Ciudat

Sunt în război cu toată lumea, cu aura, cu aurel, cu mine, ajunge. Noroc ca nu am mitraliere, bombe nucleare, aş putea să provoc un al cincilea război mondial, că al treilea şi al patrulea au fost, deja.Noroc cu graţioasa doamnă R. care mă mai dresează. Am revăzut UNDEVA,CÂNDVA, cu bietul Cristopher Reeve. Călătoria în timp cred că ar fi cea mai grozavă aventură pentru oricare om. Culmea, teoretic este posibilă, dar practica se încăpăţânează să nu răspundă. La fel cu premoniţiile. Deşi eu am avut unele.Am prevăzut moartea lui G. Călinescu şi a lui Marin Preda, visându-i cu câteva zile înainte, fără să ştiu ceva despre starea lor de sănătate. Sau, când l-am văzut pe tata venind acasă ameţit, lovit, căzuse pe stradă, am fost sigur că va muri peste câteva ore, deşi mama credea că era un simplu accident. Avea o gravă hemoragie cerebrală, cu final implacabil. Ciudat este că nu prea l-am văzut în visele mele ulterioare, asta pentru că a vorbit destul de puţin cu mine, în timpul vieţii, era ba necăjit, ba avea dureri insuportabile de cap. In fine, am moştenit mai mult rezistenţa mamei, cu unele fisuri paterne. Spiritul de opoziţie tot de la mama îl am, dar ea se consuma mai mult, eu devin mai agresiv şi mă descarc. Deci ea era mai bună la suflet. R. nu este de acord, dar ştiu că nu s-a exprimat cum crede ea, avea doar unele rezerve, ca orice mamă care consideră că fiul este o comoară. Ei bine, sunt un depozit de pulbere, nu o comoară. Vorba lui Şalom Alehem, aşa să le meargă duşmanilor, sănătoşi să fim. Românii spun , să ne ferească Domnul de mai rău. Dar Murphy ştie că nici un rău nu este cel mai mare, există unul şi mai ...

Orice asemănare

Orice asemănare cu o persoană fizică existentă este absolut întâmplătoare, iar orice comentariu, aluzie la o persoană fizică existentă este un abuz care atrage consecințe. Numele ei, paradoxal, provenea de la cel mai nobil metal. Conducea o gazetă, se credea poetă, era indiscretă și mult necochetă. Fuma ca un șarpe, știa să se-adape de la coloșii ce-i pupă galoșii. Ah, fee nebună, ce rea ești, cunună de mușețel meriți, cățel este cel care, straniu, are un craniu ce sună a gol, are un rol, dar tu, biată șefă, în care ștafetă alergi? Vei ajunge o capră ce-mpunge, ai spus cu un rânjet, în mine nu plânge nici suflețelul, nici mușețelul, n-am cap, nici picioare, doar creieru-i mare, la mine nu publici, mai bine am purici, iubesc mitocanii, dar nu marianii, eu sunt, știu cu toții, chiar mijlocul roții, ești osie, bine, de nu, pleci, haine.Dar, dragă nepoată de diavol, de șatră, mereu te-am iubit, eu nu te-am citit, o simpatie aveam, o prostie, acum tu mă lași, îmi spui să fac pași, nebună, nebună ți-e vioara, o strună, arcuș ți-este brațul, fript ți-este mațul, ai tot ce îți trebuie, frumoasă femeie, mare scriitoare, în satul Răzoare, nu-ți spun adio, sunt maiul, ești piuă. BORIS MARIAN

Anchetatorul

Omul avea un ușor strabism și , când te privea în ochi, avea o privire sfredelitoare, amețeai. Mă gândeam ce bun anchetator o fi fost. Cei interogați declară adeseori , când nu sunt „căliți”, și ce nu au făcit. Procesul verbal este gata, arestatul e dus la proces și ia zece ani pe muchie, poate chiar o pedeapsă mai mare. Ar trebui să se desființeze anchetele. Interogații să raspundă în scris, iar acuzarea să se bazeze pe fapte. Astfel se evită mari erori judiciare. Astfel se poate reintroduce și pedeapsa cu moartea, pentru că este de neconceput ca un asasin, după ce a stat un număr de ani , sau un violator, să iasă în libertate și să repete infracțiunea. Justiția este astfel batjocorită. Poliția trebuie să adune probe, iar anchetatorul trebuie să dispară. Este o „fosilă” a Inchiziției.

