Teorema vântului

Te bucură de vântul cel hoinar, îmi spune Eugen Montale, poeții laureați vorbesc mai rar, iar ceilalți alcătuiesc vocale,
Vântul ce astă seară sună atent, ca briciul pe obrazul aspru
Se aseamănă cu nobilul din Kent, cu un ochi negru, altul de-alabastru, frumoasa Esterina l-a uitat, iar Julieta e-n vilegiatură,voi știți, pe amândouă le-am cântat, îmbogățind tezaurul din Lună, aproape o fantezie alcătuind, în miezul zilei simt cum crește sarea la Marea Moartă, la mărețul Ind,
Iubirea mea-i la Soarele Răsare. Iară Sandu David spune, apele uitării line, duc trecutul peste strune, prin ferestrele deschise, de la mine în Marquise, cât durează depărtarea, ca privirea peste dune, noaptea se preface-n marea ce de David Sandu spune.Numai glasul se rotește într-un spațiu fără margini, lângă Zidul care crește din speranțe și din lacrimi.„ Trebuie să recunoaștem că natura este foarte variată. Da, zise saturnianul, natura este asemeni unui răzor cu flori... Ea este asemeni unei adunări de blonde și brune ... Avem șaptezeci și două de simțuri ... imaginația noastră trece dincolo de nevoi” – Voltaire, aproape incredibil. In parc bătea un vânt ce te punea pe gânduri, puteai să fii un om uitat în patru scânduri, puteai să fii bufon, puteai să fii Buffon, dar ce puteai să fii nu ar avea rezon, ești viu, ești tot ce vrei și câine, frunză, stea, puteai, între evrei, să fii chiar Mesiah , dar ești un trecător mai trist ori mai puțin decât ar merita umbrosul tău destin. Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer omie de biete cuvinte, pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranța, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, o, Doamne, și mă petrece în raiul promis pentru poeții ce-și sfarmă frunțile de toți pereții. Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citește din Marmontel, sensul profund al vieții îi scapă, în baie picură robinetul de apă.

Peter Pan

Un om, o rădăcină, multe, apare Peter Pan, cine-l ascultă? El nu va crește mare, Peter Pan, el se oprește la optzeci de ani. Era sfârșit de august, fiind bolnav, m-am despărțit de alfabetul alef-tav, doar Nazarethul se zărea nainte, un cartier din Amsterdam, copil cuminte era doar Peter Pan, adică eu, muzeul negru îl păstra pe Dumnezeu, iar moartea se-odihnea-n fereastră, în două lumi s-au împărțit, cu viața noastră s-a întâmplat ceva, eu nu știu bine, un glas de porumbiță ne alină, Veneția era sau nu era, doar toamna-ncepe anul, hașana. Iar soarele e-n ochii mei, fierbinte astru, fără ochi, așa cum nu există zei, nici Dumnezeu nu are loc decât în sufletul meu mut, cum pot să-mi neg eu sufletul, nicicând, dar după moarte-l împrumut altei făpturi. Adam – pământ.Ascult porunca lui Spinoza, nu râzi, nu plângi, nu osândești,mai lesne poate spune proza, viața doar s-o înțelegi.Iar fericirea nu-i răsplata virtuții, falsei rugăciuni, ea este, strălucind, virtutea, minune este-ntre minuni. „Veneam pe câmpuri către casă.Era exact la jumătatea verii.Pajiștile fuseseră deja curățate.Venea la rând secara” Din „Hagi Murad” de Lev Tolstoi. Veneam deci către casă, venea la rând secara, iar eu priveam c-un ochi la coasă și se făcuse seara.Acasă eu veneam, călare, prin lanul larg, e grâu, secară, eu nu știam care-i cărarea, nu deosebeam grâu de secară, ș.a.m.d. „Tatăl meu a murit acum unsprezece ani( al meu a murit acum 49 de ani). Pe atunci aveam doar patru ani ( eu aveam 19). Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună”, este un text din Jostein Gaarder. Eu nu scriu o carte cu tatăl meu, deși mi-l amintesc perfect, după o jumătate de secol. Nu pot scrie despre el, deși a fost un om admirabil, îmi este prea aproape și nu cred că un prozator adevărat poate reproduce, nici nu se recomandă, viața sa de familie.„Când vin să mă cuibăresc în brațele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aș fi dorit să exist”, scrie Michael Ondatje. Ce pot să adaug?

