Viaţa este un criptopoem
Viaţa noastră este un criptopoem. Vrem să părem rezistenţi, chiar duri, dar în noi se desfăşoară un poem tânguitor, nu există om să nu se jelească faţă de sine însuşi că soarta îi este potrivnică. Chiar în culmea succesului, omul este neliniştit, nemulţumit. De aceea, la ora actuală genurile clasice de literatură, poezia, proza, nu au audienţa necesară. Cea mai în suferinţă este poezia, este o inflaţie de poezie, unele poeme sunt extraordinare, dar oamenii nu le citesc. Dramaturgia, datorită teatrelor, regizorului, actorilor mai rezistă, cu condiţia să ajungă pe scenă. Poezia zace în depozite, în librării, oamenii preferă jurnale intime, romane de dragoste, de acţiune. Proza s-a degradat, în sensul că fie este filosofardă , fie vulgară, fie de ambigen, iar proza bună, chiar premiată cu Nobel se citeşte cu neîncredere. Cine ştie ce au scris ultimii cinci laureaţi cu Nobel pentru literatură ? Nu mă refer aici la elita intelectuală. Ea nu mă interesează aici. Consumatorii au cuvântul. Nu dispreţuiesc elita, dar ea trăieşte despărţită de ... vulg. Scriitorii nu prea sunt solidari, fiecare caută căile proprii spre succes de public, succes material. Revin, criptopoemul este un gen nou, propus de subsemnatul, adică notaţia fulgurantă, alături de informaţia culturală, citate din oameni inteligenţi, aforisme, toate într-un creuzet, bine amestecat şi servit ...cald. Acesta este un ... manifest? Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții
cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria , aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi.„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Liberatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial.Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă.Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca ... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de ... talent moral. Există o etică a lui Robinson? Bună întrebare.
Ne prefacem că dăruim, când în realitate furăm ...Eu cred că nimeni nu are dreptate, numai putere... Iubesec oamenii în măsura în care semănă cu câinii, florile, pietrele...Furia mea nu poaze rezista în faţa unui surââ, fie fals, al duşmanului... Stau departe de gloata care urlă ...Poezia este o cenuşăreasă din cauza inflaţiei de versuri...Bunăvoinţa poate fi interesată, răutatea este absolut gratuită...Bunătatea disperată devine răutate...Morala mea este mai inteligentă decâtr cea divină...Posteritatea nu poate fi dreaptă pentru că este a celor mulţi...Ceritudinea semănă cu moartea ...Am oroare de înţelepţi şi de moralişti...Nu iubesc realul, numai mirajul....Stabileşte diferenţa şi punţile dintre râs şi plâns...Mai bine sfinţesc fleacurile, decât să compromit sfinţii...Bunul Eugen Ionescu.
Boris Marian
.
Caietul vechi
Caietul vechi de poeme
Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este așa. Este suma intențiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii își ascund intențiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este așa. Intenția este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălțimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viața este blondă, fiindcă o Giocondă, fiindcă o Giocondă merită oricare –n clipa care moare. Lasă-mi moștenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moștenire. Si s-au dus desculți, ciungi și orbi și sluți până-n Rădăuți, până-n Rădăuți. Ăsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee.......Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Domnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câțiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?... Am auzit că nici una dintre fostele mele nu mai trăiește, dar nici una, au fost înțepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nu, țipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpirație. Un boschetar dormea. Închis este aerul sub grilaj de stea. Voronca se plimba cu o îngerea. Pune-mi degetul pe buze, iubita mea, să tac, să nu mai spun nimic care să te rănească, tăcerea este darul zeilor. Toate plantele ştiu să tacă, numai noi fluierăm şi mormăim. Sena poate fi râul vieţii şi al morţii, dar râul nostru este bunul nostru, proprietatea noastră, cu bărcuţe de hârtie, din caietul vechi de poeme. BORIS MARIAN
Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este așa. Este suma intențiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii își ascund intențiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este așa. Intenția este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălțimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viața este blondă, fiindcă o Giocondă, fiindcă o Giocondă merită oricare –n clipa care moare. Lasă-mi moștenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moștenire. Si s-au dus desculți, ciungi și orbi și sluți până-n Rădăuți, până-n Rădăuți. Ăsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee.......Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Domnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câțiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?... Am auzit că nici una dintre fostele mele nu mai trăiește, dar nici una, au fost înțepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nu, țipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpirație. Un boschetar dormea. Închis este aerul sub grilaj de stea. Voronca se plimba cu o îngerea. Pune-mi degetul pe buze, iubita mea, să tac, să nu mai spun nimic care să te rănească, tăcerea este darul zeilor. Toate plantele ştiu să tacă, numai noi fluierăm şi mormăim. Sena poate fi râul vieţii şi al morţii, dar râul nostru este bunul nostru, proprietatea noastră, cu bărcuţe de hârtie, din caietul vechi de poeme. BORIS MARIAN
Lupul de stepă
Fereşte-mă, doamne, de dezamăgiri. Se spune că ne supără cel mai mult cei care se plictisesc de noi. Adică preferăm o adversitate activă, faţă de indiferenţă. Mai este şi nivelul pretenţiilor. Nu sunt atras de multitudinea de informaţii de pe Internet, numai anumite aspecte literare, istorice, muzică , nu oricare. In schimb , ma lointaine R. se distrează cu diversitatea Internetului ca un copil. Chiar o invidiez. Nici nu este a mea. Evident, murim încet. Balzac sau altcineva are o pevestire, mi se pare Wilde, în care pictorul reuşeşte să facă un portret după modelul iubitei sale pe care o obligă să-i pozeze, dar ea îmbătrâneşte fără ca el să observe. Când portretul este gata, lumea vine şi îl admiră, iar iubita lui era de mult îngropată. Povestirea m-a impresionat. In general, tot ce este legat de călătoria în timp mă fascinează. Dacă nu aş fi avut necazurile cu sănătatea, cred că aş fi trăit o mie de ani. Aşa, simt că mă apropii tot mai mult de poarta cea mare, desigur, nimic iminent. Dar nici nu mă mai sperie ca înainte. Când nu te mai sperie moartea, înseamnă că eşti bătrân. Ceea ce unii nu înţeleg este că viaţa poate fi foarte banală şi poate fi foarte interesantă. Talentul este capacitatea de a transmite ceva deosebit de banalitate. Nu toţi au talent. Poţi fi foarte inteligent, dar netalentat. Sunt două calităţi care nu se confundă, dar se pot completa. Nu poţi fi idiot şi talentat. De câteva luni corespondez cu acidor şi nu ştiu aproape nimic despre ea, in afara unor efuziuni şi acelea repede trecătoare. Nu cred că a îmbătrânit. Cred că speră încă să facă o ... partidă plăcută, nu găseşte, nu m-ar deranja, dar mi-ar plăcea să ştiu. Cu mine are şansa de a se certa, deşi eu nu am asemenea dorinţe. Trecutul este mic şi sărac, până şi o poză unică s-a pierdut. Am şi eu o poză antică, nici nu o caut , o am în minte. Prezentul este mai puternic. Mă intrigă „tataie” cu care mi se adresează unii. O fi exteriorul meu astfel. In ce mă priveşte renasc şi mă înving zilnic. Este adevărat că sunt un ... lup de stepă