Iertare

Internetul ne serveşte conserve de înţelepciune, chiar din scriitori mari ca Borges, care devin astfel plicticoşi. Draga mea draga s-a răcit de tot, nu spune decât citate, desigur nu pot pretinde nimic, m-am ars prea mult, ca să mai încep o polemică, sunt blocat şi ea, se pare, la fel. Timpul vorba lui Borges, este clar că unele citate se referă la ea , la mine, etc. Am ramas sub impresia versurilor lui Constantin Virgil Bănescu. De pe Internet. Un mare poet, era un puşti, îi vorbeam ca un bătrân unui adolescent, iar el nu mai este. Nu ştiu de ce , ce trimit dragei cele drage parcă merge în vânt, are literatura ei, iar la blog, se pare, nu se mai uită, să nu se enerveze,foarte bine, eu scriu pentru mine, desigur, public, fără a depăşi o limită. Mă întreb, totuşi, dacă este cumva altceva decât literatură, ce scriu eu aici, cred că nu este, dar sunt în dificultate de inspiraţie, simt, iar de oprit , nu pot să mă opresc. Asta este. Mâine mai citesc ceva de Borges. Era un suflet mare , mai mult decât un biet moralist. Cum îl vulgarizează Internetul,cochetul, ca orice maşinărie de făcut bani.Mi-ai promis aripi în schimbul promisiunii că nu voi zbura. Zbang! Pot fi de acord? Word.A ţine mâna ta în palma mea, a ţine sufletul de cucuvea, cu grijă, Dumnezeu e-un porumbel, singurătatea nu există, este El, dacă nu-L vezi, eşti doar o cucuvea, nu-i nimeni să-ţi sădească o florea , tu ai ştiinţa de a pune în pământ puietul minunatului cuvânt, cuvântul de iertare, e mai mult decât iubirea, din mormânt te ascult.

Masoch

Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port, mă simt eu în faţa figurilor lui R. Este „ireparabilă”, şi-a făcut o carcasă şi „joacă tare”. Nu mă implic în jocul ei. Am fost un fraier când eu te-am lăsat plângând, vorba cântecului. Viaţa dă lecţii dure. Acum va veni fie cu unele explicaţii puerile, fie cu nimic. Mi-a demonstrat că este mai deşteaptă decât mine. Deşteptăciune pe care nu am avut-o niciodată. Nici nu am nevoie de asemenea isteţime. Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito cu părul şaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n pustiul Goshen, zâmbeşti ca un prunc înaintea descăturţării din vis, zadarnic aş vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis, în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind, îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele –jind. Este un cazino închis,prea multe figuri, furii peste măsură, nejustificate, apoi reveniri bruşte, capricii, de ar fost muzicale... Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viaţa mea trecută e numai un generic, viaţa mea viitoare, un astru-n întuneric, viaţa mea e-o boală, ea pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un şarpe din versuri să m-alinte, îţi aminteşti, iubito, pe când erai regină şi în întreg regatul doar noi eram lumină? Boala filosofilor este de a căuta certitudini, confirmări, boala poeţilor este exact opusul ei, ei caută incertitudinea , derizoriul, trăiesc cu ele, ştiu că sunt efemeri. Poeta CD, neştiind cine sunt, neştiind că sunt evreul care a bătut-o la cap, îmi publică aproape entuziastă nişte poeme. Apoi, eu îmi declin identitatea şi nu mai publică nimic, nici nu mai răspunde la scrisori. Am fost bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft. Marele Masoch afirmă că femeile vor să domine cu orice preţ, că între bărbat şi femeie există un permanent război, că numai momentele actului sexual îi pot uni pentru o clipă. Interesant. Desigur, exagerat. Sunt destui bărbaţi proşti care ar dori ei să domine.

Gloria

Am avut un prieten TH, a murit de circa şase luni, s-a spus că a fost un pictor mare, acum nu se mai spune nimic, parcă omul nici nu a existat. A vrut să-şi scoată în timpul vieţii un album, nu ştiu de ce nu l-a scos, nu a rămas nimic, omul şi artistul TH va fi uitat. A trăit 70 de ani. Acum despre mine. Am scos şase plachete de versuri, unii mâau lăudat alţii m-au ignorat total, în special criticii de bază. Citesc multă poezie, ştiu unde mă aflu, nu sunt cel mai bun, dar în prima jumătate, peste medie, simt , ştiu că sunt. Din păcate nu ştiu să fiu sociabil cu scriitorii, criticii, mulţi sunt nişte scârbe, insolenţi, insensibili, neaveniţi, brutali, există şi oameni delicaţi, car tipul de critic, azi, este dur prin definiţie, de la durac, ceea ce în rusă înseamnă prost. Un mare rateu a fost cu mister alex. Un mitocan clasa a-ntâia, care m-a lăudat în 1995-1997 peste poate, pentru ca apoi, bvrusc să-mi întoarcă spatele, iar spatele lui este lat , ca la specia din care se trage.Manolescu este un aerian, citeşte numai ce îi convine, se laudă că ştie bine literatura română, dar lecturile lui au rămas demult în urmă. Este un călinescu al zileleor noastre, mai puţin nebun şi mai puţin scriitor, nu are talent literar, dar este inteligent. Sunt uluit de beatnicii lui Valery care mi se par nişte apucaţi , îşi bat joc de poezie, o consideră un bordel sau un WC, unde poţi face tot ce se numeşte fiziologie. Nu-i agreez. Deci asta este cu cariera mea, am fost cândva apreciat de Nina Cassian, Mugur, Maria Banuş, ultima, o femeie minunată, dar nici unul, una nu mi-au spus, eşti un geniu, nici nu era cazul, oricum iubirea mea, mania mea pentru poezie, pe care nu o bănuiai în anii 6o,există şi nu se potoleşte. Terner a sesizat ceva, la noi Dorian, fost redactor şef a spus ceva frumos despre mine, mai sunt nişte scriitoare care ma laudă, dar critică literară nu am. Asta este. Nu sufăr, mai mult mă mir. Când eram tânăr sufeream, fumam de nervi, acum am devenit înţelept, nu renunţ, dar judec în linişte. Mulţi au murit de necaz din cauza setei de glorie, nu merită.
Mi-a venit o idee - bărbatul şi femeia sunt cele mai interesante animale, dar de specii diferite, de aceea oricare relaţii dintre ei sunt compromise.O prostie care merită reţinută.