Raymond Carver

Raymond Carver ( Catedrala), vorbea despre nevastă-sa, am amuțit, o chema Olla,abia aștept să ne vedem,uf, părul ăsta, am virat și am intrat pe o alee, taci, bă, Joey, i-a zis păunului,tu ai dinți frumoși, Fran, cred că o să mănânc o bucățică din aia,păunul s-a văicărit din nou, copilașul cel gras țopăia, păunul dădea să intre în casă, musafirii mult se mirau,casa prietenului meu. Este bine să te exprimi direct? Este bun artificiul, să nu te înțeleagă oricine, să ai un cod personal? Arta nu copiază viața, dar nici viața nu este un tablou fix, fiecare o vede altfel, arta este chiar privirea fiecăruia.Viața umană e un roman, dar romanul nu e uman, îți piere un frate, te doare că-l pierzi, cad copacii plîpânzi și verzi, cad copacii bătrâni, rămuroși, fug din cale eroi și fricoși, glonțul e ieftin, pâinea e dulce, iar Dulcineea nu ne seduce, ea este moartea, noi , cavalerii, viața e visul pe patul tăcerii. Ce este mai bine să fii ? Piatra care reține tot, apa care nu reține nimic, nisipul care reține orice urmă pe care apoi o pierde Din înțelepciunea japoneză. La anul una mie nouă sute și un pic, eu m-am retras din cursă, cum vă zic, sătul de slujbe și pomeni și temeneli, escaladam munții de cremene, fidel adâncului, nepieritorului plistis, m-am hotărât să urc în Paradis, acel tărâm pe care toți l-am moștenit doar pe hârtie, fără timbre, fără plic, gelos eram, frumos eram , și mă uitam cum se închide-n urma mea un geam, o voi de mult îmi tot promiteți, nu mai cred, eu mă retrag în propriul vis, ca un strateg, am să-mi închipui că trăiesc postum, poemul meu, tu ești spre țărmuri un colun.
Mai am vreo zece mii și-i termin, ne spune mareșalul Vierme, iar un bețiv cu pixu-n mână, îmi povestește cum la stână, el număra oile toate, se socotea un om cu carte, au câte oi ucis-a el? Până l-a prins un berbecel, chiar un berbec aflat pe steme, de care mielul nu se teme, ajută, Doamne, necredinței, credința multă mută dinții, fii mai prietenos cu noi, erai în Rai, noi eram goi, astăzi refuz oricare forță ce-ncearcă să ucidă morții, gândind în secoli și în spații, ce spun jurații, avocații? Căci boala e o altă lume, doar cu durere și cu spume, orbul zărește o culoare de care nimeni habar n-are, doar orbul este înțelept, doar orbul vede ce e drept, nu-i vina lui, e Domnul –orbul, nu-i vina lui, e Domnul – corbul, iar visul – prima amintire, viața – prima primenire, durerea are un limbaj ca un motor într-un garaj, garajul cu mașini de lux, uiar moartea este în reflux. Stim că e periculos să-nghiți un os puțin mai gros, dar plăcerea, dar durerea ce vin cu cântec din Sierra, oameni fricoși, se spune-n Carte se află doar în altă parte. Stimate maur, stimate Othello, ascultă aria lui Leporello, unul iubește , altul ucide, unul ne minte, altul decide, timpul face dreptate cu carul, unii cu laurii, alții cu parul, fiindcă dreptatea e boală curată, crede în Arya și Aryavartha, scrisul e zilnic, nevoia e mică, tone de cărți pentru o bunică, e lumea, poete, pe care-o visai, ca o fântână din Bahciserai.

Viața este

Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel e zâmbetul, nu poți să-l mai uiți, alții
cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”-- Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singurele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, --- aparent, placidul France. .„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, - Tolstoi. „Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera. „Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).