OM
Între a fi om şi a fi om de cultură prefer OMUL
Un schimb prostesc de replici cu un anonim m-a făcut să scriu acest titlu care nu ar avea nici o logică dacă, ideal vorbind, cultura, ştiinţa, talentul ne-ar asigura şi calitatea de om, dar nu se întâmplă chiar aşa. Altfel nu ar fi existat un Goebbels, Rosenberg, ideologul nazist, Mengele, Lenin, ş.a. Nu am numit pe semidocţii Hitler, Stalin, ş.a.Nici Wagner nu era chiar dăruit cu multă omenie, dacă s-a înverşunat să urască rasa semită. Eu nu ştiu ce-i în cer, dar avem loc, noi, pe pământ? Stropi de fiere şi de jale, răni cumplite ce se-ascund... Peste munţi de suferinţă şi oceane de nevoi, scria un poet puţin cunoscut, H.N. Bialik. Când soarele-n arbori se stinge treptat, veniţi s-o primim pe regina Şabat, priviţi-o cum, sfântă, coboară...O ramură căzută pe gard a adormit şi astfel dorm şi eu, fructul căzut, ce-mi pasă de trunchi? Traducerea aparţine lui Fundoianu. Fă-mi stâncă loc, spre ţărmul colţuros se-aruncă-n clocot negrul val spumos... El a intrat în grădina secretă a înţelepciunii, cu torţa ridicată... Iar ca să uit cu totul de bietul anonim cu veninul său, voi scrie ceva din sufletul meu – Ia-mi totul, anii, banii, duhul, i-am inima, prefă-mă-n animal, sunt otrăvit de soare ca şi stuful, iar soarele e trupul tău regal, nu sunt gelos, ba sunt, pot chiar ucide din dragoste, din ură, din coşmar, eu pot privi cum floarea se deschide, în timp ce tu treci albă, un gheţar. Un poem scris prin 2009, publicat într-o plachetă care a trecut ca o frunză, toamna, fiecare carte cu soarta ei, spuneau latinii, dar nu ştiau că fiecare carte este şi un om. Aici cultura se identifică, aşa sper, cu omul, în carte, iubiţi cititori, citioare, iubită Isadora, regina mea, dintotdeauna. BORIS MARIAN MEHR
.
Un schimb prostesc de replici cu un anonim m-a făcut să scriu acest titlu care nu ar avea nici o logică dacă, ideal vorbind, cultura, ştiinţa, talentul ne-ar asigura şi calitatea de om, dar nu se întâmplă chiar aşa. Altfel nu ar fi existat un Goebbels, Rosenberg, ideologul nazist, Mengele, Lenin, ş.a. Nu am numit pe semidocţii Hitler, Stalin, ş.a.Nici Wagner nu era chiar dăruit cu multă omenie, dacă s-a înverşunat să urască rasa semită. Eu nu ştiu ce-i în cer, dar avem loc, noi, pe pământ? Stropi de fiere şi de jale, răni cumplite ce se-ascund... Peste munţi de suferinţă şi oceane de nevoi, scria un poet puţin cunoscut, H.N. Bialik. Când soarele-n arbori se stinge treptat, veniţi s-o primim pe regina Şabat, priviţi-o cum, sfântă, coboară...O ramură căzută pe gard a adormit şi astfel dorm şi eu, fructul căzut, ce-mi pasă de trunchi? Traducerea aparţine lui Fundoianu. Fă-mi stâncă loc, spre ţărmul colţuros se-aruncă-n clocot negrul val spumos... El a intrat în grădina secretă a înţelepciunii, cu torţa ridicată... Iar ca să uit cu totul de bietul anonim cu veninul său, voi scrie ceva din sufletul meu – Ia-mi totul, anii, banii, duhul, i-am inima, prefă-mă-n animal, sunt otrăvit de soare ca şi stuful, iar soarele e trupul tău regal, nu sunt gelos, ba sunt, pot chiar ucide din dragoste, din ură, din coşmar, eu pot privi cum floarea se deschide, în timp ce tu treci albă, un gheţar. Un poem scris prin 2009, publicat într-o plachetă care a trecut ca o frunză, toamna, fiecare carte cu soarta ei, spuneau latinii, dar nu ştiau că fiecare carte este şi un om. Aici cultura se identifică, aşa sper, cu omul, în carte, iubiţi cititori, citioare, iubită Isadora, regina mea, dintotdeauna. BORIS MARIAN MEHR
.
