Antichitate

Am fost un elev slab la istorie. Orele de istorie erau ca niște vizite la Muzeul de Ceară sau pe Tărâmul Morților. Trecutul era liniștit, găunos, mut. Ni se preda despre vremuri trecute ca să ne resemnăm, conștiințe golite, în fața timpului prezent – nu pentru a făuri istoria, care fusese construită deja, ci pentru a o accepta. Astfel scria marele jurnalist Eduardo Galeano în „Memoria focului”. Uitarea infernului, memoria raiului, prezentul ne bate cu furia maiului, viziunile toate-s ascunse-n viroaga în care stă credinciosul, se roagă și ce spune el? Doamne, dă-mi fericirea, așa cum ne dă strălumina orbirea și, Doamne, te uit în fiece clipă și orice scriu astăzi e nu mai risipă, de aceea doar Tu ai memoria trează și cel care scrie la Tine visează. Acum, când corespondez cu R., care mă numește un „drag” din antichitate, mă simt aproape la fel ca atunci când așteptam la căminul studențesc să apară pe masa de la portăreasă o scrisoare cu scrisul mare și rotund de pe strada Grigore Mora, acest Mora era un om la care ţineam eu mult, deşi el zăcea bine mersi în humă, așa cum vom fi și noi, copiii lui Cain și Abel și Sem și Yafet , tot în acest pământ, care va fi și el o pulbere peste ceva milenii. De aceea cred în suflet, în nemurire și mi-e milă de cei care nu cred. Fără nemurire viața nu are sens. Ce mai contează că din 1961 au trecut 48 de ani, puteau trece 48 de secole, eu aș fi fost tot aici, sub formă de atom singuratic sau încadrat într-un proces de creație, procreație, etc. Asta este, antica mea R., toți suntem antici, doar antipatici să nu fim, o dată am fost la patinoar s-o învăț pe R. să patineze , iar eu patinam ca o cizmă fără talpă, așa că a venit un fost coleg de clasă, bietul Buliga, a patinat elegant, R. se ținea bine, se simțea bine și mi-a spus în stilul ei direct, foarte nimerit pentru un tip cu fumuri ca mine, că Buliga îi dă senzația unei siguranțe mai mari, ceea ce m-a bucurat nespus și am tăcut tot drumul la întoarcere acasă. Eram și acum sunt gelos oricând și pe oricine. Buliga, un tip pe care personal l-am chinuit de multe ori în școală, fiind eu un tip cam cu înclinații de torționar față de pisici, colegi, colege, dar care, Buliga ținea la mine pentru că îi ascultam versurile care erau o catastrofă în stil comsomolist , ei , bine, Buliga a murit într-un tren ce s-a lovit de ceva, pe lângă Oradea. Mi-a părut rău și nu l-am uitat. Tocmai fiindcă am fost chiar foarte nedrept cu el , iar el era un înger, la suflet. Uite ce zace în antichitatea asta superbă. Adieu, fraților. .