabă, cu ochi verzi, de înţeles, de nepătruns, dar cineva plânge pe-ascuns.
II.
Undeva, o poetă scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.
Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livrescă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii.Persoana. atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie ea îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.
Am avut un coşmar, se făcea că o fiinţă slabă, provenită din lagăr, o fiinţă cu oase gelatinoase şi transparent se zbătea în convulsii, gemea şi n-o puteam ajuta. M-am trezit, deasupra patului, luna palidă şi holbată îmi cerea ajutor. In casă dormeau ai mei, fără griji, m-am întors la fiinţa străvezie din vis şi ceva din dragostea pentru ai mei se revărsa şi asupra ei. La temelia unor case se zbate un spectru fără oase.
.... Aţi auzit de un şoarece răcnind? Am citit în titlul unui roman despre acest răcnet. Mi se pare foarte expresiv şi ... suprarealist.
Papini – Chiar în inima unui oraş trufaş şi multicolor mi-am putut permite ceea ce constituie pentru omul modern vetritabilul şi cel mai costisitor lux- izolarea şi tăcerea.... Husserl – Fiecare viaţă omenească este un drum care duce la Dumnezeu ( aş semna cu două mâini asemenea propoziţie generoasă)... Ce pacoste pe capul nostru – nu există nici un diavol, spunea Bulgakov, aş spune şi eu. Eugen Ionescu – medicii şi bolnavii sunt nişte şarlatani.? Nu dai nimic când te dăruieşti pe tine, Voltaire avea dreptate, somnul este pe aceeaşi treaptă cu speranţa(Axel Munthe).
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)