Fedru

 

Citind pe Internet  diverse texte, am dat peste unul, pe un sait destinat celor din Diaspora, care  este de un uluitor ridicol. Autorul se cunoaște singur, îl înțeleg, vrea să fie  altfel, scopul scuză mijloacele, legea se aplică orbește, conștiința este perisabilă, se poate minți în zece feluri, unii mai visează grota, dreptatea celor cu pielea groasă. Mai interesant este să-l citim pe Fedru. De pildă – lupul sfâșie mielul la apa tremurată. Broaștele își aleg drept rege o năpârcă lacomă, gaița se vrea păun, câinele sare în apă crezând că are un adversar  acolo, leul își ia prada de la amicii săi, soarele a vrut să se însoare, speriind  toate vietățile, masca nu are creier,  lupul este ajutat de un medic- cocor, dar nu-l plătește, vrabia râdea de un iepure prins de vultur și fu și ea mâncată de un uliu. Până aici amicul meu, care îmi aduce mii de acuze, seamănă perfect. Să mergem mai departe. Dacă lupul e crud, vulpea e hoață, care e mai bun? Răgetul măgarului  sperie jivinele, dar la mâncat, leul  este beneficiarul. Cerbul se laudă cu coarnele sale, însă numai picioarele subțiri și agere îl salvează. Cerbul îi aduce în dar oii un lup. Ca să mănânce un pește, o mâță sorbi toată apa din heleșteu și crăpă înainte de a se îndestula cu prada. Înainte de a muri de bătrânețe, leul primi grele lovituri de la măgar, mistreț și taur. Rușinea i-a fost  cumplită, nu asta era moartea pe care o aștepta. Ș.a.m.d.  

Ce spun conducătorii?  Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel.  E la infermelie.   Are infecţie  luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai  solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?  E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

 

Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă  unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

 

Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?

 

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte  nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.

 

 

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se  amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.

 

                                         BORIS MARIAN

 

 

 

 

 

Biblioteca

 

Un prieten al meu, scriitor, ajuns la oarecare vârstă, a decis să-și lichideze treptat biblioteca personală. Citise tot, inclusiv cele două Testamente. În fiecare zi deschide o carte, o cerceta în viteză și apoi o ducea în holul blocului s-o ia cine voia.  După un timp nu mai rămăsese decât cu cărțile proprii. Erau multe. A început să le recitească. S-a îngrozit. Banalități, chestii învechite, fără vibrație, exerciții de virtuozitate sterilă. Era năucit. Fusese și lăudat de câteva ori, a luat și niscaiva premii. Erau cărțile lui, își închinase   viața,  clipe de înălțare trăise cu aceste cărți. Tot ce scrisese era cunoscut. Nu descoperise America. Nici sufletul omenesc. A vrut să se sinucidă. Nu avea curaj. Nu avea nici rost. A trăit, scriind înainte, pentru că  dependența era totală, ca o boală. Dacă nu scria o zi avea o stare de sevraj, ca drogații. Noi, prietenii lui, l-am consolat. Așa se întâmplă cu fiecare. Avem și momente proaste. Nu, a strigat el. Câinele, credinciosul său câine a fugit de acasă , simțind tulburarea stăpânului,un fel de dușmănie ascunsă. Într-o zi a luat Nobelul și s-a liniștit.  A murit după câteva luni. Asta aștepta, bietul de el.

********************************

 Tot ce este imoral mă întărește,

odată mi se pune în vedere

să nu mai repet eroarea,

 în caz contrar voi fi trimis

 pe Insula Diavolului.

Stâlpii de telegraf

 cântă ca niște privighetori.

Am visat că abia îmi mişcam picioarele,

 le simţeam din lut.

 Ochii abia mai vedeau,

limba îmi era grea

 şi  aluneca  precum un somon,

 în gât simţeam un măr,

 m-am trezit.

Se pare că era adevărat,

doar inima ticăia, mi-a spus,

 stai liniştit, sunt cu tine..