Condamnarea la moarte
Condamnarea la moarte
Prin anii 60, am văzut piesa lui Mirodan, „Celebrul 702”, una dintre cele mai reuşite din dramaturgia postbelică. A fost jucată şi în alte ţări, s-a realizat şi un film, unii spuneau că subiectul ar fi fost împrumutat de la americani, etc. Este vorba de un condmanat la moarte prin electrocutare, iar omul se apucă să-şi scrie memoriile. Nici „Regele moare” de Eugen Ionescu, văzută cam prin 1970 nu m-a impresionat atât ca piesa lui Mirodan. După un timp, am citit „Cu sânge rece” de Truman Capote, o variantă bine tradusă, în română. Autorul a luat interviuri de la doi condamnaţi la moarte care au ucis o familie de fermiei sau cam aşa ceva. Condmanaţii nu erau foarte speriaţi. Mulţi ştiu că Dostoievski a fost şi el condamnat la moarte prin anii 40 ai secolului XIX, iar ţarul l-a graţiat în timp ce plutonul de execuţie se pregătea să ţintească spre condmanaţii la moarte, printre care se afla şi tânărul Fiodor Mihailovici. Pedeapsa a fost comutată în ani de ocnă, Dostoievski a scris „Amintiri din casa morţii”. Descrierea ocnei ţariste este aproape floare la ureche faţă de „Arhipelagul GULAG” al lui Soljeniţân. Dipă eliberare, Dostoievski a devenit din antiţarist un vehement antisocialist, iar romanul „Demonii” se referă la aceşti socialişti, pe care îi ura din tot sufletul. Nu demult am cunoscut un om care a fost condamnat la moarte de regimul lui ceaşcă. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit mult. Nehotărât, oportunist în relaţiile personale, supus influenţei unui scandalagiu care se bate cu cărămida în piept că este anticomunist, dar eu nu am auzit despre el niciodată înainte. Fostul condamnat la moarte a pierdut, dacă a avut vreodată, tot curajul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Partenerul său insultă „într-o veselie” ( ce-mi place expresia!) pe orice interlocutor care nu se exprimă cum i-ar conveni dumnealui, iar omul meu, eroul acelei condamnări parcă este hipnotizat. Ceva s-a petrecut cu el, o reacţie inversă faţă de transformarea lui Dotoievski sau Soljeniţân, pe care experienţa salvării din ghearele morţii i-a îmbogăţit cumva, moral.
Personal am trecut de două ori prin perioade de cumpănă, în privinţa sănătăţii, iar experienţa de la cutremurul din martie 1977 nu o mai pun la socoteală. Mă simt, acum, mai putrernic, mai fericit chiar, viaţa este preţuită mai mult după ce treci prin pericolul suprem..dar nu toţi apreciază acest dar. Cititorule, bucură-te că respiri, că vezi culoarea cerului sau cel puţin a mobilei din casă. Că auzi cum se trânteşte o uşă, că undeva este cineva care cântă de tristeţe sau în aşteptarea iubitului/ iubitei.
Boris Marian
Prin anii 60, am văzut piesa lui Mirodan, „Celebrul 702”, una dintre cele mai reuşite din dramaturgia postbelică. A fost jucată şi în alte ţări, s-a realizat şi un film, unii spuneau că subiectul ar fi fost împrumutat de la americani, etc. Este vorba de un condmanat la moarte prin electrocutare, iar omul se apucă să-şi scrie memoriile. Nici „Regele moare” de Eugen Ionescu, văzută cam prin 1970 nu m-a impresionat atât ca piesa lui Mirodan. După un timp, am citit „Cu sânge rece” de Truman Capote, o variantă bine tradusă, în română. Autorul a luat interviuri de la doi condamnaţi la moarte care au ucis o familie de fermiei sau cam aşa ceva. Condmanaţii nu erau foarte speriaţi. Mulţi ştiu că Dostoievski a fost şi el condamnat la moarte prin anii 40 ai secolului XIX, iar ţarul l-a graţiat în timp ce plutonul de execuţie se pregătea să ţintească spre condmanaţii la moarte, printre care se afla şi tânărul Fiodor Mihailovici. Pedeapsa a fost comutată în ani de ocnă, Dostoievski a scris „Amintiri din casa morţii”. Descrierea ocnei ţariste este aproape floare la ureche faţă de „Arhipelagul GULAG” al lui Soljeniţân. Dipă eliberare, Dostoievski a devenit din antiţarist un vehement antisocialist, iar romanul „Demonii” se referă la aceşti socialişti, pe care îi ura din tot sufletul. Nu demult am cunoscut un om care a fost condamnat la moarte de regimul lui ceaşcă. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit mult. Nehotărât, oportunist în relaţiile personale, supus influenţei unui scandalagiu care se bate cu cărămida în piept că este anticomunist, dar eu nu am auzit despre el niciodată înainte. Fostul condamnat la moarte a pierdut, dacă a avut vreodată, tot curajul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Partenerul său insultă „într-o veselie” ( ce-mi place expresia!) pe orice interlocutor care nu se exprimă cum i-ar conveni dumnealui, iar omul meu, eroul acelei condamnări parcă este hipnotizat. Ceva s-a petrecut cu el, o reacţie inversă faţă de transformarea lui Dotoievski sau Soljeniţân, pe care experienţa salvării din ghearele morţii i-a îmbogăţit cumva, moral.