Binele-răul

Acum cuțitul a ajuns la os. Prietena mea cea dulce râde cu gura până la urechi. A reușit, ce a reușit?Sunt eu un caraghios? Sunt. Mii de purici.Prietena mea râde. Din Alaska, din Baleare,din Marmara, din Satu Mare, mi-e indiferent, râd și eu. Intr-un conflict nimeni nu câștigă, în afară de Diavol. Eu cred în Diavol. Este ultimul text dintr-o iliadă numită „Bazar oriental”. Ce vor spune unii și alții ? Unii sunt vii, alții sunt morți. Abominabil, ce cuvânt expresiv.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți ăîstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă,1sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
Incomunicarea este cauzată de necunoaşterea de sine. Apoi, biată R. tu nu poţi fi niciodată sinceră. Pasiunea nu te implică, este o reacţie fiziologică. Intrebarea lui Hamlet, a fi sau a nu fi, este generoasă, nu se pune chestiunea, a fi bun,a nu fi bun, aici intervine falsul. Binele este relativ. Răul, eventual poate deveni absolut, Doamne fereşte. Se spune, mai bine un rău bine făcut, decât un bine rău făcut.

Kadish

Slujba de înmormântare
Am să spun un kadish pentru o relaţie care nu a fost niciodată ceea ce putea să fie. Civilizat, în fine, ne despărţim. Cinstit, eu nu ştiu ce am iubit, de ce şi cum. Astăzi văd numai fulgi de cenuşă. Mi se promite intrarea în istorie. Sunt eu, oare, un prostovan să ascult cântecul vulpii? Mi se spune că blogul nu este citit de nimeni, dar am cel puţin 500 de cititori, ceea ce nu este puţin. Nemuritoare rămân cuvintele Maicii Tereza- Una dintre cele mai grele boli este aceea de a nu avea nimeni nevoie de tine, când nimeni nu-ţi mai cere nimic. Extraordinar este exprimat sentimentul de inutilitate de care ne temem cu toţii. Adieu, dragă R., a suta oară, prea multe ne despart, orgoliile sunt diavolii ce nu ne iartă. Poate că şi eu sunt orgolios. Ce am dorit de la tine? Nu mult, o variaţie sentimentală, o valenţă în plus, dar nu duc lipsă de societate, sunt oarecum un singuratic , desigur căsătorit şi fără să mă pot plânge de lipsă de căldură. Am încercat o reînviere a tinereţii, ceva în genul Pieii de chagri, a lui Balzac, al portretului lui Dorian Grey, al evreului rătăcitor, al Olandezului zburător. Fac parte dintre copiii care se pot juca şi singuri. Nu mi-e ruşine că sunt copil. Nu port pică nimănui, astăzi îngrop un sentiment care era bolnav de mult, chiar de la început. Îmi voi decupa o bucăţică din cravata de ceremonii, voi face Jahrzeit la timp, cum nici după ai mei părinţi nu am făcut niciodată. Ştiu ce spun, iubirea mea a murit încet, în somn. Fii binecuvântată Rahel, aşa ar trebui să te cheme, în ebraică, să trăieşti o mie de ani, dacă nu un mea veesrim. La mulţi ani. Bye. B.

