Anche io sono pittore
Am visat că am orbit. Am început o nouă viață, ca Borges. Te vedeam doar pe tine, iubito, erai blondă, apetisantă, mă făceai gelos, aveai o bluză cu decolteu, erai suplă și cuminte. Nu îndrăzneam să mă uit la tine ca la alte femei. O mică biserică străjuia malul. O adiere nelămurită, ca un sărut venit cu valurile ne făcea să ne clătinăm precum frunzele plopilor inexistenți. Unde eram? Mi-ai spus – „Închide ochii și vei vedea”. ”Dar sunt orb”, ți-am răspuns. Ai râs cu un clinchet de aur. M-ai îmbrățișat și eu simțeam că mă înalț deasupra norilor. „Unde ești?”, am întrebat. „ Aici, sunt cu tine”.
Pluteam. Nu eram îngeri, dar pluteam. În jurul nostru , ne întovărășeau Cyrano, Dali, Picasso, alți câțiva prieteni vechi. ”Și noi am orbit”, spuneau ei. Dar tu vedeai totul. O să fie bine, spuneai, fără lacrimi, fără reproșuri, fără prihană. Doar visul și uitarea. Soarele părea un tigru făcut ghem, un tigru blând. Am coborât și ne-am luat de mână. O mână e un suflet. Va veni și noaptea darurilor, ai spus. Am zâmbit. Brusc am început să văd totul cu o claritate uluitoare. Parcă aveam în ochi lunete de mare distanță. Erai la mii de kilometri și te vedeam. Aici am vrut să ajungem, mi-ai spus. De acum ne vom apropia treptat, zi cu zi, ceas de ceas, până ce ne vom contopi. Și atunci? Din noi se va naște o lume. Hai să pictăm cerul, marea, plaja, biserica, pe noi, doi, vom picta în oglindă.
Se făcuse noapte. Eram singur, ca luna, ca stelele. Nu eram orb, eram singur. Îți auzeam vocea, dar eram singur. Corăbii scufundate de sute de ani se clătinau în adâncul mării. Le simțeam mișcarea. Unde ești? Aici, mi-ai răspuns. Nu te vedeam. Nu eram orb, nu te vedeam. Atunci ți-am făcut portretul, pe nisip, apoi l-am udat cu lacrimi.
BORIS MARIAN
Mozaicul
Mozaicul fragmentat
MOTTO
”Toate –s vechi și nouă-s toate”, doar Poetul este-n drept să ne spună ce socoate, căci Poetul e Profet.
După câte îmi amintesc, dragostea mea a început în Grădinle Semiramidei. Venit după multe războaie, eram plin de răni. Coboram cu greutate fiecare treaptă, în ceața înmiresmată a grădinii. Iubita mă aștepta la malul mării. Rănile s-au vindecat pe loc. „Sunt vrăjitoare”, mi-a spus iubita, „ te voi face nemuritor”. Apoi a dispărut. Oare acesta să fie prețul iubirii?
Un cap de oaie, mâini, picioare, copacul crește dinspre cer, iar pe pământ ajung mioare, lapte și miere, fiere, fier. Încerc să-ți desenez azi chipul, iubita mea, de unde vii? Artistul e mereu ridicol, dar e artist din sute, mii. Tăceri solemne ne-nconjoară, noi ne iubim, coroane largi de ramuri ne scujnd dogoarea, ne despuiem, ne suntem dragi. Faci semne, scrii cu buze roșii pe trupul meu un alfabet, hieroglifele, strămoșii ceva știau, adânc secret.
Din jale s-a-ntrupat iubirea, era seara târziu, un crap plutea prin cameră, se auzea muzica de pe CD. Crapul purta pantaloni verzi, ochelari cu ramă metalică. Iubita dormea în camera de alături. Registrul de cheltuieli se deschidea singur la mijloc. Între foi erau striviți cărăbuși de aur. CD-ul reproducea imnul de stat al Bataviei. Crapul saluta și plutea mai departe. Au apărut trei surori, un birjar , un medic legist, tigrul de serviciu și prezentatorul. Iubita dormea în camera de alături. Se apropia miezul nopții. Din bordelul de vizavi se auzea Marșul lui Radetzky. Crapul se lăsă pe dușumea. Pământul părea nelocuit, dacă ignorăm prezența Clotildei și Florindei. Nu le cunoșteam. Iubita dormea în camera de alături. Crapul striga în somn ceva în limba peștilor. Birjarul îl lovi puternic în burtă pe crap. Era nevoie de o infirmieră. Cândva iubisem o infirmieră, dar ea nu mai trăia. Medicul legist constată moartea crapului. Bietul de el, era un crap bun. Iubita se trezește. Iadul se preface în Paradis. Numai Eu și Ea, în rest , liniște.
Omul este cules de ciorchinii din vie. Acum vinul e om și omul e vin. Căldura și lumina pătrund în organele omului. Se ajunge la un mare incendiu. Femeia e cauza, bărbatul – efectul. Iar dincolo – marea care așteaptă. Eu nu mă voi încarcera într-un mormânt. Voi alerga mereu spre mare, ca spre o iubită. Iubita este acum pe plajă, plaja sunt eu. Marea este iubita mea.
