Cum vântul ne pătrunde-n creier
Cum vântul ne pătrunde-n creier, o undă bucuriei, un zefir, mărăcinişul nu este un Meier, iar moartea nu este Pamir. Halucinaţie intenţionată, spune unul cu nume de cartof australian, ca nişte pietre ude scoate prunul atâtea roade fără gust de animal. Pădurile virgine stau întinse, iar mărilor nici nu le pasă de păduri, copacii se umflară, leşuri stinse, un papagal repetă, furi-nu furi? Nu încerca să-nveţi pe dinafară, şopteşte alfabetul mai încet, o teamă prefăcută prima oară nu te îndeamnă la prieteni, la perechi, acţiunile ne cer şi cunoştinţe, profesorul se nalţă ca un nor, rămâne scaunul, e gol, două perniţe discută despre vremuri cu fiori, apoi părea că ne aflăm pe o verandă, abia se auzeau voci pe gazon, nu te juca prea mult şi nici prea iute, ne sfătuia bătrânul majordom.
Oamenii se scoală de dimineaţă pentru a se chinui ziua-ntreagă, dar ce chin dulce? Întreabă profesorul la micul dejun. Când nu vom mai plânge din pricina morţii vom fi oare mai fericiţi? Întreabă profesorul, îşi pune pălăria de paie. Cugetând la tine însuţi, vei permite intrarea hoţilor în cetate? Spune profesorul, punând lesa câinelui său de rasă, cum fiul nu poate fi duşmanul tatălui, oricât ar voi, nici eu nu pot fi duşmanul lumii, întoarce profesorul cheia în broasca porţii ruginite, îndrăgeşte-mă aşa cum sunt, rău de gură şi-n fond, foarte blând, adaugă şi dispare cu câine cu tot ăn praful ridicat de o basculantă.
Uneori este bună şi politica mea, gândeşte struţul, în nisipul cald capul visează o oază liniştită, în timp ce glonţul vânătorului loveşte din plin, ce-aş putea face când picioarele nu mă mai ajută? Doar să visez o oază liniştită, unde nu sunt nici vânători şi nici arme. Uneori este şi visul o armă, chiar redutabilă, îi răspunde profesorul, adăugând jenat, dar asta sună a fabulă, mie nu-mi plac.
Boris Marian
Acelaşi glas
Acelaşi glas, aceeaşi privire
Acelaşi glas, aceeaşi privire, acelaşi păr blond, anii trecură, ca lumina prin fereastră, pereţii s-au îngălbenit, ca într-o casă fără proprietar, de mult au dispărut copacii dimprejur, iar vorbele... „Ofelia, la mănăstire”, spune Hamlet, dar inima lui sângerează. Din tavan se scurg stropi. „Ce poate fi mai rea decât o despărţire?”, a şoptit ea. I-a răspuns vântul. În iubire nici nemurirea nu mai poate fi o consolare. Hamlet râde. Iar ea, gândind la moarte, se întreabă „ Va plânge, oare, el, iubitul meu? Doar va păli uşor? Va repeta acele vechi, frumoase jurăminţi?”. Dar între ei este tăcerea grea, precum sunt draperiile, precum e semiîntunericul din săli de gheaţă, Elsinore. Acelaşi glas, cu o privire, azi, schimbată, va spune - „Ofelia, la mănăstire”. De parcă nu-i deajuns că inima de mult i s-a oprit. Cad picuri lent, din bolta fără viaţă, este sânge? De mult Hamlet e o legendă, dar Ofelia nu-i.
Ai ascultat vreodată-n miez de noapte, în patul tău, trezit pe jumătate, în geam, un cântec lung de şoapte? O, Doamne, mult mai grea ca o pedeapsă e binecuvântarea Ta.