Mândra Spanie

Incredibila excursie în Spania. Fără Don Quijote, Cervantes, Ruy Blas, Don Carlos, Filip II, Evreica din Toledo, etc. Un zbor de trei ore, se vede ţărmul croat, Italia, marea, imensa Mediterană. Zburăm în sens opus primei călătorii sudice, când am fost în Israel. La aeroportul din Barcelona ne aşteaptă un flăcău pe nume Silviu, ne duce cu maşina prin încurcatul drum supraaglomerat de la Barcelona la Santa Susanna, pe Costa Brava, adică Sălbaticul Ţărm.Ne însoţeşte un interminabil cimitir plin de monumente, de parcă morţii ar fi fost cu toţii preşedinţi de republică, generali, de fapt nişte nobili, acolo, bogătaşi, notari, avocaţi. Hotelul cu lifturi vizibile prin pereţii de sticlă, femei frumoase peste tot, camera plăcută. La masă scoici, calmari şi , desigur, porc, berbec, salate, dulciuri, vin. Nici pic de limbă spaniolă, turişti din zece ţări, fiecare vorbeşte în limba sa, limba rusă, totuşi predomină. A doua zi nu facem nimic, ne uităm la dealul opus hotelului, un fel de Câmpina, dar , trădată de palmieri, se văd şi cactuşţi, un soare fierbinte, merg singur la plajă, lume puţină, marea pare destul de neospitalieră, nu degeaba plaja este în Costa Brava. Seara ne plimbăm pe faleză, plin de lume, tarabe pline cu fleacuri strălucitoare,se aude muzică spaniolă, rusească, americană, oameni de toate vârstele se încurcă unii pe alţii, prea multă lume. Plus câini veniţi din cine ştie ce ţări. In a treia zi vizităm Barcelona, trenul, apoi un autobuz deschis, ne bate soarele în cap, suntem la etajul autobuzului, oraşul este minunat. Aş spune şi se spune că este o perlă a Mediteranei. Case de o fantezie arhitectonică inimitabilă, nu am văzut nicăieri atâta varietatde, iar celebrul lor Gaudi a pus capac la toate fanteziile secolului XX. Sagrada Familia, adică Sfânta Familie este o catedrală ca în balada cu Meşterul Manole, nu se mai termină,s- a început construcţia în 1927 şi nici vorbă să fie terminată.Nu ştiu exact dacă în acelaşi an nu a murit şi Gaudi, proiectantul-arhitect, călcat de un tramvai. Barcelona trebuie cercetată circa zece zile , iar noi o vedem o zi, ca americanii. Seara ajungem la Santa Susanna, soţia intră în apă, la mare, îşi scrânteşte piciorul şi programul nostru pe următoarele patru zile de sejur în Spania este deja prestabilit. Imi petrec timpul la piscină, recapăt plăcerea de a înota, apa este de peste doi metri. Mândra Spanie. Frumos, un vis greu de povestit,doar un amănunt, un tip de la Spitalul de urgenţă îmi spune că nu vorbeşte nici engleza, nici spaniola, ci catalana. Aflu astfel ce înseamnă patriotismul local. Nici nu ştie ce este România, nici nu-l interesează. Mă face să mă simt departe de casă.

Chestionar

La o întrebare aparent banală, dar esenţială răspunsul nu a fost corect. Ce doreşti mai mult? Să fii bogată, celebră, pasionată (de ceva?), iubită sau toate la un loc? De fapt este un şir de întrebări. Răspunsul a fost – bogată NU ( incorect, oricine vrea să fie bogat, comunismul promitea şi el o bogăţie comună), celebră – NU ( corect pentru unii), pasionată ( răspunsul este condiţionat de o anume preocupare, înclinaţie), iubită- DA, absolut corect, cine nu vrea să fie iubit? Dar nu este nimic simplu, a fi iubit şi a iubi sunt două trenuri în mişcare paralelă, sensurile pot fi opuse. Poţi iubi fără să fii iubit? Îţi trebuie o mare doză de umilinţă, în sensul uman, necondamnabil. Se întâmplă, chiar des. Unul iubeşte, celălalt nu. A fi iubit, fără să iubeşti este la fel de tragic. Iată că un chestionar de doi bani ridică probleme existenţiale. In ce mă priveşte aş vrea să fiu foarte bogat, aş realiza sigur mai mult prin pasiunea pe care o am pentru poezie, iar despre dragoste este mai complicat , eu iubesc mai multe persoane, în grade diferite, în moduri diferite şi sunt iubit cam în acelaşi fel. Aici este inclus un roman întreg, din păcate nu am fibră de prozator, aş avea ce să scriu. Poezia este vioara mea, dar aici nu mă ajută.Iar aforismele nu sunt bune decât pentru delectare. Sfaturi poate să dea oricine, în sensul , orice om inteligent.