   Priveam covorul cu patrate concentrice,

 papagal refăcut după canoane estetice,

ascultam geamătul mobilei

 retrăindu-şi căderea

 şi-un bâzăit în amiază,

măsurând încăperea.

 Trebuia să dorm

după asprele legi ale creşterii,

să dorm în loc să urc

 pe ziduri cu meşterii.

.La fântâna nebăută-ndeajuns

 mă întorc, la  anii noştri prea tineri,

 neistovita culoatre mov, jder în întunecime,

 horă-ntâlnind mâna ta, chip străin,

oh, prea devreme murim prima oară,

 prea devreme murim...

*********************************

 O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei.Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în mine?

 

 

                 De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.

 

 

În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .

 

 

La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

 

                                                    Boris Marian

 

 

                                                                      

                                

 

Amatorul

 

Nu avea dinți, nici ureche muzicală, dar iubea opera la nebunie. Mergea la toate spectacolele din provincie.  Avea familie: NU știu. Era bătrân? Nici asta nu știam. Cunoștea  istoria operei, nume de soliști, era la rându-i cunoscut de mulți artiști ai operei.  În viață a fost funcționar,un mic funcționar, ca în Gogol, dar ce mare admirator, ce geniu al  amatorismului dezinteresat. Își cheltuia banii pe buchete de flori, pe bilete scumpe, se îmbrăca decent. Aveam o  compasiune vecină cu invidia, cum de putea să iubească arta fără a o putea practica? Nici să descrie ceva din simțămintele sale. Dacă vorbeai cu el,  nu apucai decât la început să spui ceva,  apoi omul își desfășura cunoștințele uluitoare. Era copleșit de propria sa pasiune. Sunt convins că în viața anterioară a fost artist. Era îndrăgostit și de mari artiști ca Charlie Chaplin, dar și de N. Stroe, ca și de Maria Tănase, Alla Baianova, de compozitori ca Aurel Felea, poreclit și Faliuță. Îi plăcea stepul să-l poate dansa, își amintea de Haru Harvey, Sandu Feyer, nu-l  punea pe Fred Astaire  înaintea acestor, azi, necunoscuți. iubea și pictura, nu avea bani pentru tablourile care îi plăceau, aduna albume, îi plăcea Loewendal ( în daneză, valea leilor).  Ce om minunat. Am trecut prin cimitirul Bellu, prin 2012, și… cu strângere de inimă i-am zărit numele pe o placă. Am trăit cu această tristețe, dar nu a durat mult. Într-o seară primesc un telefon – o voce vioaie și-a declinat numele- amicul meu, amatorul trăia. În cimitir era un defunct cu un nume identic. Omul meu trăia, așa cum numai un amator poate trăi o sută de ani și mai mult. Mi-a inspirat o poezie pe care o reproduc-     

Omul are mai multe vieți,

 dar una este reală,

 celelalte sunt virtuale.

 Dacă nu faci nimic în viața reală,

 în viețile virtuale vei face și mai puțin.

E o îmbulzeală de genii pe aici,

de nu poți strecura nici o  glumă.

 Toți sunt preocupați de postumitate

 sau de glorie pământească.

 Aproape toți.

 Unii scriu cu peniță subțire

de sare și sângele de pe sticlă.

Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă.

 Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase.

 Eu ce să fac? Se întreabă Bulă.

 Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele,

 mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă.

 Ce să mai muște? Dinți nu mai are,

 numai o inimă, și aia bolnavă.

 Plec cu el la plimbare,

 poate că am noroc ,

 mă întâlnesc cu Nichita,

cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur.

 Cade o frunză, tu plângi.

Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi.

 Moare un fluture, plângi.

 Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni

 de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină.

 Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.

 Nu mai scriu despre frunze și fulgi și fluturi.

Să nu mai plângi niciodată, cad și eu ca o frunză.