Trăim atât de aproximativ... Calul a murit, iar carul este de mult fum pe ceruri...Mi-e bine şi mi-e rău în amalgam, zice poetul Iureş. A fost smuls tapetul de pe vechile amintiri, acum par şi mai vechi. Azi nu cred că jucăm acelaşi joc. Nu vreau să vă trezesc uimirea, nici mila bleagă, vreau să discutăm despre orice, despre uimirea lumii şi neputinţa-n care ne aflăm. Cruzimea este mult mai rece decât ne închipuim. Timpul, costum elastic de balet, zicea Luiza Carol în duet cu unul Vlad de la Marina, e vorba de poetul , bată-l vina. Uluitor le zice - Cataracta timpului se prăvălea peste cristalinul ochiului de oţel, iar muntele gemea ca un copil. Ce-mi spune pomul este o poveste pe care am s-o spun, dar cine este dispus să mă asculte? Sunt ca o bucată de pământ, un doi pe unu pentru un om blând. Acum, că a venit iubita, mă fac vesel şi spun – povestea noastră a început cu sfârşitul, aşa că după un timp, ne vom da în leagăne şi vom râde ca proştii la soare. .
Boris Marian
Acelaşi glas, aceeaşi privire, acelaşi păr blond, anii trecură, ca lumina prin fereastră, pereţii s-au îngălbenit, ca într-o casă fără proprietar, de mult au dispărut copacii dimprejur, iar vorbele... „Ofelia, la mănăstire”, spune Hamlet, dar inima lui sângerează. Din tavan se scurg stropi. „Ce poate fi mai rea decât o despărţire?”, a şoptit ea. I-a răspuns vântul. În iubire nici nemurirea nu mai poate fi o consolare. Hamlet râde. Iar ea, gândind la moarte, se întreabă „ Va plânge, oare, el, iubitul meu? Doar va păli uşor? Va repeta acele vechi, frumoase jurăminţi?”. Dar între ei este tăcerea grea, precum sunt draperiile, precum e semiîntunericul din săli de gheaţă, Elsinore. Acelaşi glas, cu o privire, azi, schimbată, va spune - „Ofelia, la mănăstire”. De parcă nu-i deajuns că inima de mult i s-a oprit. Cad picuri lent, din bolta fără viaţă, este sânge? De mult Hamlet e o legendă, dar Ofelia nu-i.
Ai ascultat vreodată-n miez de noapte, în patul tău, trezit pe jumătate, în geam, un cântec lung de şoapte? O, Doamne, mult mai grea ca o pedeapsă e binecuvântarea Ta.
Trăim atât de aproximativ... Calul a murit, iar carul este de mult fum pe ceruri...Mi-e bine şi mi-e rău în amalgam, zice poetul Iureş. A fost smuls tapetul de pe vechile amintiri, acum par şi mai vechi. Azi nu cred că jucăm acelaşi joc. Nu vreau să vă trezesc uimirea, nici mila bleagă, vreau să discutăm despre orice, despre uimirea lumii şi neputinţa-n care ne aflăm. Cruzimea este mult mai rece decât ne închipuim. Timpul, costum elastic de balet, zicea Luiza Carol în duet cu unul Vlad de la Marina, e vorba de poetul , bată-l vina. Uluitor le zice - Cataracta timpului se prăvălea peste cristalinul ochiului de oţel, iar muntele gemea ca un copil. Ce-mi spune pomul este o poveste pe care am s-o spun, dar cine este dispus să mă asculte? Sunt ca o bucată de pământ, un doi pe unu pentru un om blând. Acum, că a venit iubita, mă fac vesel şi spun – povestea noastră a început cu sfârşitul, aşa că după un timp, ne vom da în leagăne şi vom râde ca proştii la soare. .
Boris Marian
Acolo
Acolo
Acolo s-au mutat bunicii, nepoţii,Rădăuţii, Adjudul, Bacăul, Piatra- Neamţ, Botoşanii, fără petunii, fără căruţe,fără păduri de molizi şi de fagi, mişunând de mure şi de zmeură vie ca nişte sălbăticiuni,fără tălăngile vacilor, fără caimacul cel gros de un deget, fără câini ciobăneşti, trenuri mărfare, ţigăride cincizeci de bani, pachetul, fără anii de după război, acolo miroase a portocale, a cedru, jasmin, a lapte şi miere, acolo este o stradă, un colţ, o umbră ce aminteşte de Rădăuţii bunicii mele cu sufletul pur precum floarea.