Pana aleargă pe hârtie, o ușoară preocupare umbrește fericirea celui ce caută. „ Cu cine vorbești?”, mă întreabă iubita. „Cu tine, numai cu tine”, răspund, dar știu că nu pot să mă fac înțeles. Iubita dă din cap. Aș vrea să o sărut, nu am brațe, nu am buze, sunt o simplă pană. „ Te voi întrupa”, spune iubita rostind un blestem în latină, „teribilis visu facies”. Pe loc devin ceea ce sunt. Așa spune legenda, dar nimeni nu m-a văzut coborând pe țărm. Înseamnă că aici m-am născut. Cad în genunchi și mulțumesc, dar cui? Iubita nu mai este nicăieri. Norii pluteau vineți ca niște morți. Un ochi de cer albastru se deschidea la orizont. „Acolo”, am spus, ecoul a revenit , „acolo nu e nimic”. Dar despre acel acolo misterios voi reveni cu o altă ocazie.
BORIS MARIAN
MOTTO
”Toate –s vechi și nouă-s toate”, doar Poetul este-n drept să ne spună ce socoate, căci Poetul e Profet.
După câte îmi amintesc, dragostea mea a început în Grădinle Semiramidei. Venit după multe războaie, eram plin de răni. Coboram cu greutate fiecare treaptă, în ceața înmiresmată a grădinii. Iubita mă aștepta la malul mării. Rănile s-au vindecat pe loc. „Sunt vrăjitoare”, mi-a spus iubita, „ te voi face nemuritor”. Apoi a dispărut. Oare acesta să fie prețul iubirii?
Un cap de oaie, mâini, picioare, copacul crește dinspre cer, iar pe pământ ajung mioare, lapte și miere, fiere, fier. Încerc să-ți desenez azi chipul, iubita mea, de unde vii? Artistul e mereu ridicol, dar e artist din sute, mii. Tăceri solemne ne-nconjoară, noi ne iubim, coroane largi de ramuri ne scujnd dogoarea, ne despuiem, ne suntem dragi. Faci semne, scrii cu buze roșii pe trupul meu un alfabet, hieroglifele, strămoșii ceva știau, adânc secret.
Din jale s-a-ntrupat iubirea, era seara târziu, un crap plutea prin cameră, se auzea muzica de pe CD. Crapul purta pantaloni verzi, ochelari cu ramă metalică. Iubita dormea în camera de alături. Registrul de cheltuieli se deschidea singur la mijloc. Între foi erau striviți cărăbuși de aur. CD-ul reproducea imnul de stat al Bataviei. Crapul saluta și plutea mai departe. Au apărut trei surori, un birjar , un medic legist, tigrul de serviciu și prezentatorul. Iubita dormea în camera de alături. Se apropia miezul nopții. Din bordelul de vizavi se auzea Marșul lui Radetzky. Crapul se lăsă pe dușumea. Pământul părea nelocuit, dacă ignorăm prezența Clotildei și Florindei. Nu le cunoșteam. Iubita dormea în camera de alături. Crapul striga în somn ceva în limba peștilor. Birjarul îl lovi puternic în burtă pe crap. Era nevoie de o infirmieră. Cândva iubisem o infirmieră, dar ea nu mai trăia. Medicul legist constată moartea crapului. Bietul de el, era un crap bun. Iubita se trezește. Iadul se preface în Paradis. Numai Eu și Ea, în rest , liniște.
Omul este cules de ciorchinii din vie. Acum vinul e om și omul e vin. Căldura și lumina pătrund în organele omului. Se ajunge la un mare incendiu. Femeia e cauza, bărbatul – efectul. Iar dincolo – marea care așteaptă. Eu nu mă voi încarcera într-un mormânt. Voi alerga mereu spre mare, ca spre o iubită. Iubita este acum pe plajă, plaja sunt eu. Marea este iubita mea.
Pana aleargă pe hârtie, o ușoară preocupare umbrește fericirea celui ce caută. „ Cu cine vorbești?”, mă întreabă iubita. „Cu tine, numai cu tine”, răspund, dar știu că nu pot să mă fac înțeles. Iubita dă din cap. Aș vrea să o sărut, nu am brațe, nu am buze, sunt o simplă pană. „ Te voi întrupa”, spune iubita rostind un blestem în latină, „teribilis visu facies”. Pe loc devin ceea ce sunt. Așa spune legenda, dar nimeni nu m-a văzut coborând pe țărm. Înseamnă că aici m-am născut. Cad în genunchi și mulțumesc, dar cui? Iubita nu mai este nicăieri. Norii pluteau vineți ca niște morți. Un ochi de cer albastru se deschidea la orizont. „Acolo”, am spus, ecoul a revenit , „acolo nu e nimic”. Dar despre acel acolo misterios voi reveni cu o altă ocazie.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)