Apocriful

Poemul apocrif


M-am temut în inima mea Apocriful Genezei spunea Zămislire dinVeghetori Uriașii copii din flori Arca s-a așezat pe Ararat Noi am arat, voi ați arat, ei au semănat Enoch a scris și el o carte Nici o bibliotecă nu o mai are Decât în parte Arphaxad a avut doi copii după Potop De acolo ne tragem toți Din acei copii Dezertăm din memorie, din Belomorie, mi se părea că alunec, mă-nec, eram subjugat de obiecte, insecte, trupul năștea alt trup și alt suflet, clonare fără nici un răsunet, iar totul era de ce , pentru cine? Pentru sălbaticul ce ieșea dintre ruine și încercva să se ridice din nou în peștera vastă, fără ecou. Acum Petru Popescu- Cum se întâmplă uneori, am fost odată, într-un vis poate, un bondar verde zbătându-mă prins între două rânduri de geamuri”. Poftim, Kafka, aproape calchiat. Mai departe este altceva.
Trăiești o viață, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineața, iar amiaza e și mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric și scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morții, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbește despre morți, are el o socoteală, nu-l cunoaște pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Știrile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândești pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur și își caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică și se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, își zâmbesc din colțul buzelor moi și-apoi se-mbulzesc să-și scoată paltoanele, să-și scoată mai repede din teatru doamnele, iar când își pun pășăriile simt o ciudată rezistență, de ghimpi, „Ași, o aureolă nu prea gravă”, își spun repezindu-și trupul în stradă.„Bună dimineața”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creștet – coroana înțelepciunii, iar în fereastră ard petunii.

N-am cunoscut nemuritori

N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioși, bieții de ei, nu râdeți, neputincios este și Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aș acorda o decorație, un ordin al neputinței, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plătește, mâinile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi, refuzul iubirii este o crimă nepepsită, Dar va veni și vremea celor neiubiți, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede, am să-ți dau un nume, băiatule, de n-o să mă uiți, de sub piatră am să-l scot, așa cvum pe piatră numele se șterg. Adiază prin somnul nostru avalanșe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă. Questo ripete il flutto, adică valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine știe”. Acești domni au coșmaruri, trebuie vindecați, dați-le ștreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, acești domni care vor să moară , dar niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepți ca niște brazi de un an jumătate, curați ca zăpada din Kilimandjaro,
Eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumiți, nu vor face nazuri, ei nici nu există.De unde această senzație de fericire ? Imi amintesc de doamna A. O femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat, desigur, doar ca bărbat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, m-a tulburat de parcă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult, avea pe atunci aproape 8o de ani. Cred că s-a dus, frumoasă cum era, undeva, lângă Fecioara Maria, dacă există. Pentru mine era intangibilă, nu eram doar timid, dar mi-era rușine de prietenul meu, iar ea nici nu mă considera bărbat.