Clip

Citesc diverse clipuri pe Internet, ce mostre, unele de o rară frumuseţe, altele mai puţin, altele stupide. Dar Kipling, Maica Tereza, Buddha, Lao Tze au ce spune. Invăţături, însoţite de imagini splendide.Vizavi de mine , pe acelaşi coridor locuieşte o prostituată care taxează clienţii cu 25o de lei, adică aproape 100 de dolari. Ce prostie pentru clienţi, oameni de 20-30 de ani, femeia are peste 6o de ani, mai are şi doi fii. Peste înţelegerea mea, nici nu mă pot indigna.Alla Pugaciova cântă despre un milion de roze, el o iubea, şi-a dar tot avutul, i-a cumpărat iubitei un milion de roze, cântecul face tot farmecul, textul poate fi banal, ca în celebrele „Lalele”. Un vis neintrepretat este, spune Talmudul, ah, Talmudul, ca o carte necitită, ca un om neascultat, ca un iubit plecat, ca o floare nedesfăcută, dar tu expiră, inspiră, expriră, soarele este oricum la apus, apoi la răsărit, tu nu mai exişti , trebuie să fii din nou inventat, pentru că, dragii mei, viaţa este doar o scurtă vizită pe acest minunat Pământ pe care noi nu ştim să-l iubim, ne înzorzonăm cu bijuterii, aparate, maşini luxoase, avioane strălucitoare, priviţi, oare există acel fluviu care să se întoarcă la izvoare? Totul a existat înaintea noastră. Iar noi construim, distrugem construim, până când? Cine ne-a dat dreptul să ruinăm acest Rai? Cunoaşteţi altul? Iubito, unde eşti tu vei fi omul dorit, îţi doresc să nu fii niciodată uitată, chiar dacă eu nu voi mai fi, cineva să te cheme pe nume. Un om a murit, pe mormântul lui au fost sădiţi un prun, un gutui, foşnesc cu glas de om, înfloresc,pe fluturi pluteşte un vis omenesc, din sufletul omului norii se duc tăcuţi ca şi omul, când omul e fruct.... El a visat că a orbit, adică vedea altă lume, credea în vise, un mit, o altă viaţă propune, „Doar adevărul îţi poate redsa vederea”, spunea Marea Pasăre-n noapte, iar el, încă orb, mai credea.

Lupul

De ce nu mă plictisesc şi de ce mă simt ca un lup? Mă întreabă însuşi lupul. Cineva îmi spune, stai liniştit, ai intrat în istorie. Există inteligenţe consumatoare,ironice, sarcastice, mai ştii?
Vigny a înţeles suferinţa, puterea de a suferi a lupului, nobleţea sa. Nu-mi plac oamenii slabi, care se plâng. Dumnezeu ajută pe cei care se ajută singuri. Este frumos că ajuţi pe cineva, am avut destule ocazii să fac un bine, l-am făcut, chiar fără vorbe, dar nu m-am simţit mai bun, mai tare, mila nu te face mai puternic. Oricum este lăudabil orice act de caritate. In special, în caz de boală. Doctorii , adeseori, sunt neputincioşi, fiind oameni şi ei. Orice îmi spui îmi trezeşte spiritul polemic, imaginativ. Spune, iar faptul că ai secrete personale, deci nu secrete de altfel, pare a fi comun multora. Eu sunt, în această privinţă mult mai vulnerabil, mai deschis, norocul fiind că sunt totuşi un lup care se apără. Nu te lăuda că poţi fi foarte rea. Din păcate, la mânie un om poate spune lucruri adevărate, dar şi multe neadevăruri, asta fac şi eu. De ce să regreţi ce spui? Chiar eu am fost mereu în pericol să fiu dat afară de undeva, acum de pildă sunt în război aproape deschis cu noul şef. Este un defect, dar nici nu pot să mă prefac că aş accepta unele prostii pe care le face sau le spune. Iar acuzaţia de „grăsană” a fost cea mai blândă. Oricum nu trebuia să vorbesc astfel. Totuşi revin, erai o silfidă, vârsta nu te obligă să fii mai voluminoasă, am o verişoară de 140 de kg. care are şi diabet, una dintre plăcerile ei, la care nu renunţă, este mâncatul. Am văzut o doctoriţă, directoarea Spitalului de Oftamolmologie, a slăbit în câteva luni cu zeci de kilograme. Nu cunosc metodele, ele există, nu este păcat, dacă poţi, să nu încerci? De dragul iubirii pe care ţi-am purtat-o, vezi vorbesc la trecut, dar trecutul ne aparţine,rogu-te, încearcă să fii , cel puţin la aspect, cum ai fost, erai o mignonă, nu te lua după grasele israelience sau americance , fii franţuzoaică, mie îmi place Deneuve, aşa cum e. Yulia Timoshenko are 5o de ani, etc.