Personal am trecut de două ori prin perioade de cumpănă, în privinţa sănătăţii, iar experienţa de la cutremurul din martie 1977 nu o mai pun la socoteală. Mă simt, acum, mai putrernic, mai fericit chiar, viaţa este preţuită mai mult după ce treci prin pericolul suprem..dar nu toţi apreciază acest dar. Cititorule, bucură-te că respiri, că vezi culoarea cerului sau cel puţin a mobilei din casă. Că auzi cum se trânteşte o uşă, că undeva este cineva care cântă de tristeţe sau în aşteptarea iubitului/ iubitei.
Boris Marian
Democratul autocrat
Democratul autocrat
Cel mai rău autocrat este fanaticul democrat care delară că nu are nici mamă, nici tată de dragul democraţiei. Canetti spunea că lupta de idei se termină întotdeauna cu sânge nevinovat. Nu neapărat cu sânge, aş zice eu, dar cu un preinfarct, un infarct, o depresie, poate ceva mai grav, oricum, orice fanatism trebuie respins din prima reacţie. Un fost prieten îmi spune că mie îmi trebuiesc 20 de ani ca să înţeleg democraţia, cum o înţelege el. Brucan ştia el ceva, că a murit înainte de termen. Dumnezeu să-l odihnească. Nici eu nu cred că mai apuc 20 de ani, deci democraţia pentru mine este un bun pierdut. Dar fostul meu prieten înoată deja în bazinul democraţiei, înoată şi pe faţă şi pe spate. Ferească Dumnezeu să-l contrazici cu ceva. Te umpli de invective de la retardat la bolşevic nenorocit. El recomandă cetăţenilor patriei să plece fiecare unde poate. Ne putem aştepta ca peste 20 de ani să rămână aici numai cei care nu mai pot circula. Cum o fi în alte ţări? Am vizitat câteva, dar una este să fii turist şi alta să trăieşti în acea ţară. Numai la noi turistul vede dintr-un foc cum stăm, situaţia este clară. Murdăria este la vedere, sărăcia la fel, violenţa şi cuvintele porcoase circulă în toată libertatea lor, că doar de ce l-am mai împuşcat grabnic pe nefericitul ceaşcă? Nu vorbesc aici de îmbogăţiţi prin furt, că toată lumea vorbeşte, inclusiv cei care fură. „Prinde hoţul”, strigă şi hoţul. Dacă dictatura nu dă chix niciodată, decât la momentul năruirii fulgerătoare, democraţia noastră a dat chix ceas de ceas şi an de an. Cacealmaua loviluţiei a continuat cu aceea a multipartitismului, apoi a justiţiei mereu reformate şi deformate, apoi a sistemului sanitar şi educaţional într-o continuă subnutriţie bugetară. De aceea fostul meu prieten are dreptate – mi îmi trebuie nu 20 de ani, ci două secole ca să înţeleg democraţia. Dar fiind eu încredinţat că există avatarul ca formă de perpetuare a vieţii, poate voi fi un copac, vai de capul meu.