Profesorul nu este trist

Profesorul nu este doar eseist, nici biciclist el nu este, nici trist, are multe pe cap, adunând cărți, biblioteci, incunabile, gând, gând și iar gând fără spațiu de zbor, pare un fluviu rămas la izvor, scrie și scrie cărți după cărți, precum copiii ce-adună mărci, acele semne de la markgrafi, scrie profesorul în strada Kavafi, doar pe Kavafis el îl întrece și curajos pleacă-n Grecia rece.Tu, care mergi ostenit prin pustiu, ce vise mai ai, ești încă viu? Dar într-o zi vei spune, adieu, astfel ne cântă Mireille Mathieu, iar de vei crede că ești părăsit, când te vei teme de propriul sfârșit, spune adio nopților lungi, nu întrfeba unde ajungi, dacă izvorul pare secat, oricare drum ți se pare barat, lasă fereastra deschisă, auzi pașii iubitei , câini andaluzi? Urmuz spune că Stamate privea Kosmosul ( sic!) cu ironie și indulgență ... apoi dispăru în infinitul mic. Ce poate face fantezia dintr-un subșef de birou?
Un bogătaș l-a jignit pe un rabin renumit, neștiind cine este. Când a aflat, a venit în grabă să-și ceară iertare. Răspunsul a fost – „Rabinul te iartă, dar omul oarecare nu te poate ierta”.
O cefalopoda umblă-n garderobă, iar cefalopodul ne indică nordul, trece controlorul, el îți cere cordul, îi arăți biletul, el respinge gestul, dar pretinde restul. Varianta X – Iar noi nici nu știm cine este prim, cine e secund, eu azi mă ascund, un poet uitat la bagaje-n vrac, iar cefalopoda umple garderoba cu miros de ceară și de bună seară.
Afară este ceață, frig, eu ies în ceață, tot eu strig, unde mai e ce-a fost odată, când mă plimbam eu cu o fată, pe nume, parcă, Gwendolyne, nici voi nu știți, noi nu știam.
Durerea te face neom, apoi iar om, de nu mai știi cine ești, , cum te numești, orașul este București? Sau poate suntem la Iași , unde nu poți fi laș, nici ticălos, doar poți să te duci la bar, în Malabar, Zanzibar sau Răcari.
Profesorul se gândea intens la Hamlet, atât de intens, încât Hamlet îi apăru în față tânăr, cutezător, dar atins de moarte, iubirea profesorului
Plutea pe apele memoriei cântând, profesorul își ținea propriul craniu în palmă și discuta degajat cu Hamlet, nici o trădare nu-l atingea, nici cât un zbor de pasăre, Hamlet știa toate răspunsurile, păcat că murea, profesorul discuta cu el probleme grave și Hamlet murea, așa se întâmplă mereu și nu numai cu profesorul.
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Tu nu știi , morții cresc în noi, gândesc în secole, un-doi, un spirit prea profund – o groapă, un labirint din care scapă doar cine mai visează ziua, iar cine nu, răspunde „piua”, eu voi respinge orice forță, deși nu-s Medici, nici Sforza.Fă-ți timp și fii prietenos, prea-i scurtă viața pentr-un os.

Avem timp

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alții, să respectăm înalții, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar și proiecte, din lipsă de obiecte,avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiții și cenușă, destinul după ușă, din nori și amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecții neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandrețea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubește, iubirea nu e-n dește, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să știi mai mult ce-i bine, deși au două fețe, monezile răzlețe, e timp să rabzi , să nu rabzi, te poți trezi din colaps, erou e cel ce știe , orice ar fi, să fie egal cu sine însuși, chiar de rămâne singur, de simți durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferință, ea ține de-o ființă, nu te-nrăi oricare să creadă că ești tare, de ești cinstit cu tine, poți fi cu orișicine, când scrisul te alină, ai propria-ți lumină.
Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viața este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toții un tată, o mamă, am avut mai multe rude și prieteni, dar cu toții singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, șuieră jivina, latră câinii-n parcuri și la colț de stradă, de-aș lătra ca dânșii, liber, fără zgardă.„Orașul visurilor spulberate” de John Cheever
Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaș.

A rămas singur

A rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine.Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilorIl văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o tweamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche.Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere.