 

BORIS MARIAN

Povestirile Marelui Urs

 

Era odată o căprioară bolnavă, dar nimeni nu știa de  ce boală suferea. Trăia izolata,  avea o prietenă cu care vorbea  uneori la telefon. De  ea s-a îndrăgostit un cerb ceva mai trecut, i-a închinat  poeme, a adunat flori pentru ea,  galbene, violete, albe,  albăstrui, de toate culorile ce se găsesc din belșug pe  dealurile din jurul munților pierduți în nori. Căprioara i-a mulțumit prin telefon, i-a mai răspuns de câteva ori , apoi , brusc a  întrerupt orice legătură  cu cerbul, dar  discuțiile cu  prietenele ei au continuat. Ba mai saluta politicos câte un cerb apărut din întâmplare pe  pajiște. În zadar a încercat cerbul să afle de ce boală suferea aleasa inimii sale. Nici semne nu mai dădea. O altă căprioară, mai miloasă i-a explicat că prietena ei este și bolnavă și foarte ocupată.  Cerbul a înțeles că  tăcerea frumoasei căprioare are altă explicație. A devenit îngândurat, neatent la pericolele care îl pășteau, astfel că într-o zi o împușcătură seacă puse capăt chinului său. Coarnele sale au fost puse la intrarea într-o cabană vestită în partea locului, chiar în ziua când avea loc un nuntă cu mulți oaspeți. Din cer, de unde se afla, cerbul lăcrima cu mari stropi de lumină albastră.

 

Era un marinar cam pezevenghi, avea o corabie mică și transporta de toate, aur, cărbune, haine  vechi, etc. Într-un port a întâlnit un cântăreț-poet, pe nume Orfeu și l-a luat pe  corabie să  mai înveselească  și el pe cei câțiva tovarăși de afacere.   Orfeu s-a întrecut pe sine, atrăgea naiadele care însoțeau corabia și îi repetau numele, rugându-l  să vină la ele. Geloși, mateloții l-au aruncat pe Orfeu în valuri și duși au fost. În zadar i-a chemat bietul om, s-a înecat și gata. Dar acesta nu este sfârșitul. Marinarii erau mai bătrâiori, mai bolnăviori și pe rând se duceau pe cea lume, iar cel mai ieftin mod de a se debarasa de morți, pentru pezevenghiul de patron era să-i arunce în valuri. Acolo, minune, ei deschideau ochii uimiți și îl vedeau pe Orfeu  pe un tron de coral, înconjurat de naiade frumoase. Bucuroși , se îndreptau spre noul  stăpân, dar Orfeu nu la adresa nicio vorbă, nici nu cânta pentru ei. De aceea oceanul este plin de pești mici și amărâți.

 

Ți-a murit toată familia, i-a spus șeful închisorii unui ocnaș, după 25 de ani de detenție, în ziua eliberării. Omul s-a aruncat pe jos de durere, a cerit să fie lăsat în închisoare, dar directorul s-a  enervat și l-a aruncat afară cu o legăturică de haine.  A pornit fostul ocnaș prin pădure și , pe drum s-a întâlnit cu Marele  Urs.  Acesta nu era deloc urs, ci un uriaș bătrân care l-a primit cu dragoste în coliba sa. Ce știi să faci, prietene? L-a întrebat.  Păi sap și eu la sare, cărbuni, tai lemne. Nu, de citit știi? Știam, dar cred că am uitat. Ia scrie ceva aici pe scoarța asta. A luat omul  o creangă mai tare și a început să scrie. Și a scris și a scris, nu s-a mai oprit. Marele Urs se uita de peste umăr și se minuna. Scriitor ai să fii. Mergi la oraș și vorbește cu prietenul meu, Viezurele. A ajuns omul la oraș,  s-a întâlnit cu Viezurele, acesta l-a lăudat cum scrie, i-a tipărit  mai multe  texte  și … ce să credeți. A luat omul cel mai mare premiu pentru  scriptori. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Marele Urs. Eu știu, dacă mai trăiește?

 

BORIS MARIAN