Cal în baie

Stimată necunoscută, 15 august 2009
Nu vreau să închei un capitol cu un vacarm, o dizarmonie. Din păcate nu ai înţeles că , indiferent cum m-au văzut alţii,am fost mereu poet, scriitor, nu prozator, dar om de litere. Ingineria a fost o etapă impusă de împrejurări. Doi – neavând simţ artistic, nu te supăra, este adevărat, nu ai cum să apreciezi pozitiv, negativ un act artistic. Nu ai. Trei – subjugată unui cult nesănătos pentru geniul fratelui, care este un om capabil, dar nu este un geniu, nimeni nu este geniu, cât timp nu descoperă ceva epocal, ceva ce nu s-a făcut , nu s-a văzut până la el, fratele este un comentator al unor sisteme cunoscute, are talent literar, tu nu l-ai sesizat, iar sub aspect moral este criticabil, din două motive – comunismul nu este ceva diabolic, trebuie să fii pervers să afirmi aşa ceva, iudaismul şi creştinismul au elemente comune cu comunismul, nu cu stalinismul, care, evident este un avorton bestial al unor părinţi bolnavi, iar al doilea motiv ar fi că , din păcate, destui evrei au fost implicaţi într-o tragedie ca autoînşelarea cu sloganuri pseudo-marxiste ca să te repezi tu, evreu din sute de generaţii să dai cu barda în propriul tată, în alţii ca el. Indiferent de scop. Efectul - succes nemeritat, dacă era chimist, fizician, biolog, medic, inginer, orice şi descoperea ceva, îmi scoteam pălăria, aici ce să admir? Spiritul polemic. Revin – fratele tău mi-a fost simpatic, nu-mi este acum, el fiind de mult aburit de laudele unor maimuţoi, unii chiar antisemiţi, pe care el îi acceptă cu nonşalanţa unui evreu care nu prea mai ştie ce este. Chiar simpatia pentru Goma, un personaj demn de milă, căsătorit cu o evreică, plin de ură pentru evreii basarabeni care, zice el, ar fi ucis şi batjocorit militari români(în 194o), certat cu toată breasla literară, detestat de evrei, deşi fiul său este evreu, totul pare un coşmar. Mai departe. Ai avut o viaţă care nu mă priveşte, dar nu a fost cea pe care o meritai poate, cine ştie, ar fi fost Dănilă un soţ mai bun, eu, slavă Domnului, am scăpat de un dezastru pe care nu-l prevedeam, îl pot ghici acum. Ai un caracter imposibil, nu vorbesc de inteligenţă, te-ai supărat degeaba, un om inteligent acceptă liniştit să i se spună că este prost, numai prostul crede când i se spune că este inteligent. Niciodată nu am cerut cuiva să fie inteligent, eu fiind destul de bun cunoscător al propiilor capacităţi, fără a avea complexe. Zadarnic râzi de cunoştinţele mele de limbă, cultură generală, nu fac întreceri, nu suntem la CINE STIE CÂSTIGA, observaţiile tale sunt mici răutăţi la care recurgi din satisfacţia că ai practică normală în engleză, uitând că un miliard de oameni vorbesc această limbă, inclusiv, hoţi, gangsteri, savanţi, deci toate soiurile de oameni. Nu pot înţelege ce te-a pornit contra mea atât de furibund, ceva de domeniul psihanalizei ar merita luat în consideraţie. Cuvântul iubire este nepotrivit, ca un cal în baie, dar nici duşmănia nu are explicaţie, nu ţi-am încălcat nici un drept. A-mi închide emailul este un gest oribil, l-ai făcut de două ori, dovedeşte laşitate, viclenie, tot ce vrei, puteam să înţeleg şi fără intervenţia bietului mirel că nu doreşti să conversezi, de fapt nu făceai faţă unui umor uneori mai slab, dar tot umor. Tu nu-l ai, una este a râde la o glumă, alta este să o fabrici. In plus te iei în serios, foarte în serios, comportament caracteristic , iartă-mă, activiştilor imbecili de la partidul nostru drag, cunoscut mie de ani de zile. Imi spui că tu faci bine ceea ce ştii, de parcă ai fi strungar, un funcţionar este un funcţionar, unii sunt mai buni, alţii mai slabi. Repet, cred că nu aveai note bune la limba română, de aici trebuie plecat în privinţa gustului pentru literatură. In concluzie, de este necesară, nu mă citi niciodată, nu am nevoie de critici pătimaşi, răuvoitori, se găsesc destui în breasla scriitorilor, nu am nevoie şi de ignoranţi să-mi dea copite, am luat destule, măgari se găsesc pe toate drumurile. Nu citi blogul, nu este pentru tine, ai promis că-mi trimiţi cărţile înapoi, nu este nevoie, aruncă-le, dăruieşte-le, păcat de banii pe poştă. Am oameni aici care mă apreciază, poate că sunt mai puţin deştepţi decât tine. Adio, eşti o necunoscută şi nu doreasc să ştiu nimic în plus. BORIS M.

Gellu Naum

Mă duc să-mi întâlnesc iubita şi ţin în mână nu un buchet de flori , ci o gheată, o gheată nouă, de toată frumuseţea, o gheată ce talpa lucioasă ca un patinoar, o gheată în botul căreia se reflectă norii, crengile fluturânde ale arbotilor, retina mea de îndrăgostit şi gesturile încremenite ale statuilor- citat din versurile junelui Gellu Naum, pe care le-aş fi scris cu plăcere. Fiinţă interesantă C., cred că are ceva din bucuria primilor creştini, de a face bine celuilalt. Eu , care nu am apreciat niciodată viclenia, nu am găsit la ea , de când o ştiu, nici urmă de viclenie.Iei prea în serios problemele, îmi spune profesorul, genele sunt mai importante, fii sobru, cum sunt surdul şi orbul, rămâi în urmă, ascultă cum trec cuvintele ca nişte vulturi, cum trece iubirea liberă în cuvinte, rămâi în urmă şi păriveşte-nainte, iae seama la sunetele muzicale împreunate-n vocale, Doamne, ce durere străbate trupul acestei lumi deşelate, vorbeam la telefon de o oră, în pâlnie se aciuise o gânganie carnivoră, care ne rodea încet creierii, amintirea, semănam cu picturile din Altamira... Era un fotoliu în care n-am stat niciodată, în noaptea aceea dormisem cu vise înspăimântate, ne-am aşezat în fotoliul blestemat, atunci am înţeles rostul său secret, nedivulgat. In el, cândva, au şezut conţi, marchizi, granzi de Spania, mândri, livizi, de patimi supţi, mari vărsători de sânge, fotoliul acela şi astăzi îi pomeneşte, îi plânge, iar eu eram un bietr scrib de rime, eu n-am ucis niciodată, pe nimeni.