Omului să-i fie accesibilă întâlnirea cu superlativul autentic, al existenţei sale, spune profesorul alunecând pe patine sub plaoia muzicală a becurilor colorate, gigantismul unei naturi exotice, simplu desfpşurată ar trebui sp dezechilibreze imaginarul, adagă sugând din îngheţata servită la mantinelă, ar trebui să plec pentru mulţi ani în munţi, dar nu mă lasă nevasta, se consolează, inspirând noaptea şi aerul ei tainic, mărunţi sunt munţii, dubioşi sunt unii oameni, strigă la ieşirea din patinoar, căutând cu ochii un taxi, desupra tuturor este Femeia Iubită, ca un acoperiş de pagodă. Am rămas singur repetând cuvintele profesorului.
Vezi viaţa prea simplu, spuse profesorul, ştergându-şi cu piele de căprioară ucisă lângă un carpen, ochelarii înrămaţi în plastic gălbui, fiecare om trăieşte şi moare în felul lui, de pildă voi îmi spuneţi profesorul, dar eu nu sunt decât un vagabond care tocmai se duce, nimeni nu-mi cunoaşte adevărata veselie şi adevărata foame, spuse profesorul punându-şi ochelarii ca două lacrimi mari, îngheţate.
Malum est absentia boni, spuse profesorul trăgând la vâsle şi suflând greu, somnul netezea apa lacului care se scurgea încet spre centrul pământului, soarele urva treptele norilor, vâsleam în zorii unei zile norocoase, nimic nu ne tulbura şi totuşi profesorul repeta, „Malum est absentia boni”, până când papa se scurse toată şi în craterul uscat puteam fi văzuţi împingând inutil aerul. BORIS MARIAN
Acolo s-au mutat bunicii, nepoţii,Rădăuţii, Adjudul, Bacăul, Piatra- Neamţ, Botoşanii, fără petunii, fără căruţe,fără păduri de molizi şi de fagi, mişunând de mure şi de zmeură vie ca nişte sălbăticiuni,fără tălăngile vacilor, fără caimacul cel gros de un deget, fără câini ciobăneşti, trenuri mărfare, ţigăride cincizeci de bani, pachetul, fără anii de după război, acolo miroase a portocale, a cedru, jasmin, a lapte şi miere, acolo este o stradă, un colţ, o umbră ce aminteşte de Rădăuţii bunicii mele cu sufletul pur precum floarea.
Omului să-i fie accesibilă întâlnirea cu superlativul autentic, al existenţei sale, spune profesorul alunecând pe patine sub plaoia muzicală a becurilor colorate, gigantismul unei naturi exotice, simplu desfpşurată ar trebui sp dezechilibreze imaginarul, adagă sugând din îngheţata servită la mantinelă, ar trebui să plec pentru mulţi ani în munţi, dar nu mă lasă nevasta, se consolează, inspirând noaptea şi aerul ei tainic, mărunţi sunt munţii, dubioşi sunt unii oameni, strigă la ieşirea din patinoar, căutând cu ochii un taxi, desupra tuturor este Femeia Iubită, ca un acoperiş de pagodă. Am rămas singur repetând cuvintele profesorului.
Vezi viaţa prea simplu, spuse profesorul, ştergându-şi cu piele de căprioară ucisă lângă un carpen, ochelarii înrămaţi în plastic gălbui, fiecare om trăieşte şi moare în felul lui, de pildă voi îmi spuneţi profesorul, dar eu nu sunt decât un vagabond care tocmai se duce, nimeni nu-mi cunoaşte adevărata veselie şi adevărata foame, spuse profesorul punându-şi ochelarii ca două lacrimi mari, îngheţate.
Malum est absentia boni, spuse profesorul trăgând la vâsle şi suflând greu, somnul netezea apa lacului care se scurgea încet spre centrul pământului, soarele urva treptele norilor, vâsleam în zorii unei zile norocoase, nimic nu ne tulbura şi totuşi profesorul repeta, „Malum est absentia boni”, până când papa se scurse toată şi în craterul uscat puteam fi văzuţi împingând inutil aerul. BORIS MARIAN
Ai spus
Ai spus
Ai spus să fiu aprilie,am fost aprilie,ai spus să fiu luna mai,am fost luna mai, dar la sfârşitul lunii mai,seara, mi-ai spus, pa, iubitule, eşti prea tinerel,eu am peste douăzeci şi trebuie să mă mărit,aşa vrea mătuşa mea, care îmi este şi mamă, m-am făcut iunie de supărare, am alergat după tine prin toată ţara, nu te-am găsit, pentru Vest nu aveam viză,apoi am aflat că mă căutai,apoi am aflat că te măritai, apoi m-am făcut decembrie şi afară ninge.