Boris Marian
Cel mai rău autocrat este fanaticul democrat care delară că nu are nici mamă, nici tată de dragul democraţiei. Canetti spunea că lupta de idei se termină întotdeauna cu sânge nevinovat. Nu neapărat cu sânge, aş zice eu, dar cu un preinfarct, un infarct, o depresie, poate ceva mai grav, oricum, orice fanatism trebuie respins din prima reacţie. Un fost prieten îmi spune că mie îmi trebuiesc 20 de ani ca să înţeleg democraţia, cum o înţelege el. Brucan ştia el ceva, că a murit înainte de termen. Dumnezeu să-l odihnească. Nici eu nu cred că mai apuc 20 de ani, deci democraţia pentru mine este un bun pierdut. Dar fostul meu prieten înoată deja în bazinul democraţiei, înoată şi pe faţă şi pe spate. Ferească Dumnezeu să-l contrazici cu ceva. Te umpli de invective de la retardat la bolşevic nenorocit. El recomandă cetăţenilor patriei să plece fiecare unde poate. Ne putem aştepta ca peste 20 de ani să rămână aici numai cei care nu mai pot circula. Cum o fi în alte ţări? Am vizitat câteva, dar una este să fii turist şi alta să trăieşti în acea ţară. Numai la noi turistul vede dintr-un foc cum stăm, situaţia este clară. Murdăria este la vedere, sărăcia la fel, violenţa şi cuvintele porcoase circulă în toată libertatea lor, că doar de ce l-am mai împuşcat grabnic pe nefericitul ceaşcă? Nu vorbesc aici de îmbogăţiţi prin furt, că toată lumea vorbeşte, inclusiv cei care fură. „Prinde hoţul”, strigă şi hoţul. Dacă dictatura nu dă chix niciodată, decât la momentul năruirii fulgerătoare, democraţia noastră a dat chix ceas de ceas şi an de an. Cacealmaua loviluţiei a continuat cu aceea a multipartitismului, apoi a justiţiei mereu reformate şi deformate, apoi a sistemului sanitar şi educaţional într-o continuă subnutriţie bugetară. De aceea fostul meu prieten are dreptate – mi îmi trebuie nu 20 de ani, ci două secole ca să înţeleg democraţia. Dar fiind eu încredinţat că există avatarul ca formă de perpetuare a vieţii, poate voi fi un copac, vai de capul meu.
Boris Marian
Doi căţei
Doi căţei
În onoarea lui S.M. şi P.C.
Au fost odată doi căţei. Unul se trăgea din tată lup şi mamă dog, altul din tată dog şi mamă lupoaică.Ar trebui să spunem mamă dogă, dar nu merge. Cei doi căţei lătrau toată ziua, în special unul dintre ei, al cărui timbru speria trecătorii, El de fapt voia să spună ceva despre democraţie, dar devenise periculos şi muşca la oricare ocazie, doar să fie cineva în apropiere, chiar dacă respectiva persoană ar fi vrut să-l mângăie. Acesta era P. Celălat căţel, mai modest, să-i spunem S. încerca fără succes să-l potolească. Au crescut ei mai măricei, P. s-a făcut paznic, ia S. ţinea socotelile. Nu exista zi să nu fie cineva atacat de câinele P. Azi aşa, a doua zi la fel. Au început să curgă plângeri la şeriful oraşului. A venit şeriful a cercetat cazul şi a hotărât că P. trebuie îndepărtat din oraş. Dar ce se făcea S. fără P.? Să plece amândoi, au hotărât localnicii. Nu era bine, s-ar fi supărat toţi câinii din zonă. Şerifului i-a venit o idee. Pe câinele P. l-a făcut jurnalist, iar pe S. om de afaceri. Câine şi om de afaceri? Aici este toată socoteala. Am uitat să vă spun că cei doi câini se trăgeau din oameni, dar într-o noapte tulbure, când acoperişul casei s-a prăbuşit peste stăpâni, de frică, prichindeii s-au prefăcut în câini şi au scăpat cu viaţa. Mă credeţi, bine , nu mă credeţi şi mai bine, dar eu vă spun că totul este exact cum v-am spus.
BORIS MARIAN
În onoarea lui S.M. şi P.C.