Diavoli

Dacă există diavoli, ei se numesc orgolii. Nici un animal nu este dotat cu orgolii, numai omul știe să fie trufaș, orgolios, răzbunător ( deși, unii spun că răzbunarea este o reacţie la unele animale, dar nu prea cred). Toate conflictele pe care le-am parcurs în viață au fost datorate orgoliului meu sau al altora. Ambiția de a realiza ceva nu este orgoliu. Vanitate și orgoliu - exact același lucru. De la „deșertăciune”. Van, înseamnă vid, gol, în van, în gol. Acum , despre cum mă apreciez eu. Desigur nu sunt paranoic, sunt convins că aș fi putut sau aș fi încercat cel puțin să fac mai mult, m-am bazat mereu pe intuiție, mai puțin pe ambiție. Nu regret nimic, decât bolile pe care le-am avut. Viața m-a învățat să nu mă tem, să nu fiu timorat, dar sensibilitatea nu mi-a dispărut. Sper. Egoism? Nu am întâlnit un om lipsit total de egoism. Nici bunătate absolută nu există. Nici răutatea, în ce mă privește , nu o cunosc. Nu iert o jignire de moment, dar iert orice , dacă văd un regret. Iar eu regret tot ce nu face bine unui om. Curg razele, trec cărăbuşii, ţes greierii din sunet transparent pânza de aur, stai în pragul uşii, visezi în zarea timpului prezent, visezi în zare, creşte-n ea durerea, timpul te ţine-n chinga lui atâtea clipe, moartea, învierea atâtor morţi, durerea cui_ Te simţi precum un tren ce pleacă şi vine-n gară fără geamuri la fereşti, curg razele şi soarele se joacă în pleoapele-nsetate de poveşti. Era frumoasă ca îngerii, au spus că este o vrăjitoare, au dus-o în valea plângerii, înjurând în gura mare, trupul eri , ars de viu, pluteşte cu păsările, cu norii, coboară cu fulgii, copilăreşte, speriind inchizitorii, eu zăresc ochii ei în ghetouri, în războaiele mici şi-n cel mare, nu ajung crematorii, pogromuri să ucidă frumuseţea Sarei.... Ignoranţa nu crează doar indiferenţă, ura se poate naşte din ignoranţă.. Istoria persecuţiilor religioase este o istorie a imbecilităţii şi ignoranţei, iniţiată de interese economice. Pe lângă acele crime individuake, există crimele colective, când masele se isterizează şi violenţa ajunge la maxim- pogrom.

Am început

Am început să-i povestesc soţiei, pe îndelete, despre corespondenţa idioată cu R., a fost indignată, dar am rezistat, i-am spus că totul este în scopuri literare şi acesta este adevărul. Doamne, ce mizerii mi-a adus acest contact- ameninţări cu justiţia, cu nişte reclamaţii la şefi, la soţie, cu reproşuri aduse mamei care nu mai trăieşte de mult. Tipic , zic eu, burgheziei comuniste, punerea la punct a adversarului, de pildă – poezia nebuniei sau nebunia poeziei este preluată de la Sorin Toma, via L.Răutu, despre Arghezi, poezia putreziciunii sau putreziciunea poeziei, preluată şi ea de la Engels, mizeria filosofiei (Anti-Duehring). Astfel , noii anticomunişti se exprimă ca părinţii comunişti. Eu sunt şi am fost comunist, dar am crezut şi cred într-un romantism de tip rousseauist, dar şi bakuninist. Nu sunt dogmatic. Ce mai spune biata R.? Că nu s-a schimbat nimic. Nimic nu se schimbă, dar s-au schimbat multe. Am avut imaginea suavă a unei fete sentimentale, care îmi aducea flori când veneam de la Moscova, care dansa frumos, care ciripea ca o pitulice, etc. Am găsit o grăsană care nu vrea să slăbească, pentru că nu-i pasă cum arată, lăudăroasă, nerealizată şi totuşi infatuată, cu prieteni şi prietene de ocazie, cu preocupări intelectuale reduse la ceea ce citeşte pe clipurile de pe Google. Cu o imensă doză de răutate pe care o prezintă drept puritate, exact ca inchizitorii sau torţionarii stalinişti. Dacă nu este adevărat, oricum sunt pe aproape. Un personaj. Nu am vrut să mă răzbun, deşi am păstrat o doză de reticenţă dureroasă pentru ruptura provocată din proprie iniţiativă în urmă cu o sută de ani. Am vrut să o cunosc mai bine, ca şi pe N. , îmi trebuiesc personaje pentru acest Bazar. M-a servit minunat, fără să dorească acest lucru. Acum nu mă scoate din incapabil. Un om minunat, o cinste , o puritate egală cu cea a unui şobolan. Nu ar reuşi să încropească o compunere de liceu, la limba română şi are păreri despre literatură, istorie, etc. Ar trebui să o compătimesc, nu pot, pentru că a fost cândva o icoană. A fost, dar icoana s-a sfărâmat demult. De altfel, telefonul de acum cinci ani i-a fost fatal pentru restul relaţiei noastre. A fost de o impertinenţă nejustificată de nici o calitate.OK, bye, nu cred că vom mai coresponda. Am şi alte subiecte.