În cameră au pătruns doi fluturi mari. Profesorul încearcă să-i gonească, dar fluturii nu zboară, tremură, lipiţi de caietul cu scoarţe groase. Profesorul le sugerează zborul. Dar nu reuşeşte decât să le lovească la coate. Atunci începe să deseneze pe pereţi tot soiul de şopârle şi broaşte. Când întoarce capul, zăreşte un nor de fluturi care se ridică de pe caiet şi acoperă pereţii, îi intră în nas, în gură, se lasă striviţi, tot mai mulţi, tot mai grei, îl învăluie, straturi moi şi foşnitoare. Profesorul abia se vede.
Îşi făcea manichiura în timp ce comanda plutonului „foc”, „Unghiile se pilesc, numai pieliţa se taie cu foarfeca bine ascuţită”, îşi amintea cuvintele tatălui său, ofiţerul, apoi se auzi ticăitul foarfecii, o salvă plină şi iar ticăitul foarfecii bine ascuţite pentru piliţă, o pasăre neagră trecu printre crengi.
Cel mai mult mă înduioşează uzura oglinzii, orice pierdere mă face să plâng, except my life, dar tulbureala din ochiul oglinzii este cel mai trist fapt, , profesorul îşi mângâia obrazul neras, îi priveam pleoapele umflate, vocea îi era slabă şi răguşită, oglinda pierduse din strălucire, din netezime, se topea precum gheaţa sub lumina soarelui palid, oglinda zâmbind trist şi profesoral.
Boris Marian
Ai spus să fiu aprilie,am fost aprilie,ai spus să fiu luna mai,am fost luna mai, dar la sfârşitul lunii mai,seara, mi-ai spus, pa, iubitule, eşti prea tinerel,eu am peste douăzeci şi trebuie să mă mărit,aşa vrea mătuşa mea, care îmi este şi mamă, m-am făcut iunie de supărare, am alergat după tine prin toată ţara, nu te-am găsit, pentru Vest nu aveam viză,apoi am aflat că mă căutai,apoi am aflat că te măritai, apoi m-am făcut decembrie şi afară ninge.
În cameră au pătruns doi fluturi mari. Profesorul încearcă să-i gonească, dar fluturii nu zboară, tremură, lipiţi de caietul cu scoarţe groase. Profesorul le sugerează zborul. Dar nu reuşeşte decât să le lovească la coate. Atunci începe să deseneze pe pereţi tot soiul de şopârle şi broaşte. Când întoarce capul, zăreşte un nor de fluturi care se ridică de pe caiet şi acoperă pereţii, îi intră în nas, în gură, se lasă striviţi, tot mai mulţi, tot mai grei, îl învăluie, straturi moi şi foşnitoare. Profesorul abia se vede.
Îşi făcea manichiura în timp ce comanda plutonului „foc”, „Unghiile se pilesc, numai pieliţa se taie cu foarfeca bine ascuţită”, îşi amintea cuvintele tatălui său, ofiţerul, apoi se auzi ticăitul foarfecii, o salvă plină şi iar ticăitul foarfecii bine ascuţite pentru piliţă, o pasăre neagră trecu printre crengi.
Cel mai mult mă înduioşează uzura oglinzii, orice pierdere mă face să plâng, except my life, dar tulbureala din ochiul oglinzii este cel mai trist fapt, , profesorul îşi mângâia obrazul neras, îi priveam pleoapele umflate, vocea îi era slabă şi răguşită, oglinda pierduse din strălucire, din netezime, se topea precum gheaţa sub lumina soarelui palid, oglinda zâmbind trist şi profesoral.