Au fost odată doi căţei. Unul se trăgea din tată lup şi mamă dog, altul din tată dog şi mamă lupoaică.Ar trebui să spunem mamă dogă, dar nu merge. Cei doi căţei lătrau toată ziua, în special unul dintre ei, al cărui timbru speria trecătorii, El de fapt voia să spună ceva despre democraţie, dar devenise periculos şi muşca la oricare ocazie, doar să fie cineva în apropiere, chiar dacă respectiva persoană ar fi vrut să-l mângăie. Acesta era P. Celălat căţel, mai modest, să-i spunem S. încerca fără succes să-l potolească. Au crescut ei mai măricei, P. s-a făcut paznic, ia S. ţinea socotelile. Nu exista zi să nu fie cineva atacat de câinele P. Azi aşa, a doua zi la fel. Au început să curgă plângeri la şeriful oraşului. A venit şeriful a cercetat cazul şi a hotărât că P. trebuie îndepărtat din oraş. Dar ce se făcea S. fără P.? Să plece amândoi, au hotărât localnicii. Nu era bine, s-ar fi supărat toţi câinii din zonă. Şerifului i-a venit o idee. Pe câinele P. l-a făcut jurnalist, iar pe S. om de afaceri. Câine şi om de afaceri? Aici este toată socoteala. Am uitat să vă spun că cei doi câini se trăgeau din oameni, dar într-o noapte tulbure, când acoperişul casei s-a prăbuşit peste stăpâni, de frică, prichindeii s-au prefăcut în câini şi au scăpat cu viaţa. Mă credeţi, bine , nu mă credeţi şi mai bine, dar eu vă spun că totul este exact cum v-am spus.
BORIS MARIAN
Transplantul
Transplantul
Un om şi-a pierdut mâna dreaptă, piciorul stâng, organele interne şi alte piese mai puţin importante într-un accident nenorocit. A fost dus la spital, deşi omul nici nu părea să respire. L-au aşezat într-un incubator, cam cum se face cu un bebeluş, medicii s-au pus pe aşteptat, s-au dat anunţuri în ziar. Un miliardar a promis o sumă mare fiecărui donator care se va oferi să contribuie la „repararea” pacientului. După un an şi jumătate, pacientul a ieşit ca şi nou pe poarta spitalului. Nu mai avea servici, dar a simţit furnicături în mâna dreaptă. A început să fure tot ce se nimerea pe partea acestei mâini. Un antrenor a observat că piciorul stâng este foarte bine dezvoltat. L-a propus atacant într-o echipă de fotbal, de club. A devenit omul o celebritate. S-a lăsat de furat. De băut, bea de stingea, ficatul fiind obişnuit cu aşa ceva, de la un donator necunoscut. Mă rog, avea toate calităţile şi metehnele donatorilor. Un singur obicei nu i s-a modificat. Minţea cu un talent nemaipomenit. Astfel am aflat că nu suferise nici un accident. Omul era scriitor.
Boris Marian
Un om şi-a pierdut mâna dreaptă, piciorul stâng, organele interne şi alte piese mai puţin importante într-un accident nenorocit. A fost dus la spital, deşi omul nici nu părea să respire. L-au aşezat într-un incubator, cam cum se face cu un bebeluş, medicii s-au pus pe aşteptat, s-au dat anunţuri în ziar. Un miliardar a promis o sumă mare fiecărui donator care se va oferi să contribuie la „repararea” pacientului. După un an şi jumătate, pacientul a ieşit ca şi nou pe poarta spitalului. Nu mai avea servici, dar a simţit furnicături în mâna dreaptă. A început să fure tot ce se nimerea pe partea acestei mâini. Un antrenor a observat că piciorul stâng este foarte bine dezvoltat. L-a propus atacant într-o echipă de fotbal, de club. A devenit omul o celebritate. S-a lăsat de furat. De băut, bea de stingea, ficatul fiind obişnuit cu aşa ceva, de la un donator necunoscut. Mă rog, avea toate calităţile şi metehnele donatorilor. Un singur obicei nu i s-a modificat. Minţea cu un talent nemaipomenit. Astfel am aflat că nu suferise nici un accident. Omul era scriitor.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)