Multiculti

Multiculturalism, o, Doamne, ca de apă avem nevoie de el, că este masculin. Tangențe care marchează, ce marchează ele? Armonia interetnică. Frumos deziderat ca un copil nenăscut. Dozaj corect. Starea de urgență, pfui! Limbaj jurnalier nenorocit. Dar ce colegă bună. Inflexiuni, plasma gândirii, gongorisme. Borborisme, meteorism, barbiturice. Carnavalul ideatic al lumii, bolnavul , idiotul și guma. Robia marilor iubiri, fobia cariului pe fir. Nu poți trăi fără rădăcini ? Asta s-o creadă cretinii. Nu poți trăi fără bikini, asta da, oh, yes.
Regele Midas avea un fix, scria cu pixul, cu orice risc, despre urechi ce să vorbim, ele mai cresc și-n țintirim. Ce lecții mari ne dă viața? Mai multe-nveți când mergi la piață, în „țara fetelor” nu ai scăpare, de scapi și țara lor dispare.
Neînvinsul Nietzsche – Din lenevie se naște întreaga psihologie. Cum și cel mai curajos dintre noi, arareori spune ceea ce știe.In jurul meu sunt fotografiile părinților, bunicilor, unchilor, verilor, fiului meu și nepoților mei. Mă simt în familie, pot muri liniștit, dar nu mor. Lângă mine este numai soția, cred și sper că va fi mereu așa. Eu voi pleca primul pe calul cel negru, spre munții învăluiți de negurile unor taine greu de pătruns.Cele șapte trepte ale omului.Omul izvorăște deasupra Muntelui.Treapta vegetală a vieții lui. Treapta Marii Istorii. Treapta reîntoarcerii în Cosmos. Si mai sunt trei pe care eu nu le știu.
„M-am născut dintr-o familie bună, în orașul York, în anul 1632, din familia Robinson poreclită Crusoe. Eram al treilea copil la părinți și neavând nici un meșteșug, începui a-mi face fel de fel de planuri”, nu țin minte când am citit prima oară acest mirific început de roman, tradus cu fermecătoare oltenisme de Radu Rosetti. Don Quijote, Monte Cristo, Nemo, eroii mei din copilărie, dar cel mai de seamă, acest marinar înțelept ce gândea ca un oltean.Văzui, făcui.....
„I have no name/I am but two day old”, scrie William Blake în „Infant Joy”, iar năvalnicul Walt scrie „ You sea! I resign myself to you also” Fericiții poeți, fericiți cu darul primit, ei nu cunosc mizeria, dezamăgirea.
S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede , cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață. Scriitorul Gh.S. este unul dintre cei mai viguroși prozatori ai literaturii române de azi și de trei decenii încoace. A fost premiat de mai multe ori, dar istoricii literari îl ignoră fiindcă e un revoltat, este și biciclist pe de-asupra. Scrie el – „ Despre crima umilinței și despre crima de a fi demn... Umilința este o crimă pentru demnitatea umană. Insă, totodată, umilința este cea mai înaltă virtute a individului”. Splendid. Eu-„Ajută-ți aproapele, departele, arată-le că ești mai bun, oarecum, decât tâlharii orașelor, satelor, ca un nebun, fii înțelept, de poți, să te ferești de hoți și de povești, de mincinoși, de prea deștepți, te bucură de bucuria altuia, iubire dă cui vrei, cândva vei sta cu Domnul la o ceașcă de cafea”.

Cavalerii de fier

Cavalerii de fier tac mărunt, au inima de carborund, cavalerii tăcerii, cavalerii cu fuste, cavalerii languste,
bieți cavaleri, din fostele primăveri, cum ar dori vremea
s-o dea înapoi, armura din grele foi de tablă forjată de muncă, de muncă, de muncă, peste zidul înalt armura se-aruncă, rămâne gingaș trupul de floare, ușor atins de ninsoare.
Duc o luptă surdă cu propria mea prostie, chiar în noi prostia este preponderentă. Ne dăm seama ? Nu mereu.
Adevărul nu este niciodată în favoarea noastră.„Ca Orfeu cânt moartea pe strunele vieții și frumusețea pământului și a ochilor tăi care adună cerul, lucruri obscure, s-ar zice. Nu uita că dimineața a fost și a ta, când patul ți-era umed de rouă și garoafa îți domea pe inimă, vezi urma fumului cum se ridică, trece aproape de tine. Cu struna liniștii întinsă de-a lungul sângelui, făceai inima să-ți cânte. Buclele ți s-au transformat în crinul de umbră al nopții și văpaia neagră a întunericului din nou îți mistuie chipul. Iar eu nu-ți mai aparțin, acum plângem separați. Dar, ca Orfeu, cunosc viața pe struna dragostei și adun albastrul ochiului tău închis pe vecie”. Versurile aparțin marei poete Ingeborg Bachmann, traducere Emil Nicolae. Se pare că poeta se adresa memoriei lui Paul Celan, pe care l-a iubit. Cui spun eu toate astea ? Pe cine interesează ? Plângem separați ?
„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea prin inima neagră de codru trecea, croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea, cânta dintr-un flaut de os și zicea : -Veniți să vânăm în păduri nepătrunse mistrețul cu colți de argint, fioros, ce zilnis își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos” - Ștefan Augustin Doinaș.
.