Boris Marian
Itinerar dalmaţian
Itinerar dalmaţian - spre Adora
Diocleţian, Marco Polo, ehei, alţii, aceasta este Dalmaţia. Este omul unic în Univers? Este el util? Maşini, poluare, accidente, dar şi flori saturate de arome excitante. Femei frumoase, oriunde natura este frumoasă şi femeile sunt frumoase, voinice, fac trei copii. Bărbaţii sunt cuţitari, violenţi, băutori. Cine rabdă mai mult decât un câine,dar cu cât stoicism? Relaxarea orizontală, aceasta este Dalmaţia. Nici stâncile nu sunt nemuritoare, dovada- nisipul. Iubito, departe eşti, de m-ai uitat, reinventează-mă. Mulţi morţi s-au adunat în mine. Îi port, discut. A fi bolnav nu înseamnă a muri, a muri nu înseamnă a dispărea, iar a dispărea este chiar idealul absolut, neatins nici de Dumnezeu. Gânduri sub soarele dalmaţian. Din păcate, peştii nu cântă, poeţii cântă fals adeseori. A accepta viitorul înseamnă a accepta moartea. Azi, trebuie acceptată ziua de azi. Merg pe o linie dreaptă. În momentul când voi cădea, linia dreaptă se va curba. În ochi îmi zburdă muşte transparente, seamănă cu nişte crabi alburii. Deasupra norii plutesc în propriul ocean. Am zărit un şarpe cu capul strivit. Mai mişca. Are nervi acest şarpe. Nici el nu ştie că mai trăieşte. Cum este să fii legumă? Cea mai corectă poziţie este culcat cu braţele desfăcute, cu picioarele în unghi ascuţit, degetele răschirate, ochii închişi, burta suptă, mintea aiurea, până adormi. Cu cât ne gândim mai puţin la moarte cu atât ne apropiem de starea de animalitate, de fericire. Vinovat am fost o viaţă că am iubit. Mereu ascuns sub propria privire indiferentă. Sunt solidar cu tot ce-i nefiresc. Dumnezeu m-a pedepsit cu o viaţă relativ lungă. Totul se întoarce împotriva morţii mele. Până când? Lăsaţi-l să trăiască, zice Domnul, să-şi fie martor sieşi. O fată era blondă, o alta bruntă, a treia era moartea, dar nu-mi dădeam seama. Un vis. Minciuna este ca şi gripa, vine nechemată, pleacă, revine. Simt cum mă pietrific. Dalmaţia, loc final. Valul este semnul întrebării. Se spune că unele poeme le ştii din altă viaţă. De pildă, LUCEAFĂRUL lui Eminescu. Nimic despre Dalmaţia.
Boris Marian
Iunie 2010
Diocleţian, Marco Polo, ehei, alţii, aceasta este Dalmaţia. Este omul unic în Univers? Este el util? Maşini, poluare, accidente, dar şi flori saturate de arome excitante. Femei frumoase, oriunde natura este frumoasă şi femeile sunt frumoase, voinice, fac trei copii. Bărbaţii sunt cuţitari, violenţi, băutori. Cine rabdă mai mult decât un câine,dar cu cât stoicism? Relaxarea orizontală, aceasta este Dalmaţia. Nici stâncile nu sunt nemuritoare, dovada- nisipul. Iubito, departe eşti, de m-ai uitat, reinventează-mă. Mulţi morţi s-au adunat în mine. Îi port, discut. A fi bolnav nu înseamnă a muri, a muri nu înseamnă a dispărea, iar a dispărea este chiar idealul absolut, neatins nici de Dumnezeu. Gânduri sub soarele dalmaţian. Din păcate, peştii nu cântă, poeţii cântă fals adeseori. A accepta viitorul înseamnă a accepta moartea. Azi, trebuie acceptată ziua de azi. Merg pe o linie dreaptă. În momentul când voi cădea, linia dreaptă se va curba. În ochi îmi zburdă muşte transparente, seamănă cu nişte crabi alburii. Deasupra norii plutesc în propriul ocean. Am zărit un şarpe cu capul strivit. Mai mişca. Are nervi acest şarpe. Nici el nu ştie că mai trăieşte. Cum este să fii legumă? Cea mai corectă poziţie este culcat cu braţele desfăcute, cu picioarele în unghi ascuţit, degetele răschirate, ochii închişi, burta suptă, mintea aiurea, până adormi. Cu cât ne gândim mai puţin la moarte cu atât ne apropiem de starea de animalitate, de fericire. Vinovat am fost o viaţă că am iubit. Mereu ascuns sub propria privire indiferentă. Sunt solidar cu tot ce-i nefiresc. Dumnezeu m-a pedepsit cu o viaţă relativ lungă. Totul se întoarce împotriva morţii mele. Până când? Lăsaţi-l să trăiască, zice Domnul, să-şi fie martor sieşi. O fată era blondă, o alta bruntă, a treia era moartea, dar nu-mi dădeam seama. Un vis. Minciuna este ca şi gripa, vine nechemată, pleacă, revine. Simt cum mă pietrific. Dalmaţia, loc final. Valul este semnul întrebării. Se spune că unele poeme le ştii din altă viaţă. De pildă, LUCEAFĂRUL lui Eminescu. Nimic despre Dalmaţia.
Boris Marian
Iunie 2010
Nostalgii maligne
Nostalgii maligne
Antihilar, trece calul orb prin oraşul cu un singur corb, străjile se scarpină unde nu trebuie, şalele oamenilor s-au lăsat în jos, nu ne mai doare nimic, ducă-se naibii, imaginare sunt numai batistele, aţi văzut undeva o zăbală pierdută? Hemoragia avioanelor oprite în aer, parcul aşteaptă liniştit să-i vină în picaj un măgar zburător. Am participat la nişte alegeri, unde am obţinut cinci voturi din trei sute. M-au votat Jupiter Tonans, Venus Anadyomene, Zaraza, Popa Nan şi Petru Şchiopul. Primul ales a primit votul pălmaşilor...Am visat că o larvă frumoasă, verde, de culoarea smaraldului, a jadului, mi se urca în palmă, apoi, sub ochii mei se desfăcea într-un fluture minunat, de culoarea cafelei cu lapte, apoi devenea fiinţă umană cu numele de Isa, îşi punea coroană pe cap şi-mi poruncea – În genunchi! M-am trezit,
afară bâzâia un transformator de la instalaţia de răcire a restaurantului. Ah, pe toţi diavolii, am şoptit. Ai auzit de cearşaful strălucitor, un cearşaf-oglindă, pe care să aluneci, să nu te poţi scufunda? Cineva dădea stelele la polizor cum face dentistul. Am închis telefonul. Cărţile din dulapul redacţiei săltau pline de praf. Cred că ultimul care le-a citit a fost Franz Joseph, da, da, împăratul, desigur metamorfozat în şoarece. M-am gândit ce motor puternic este dorul de cineva, nici moartea nu poate ucide dorul, poate un cataclism cosmic. Ei bine, vorba poetului, aştept fotonii senzuali.
Boris Marian .
Antihilar, trece calul orb prin oraşul cu un singur corb, străjile se scarpină unde nu trebuie, şalele oamenilor s-au lăsat în jos, nu ne mai doare nimic, ducă-se naibii, imaginare sunt numai batistele, aţi văzut undeva o zăbală pierdută? Hemoragia avioanelor oprite în aer, parcul aşteaptă liniştit să-i vină în picaj un măgar zburător. Am participat la nişte alegeri, unde am obţinut cinci voturi din trei sute. M-au votat Jupiter Tonans, Venus Anadyomene, Zaraza, Popa Nan şi Petru Şchiopul. Primul ales a primit votul pălmaşilor...Am visat că o larvă frumoasă, verde, de culoarea smaraldului, a jadului, mi se urca în palmă, apoi, sub ochii mei se desfăcea într-un fluture minunat, de culoarea cafelei cu lapte, apoi devenea fiinţă umană cu numele de Isa, îşi punea coroană pe cap şi-mi poruncea – În genunchi! M-am trezit,
afară bâzâia un transformator de la instalaţia de răcire a restaurantului. Ah, pe toţi diavolii, am şoptit. Ai auzit de cearşaful strălucitor, un cearşaf-oglindă, pe care să aluneci, să nu te poţi scufunda? Cineva dădea stelele la polizor cum face dentistul. Am închis telefonul. Cărţile din dulapul redacţiei săltau pline de praf. Cred că ultimul care le-a citit a fost Franz Joseph, da, da, împăratul, desigur metamorfozat în şoarece. M-am gândit ce motor puternic este dorul de cineva, nici moartea nu poate ucide dorul, poate un cataclism cosmic. Ei bine, vorba poetului, aştept fotonii senzuali.
Boris Marian .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)