Am impresia

Am impresia că R. are chiar un început de Alzy, o rog, nu mai vrea să renunţe la returnări, zice că e tare de caracter, e tare de cap, dacă-l are, teamă îmi este că la trecerea prin otopeni, cineva i-a pus un dovleac în loc de cutie craniană, conţinutul fiind format din ceva galben cu seminţe. Nu o înţeleg, ar fi o pierdere de vreme să încerc, iar de o înţeleg este şi mai rău. De aş fi maghiar , i-aş înşira tot ce ştie acesta în materie de anatomie a omului, calului şi altor vieţuitoare. Avionul pleacă la timp, Mauriciu îşi ia diplomatul, urcă pe scări într-un ritm ce uimeşte. El e piratul, el ostatici va lua, va şantaja lumea-ntreagă, ia, fără zahăr cafea, lasă avionul să meargă, gândul îi zboară la cea care-i refuză avansul, o cheamă Bea şi bea şi face amor în Arkansas, ostaticii tremură, dar Mauriciu nu ştie preţul, nicicând n-a avut un salar şi abia începe să-nveţe cum un avion se răpeşte, din care Bea lipseşte.... Fantezia, nimeni nu o pizmuieşte, poţi să plimbi un câine ori să prinzi un peşte, melancolic trece floarea de magnolie, sanguinar un tigru sfâşie o molie, cauza e că una-i realitatea noastră şi-alta ce se vede, părăsind fereastra pe o verticală, cu pantofii-n sus, socotind că viaţa este un abuz. Nostim, am un răspuns, ce fac eu, poezia nebuniei sau am nebunia peziei? Chestia cu lungimea de undă am mai auzit-o, culmea, de la N. Ştiam eu că foştii copii din Jdanov seamănă. Draga mea, poeyia este o stare de nebunie, de pildă, tu eşti normală, de aceea nu scrii poezie. Un om normal , care se ceclarpă poet nu mai este normal sau este un mincinos. Nebunia poeziei, ce frumos sună, AŞ VREA S-O AM. FĂ-MI, Doamne, o lobotomie. Deci r. cea mică şi rea are dreptate, păcat că limitele ei , ca la majoritatea oamenilor sunt vizibile, ea crede că a fi normal este foarte bine. Ce să înţeleg eu la ea_I-am înghiţit toate minciunile. Eu, cel puţin nu mint decât de amorul artei. Oamenii „normali” mint din interes. Aceasta este marea diferenţă. Dormi în pace, om normal, păcat că nu ai un dram de anormalitate, nimic creator nu se naşte în creierul unui inginer normal. Asta este.La un popă fuse un câine şi pe câine l-au iubit popa, hopa , jupa, jopa, popa , totuşi a murit, iar pe cruce i s-a scris, nu era el, popa zdravăn, a iubit şi el o babă, a avut în câine el, uneori scria poeme, azi îl plânge un căţel.

Consolation

A iubi nu înseamnă a admira, nici mila nu este iubire, nici admirația,dacă îmi spui că mă admiri, ceva devine suspect, bine faci că nu mă admiri. Dar, să nu ucizi o pasăre cântătoare , poetul este acea pasăre, Pușkin a fost ucis de un Dantes, o nulitate, cumnatul său, Dantes a intrat în istorie ca asasinul lui Pușkin. Dulcineea de Tobosca este cunoscută ca doamna inimii lui Don Quijote, fără el nu este nimic. Să fii mândră că ai trăit în contemporaneitate cu mine. Citește ce scrie Dali, de ce crede el că este un geniu. Mă rog, poți să râzi, râsul este sănătos. Einstein spunea că imaginația este mai importantă decât cunoașterea, desigur exagera, dar fără imaginație am trăi încă în epoca primitivă.Striveşte-mi epoleţii sub picioare şi pălmuieşte-mi sângele urât, pe cea mai de prisos spânzurătoare petrece-mi ştreangul nopţii după g-t. ... dar tot va mai rămâne o jumătate întârziată înlăuntrul meu, să-şi alungească umbra peste toate, iubind mereu, pierz-ndu-te mereu. PARCĂ EU AŞ FI SCRIS, DAR VERSURILE SUNT ALE LUI Sebastian Costin. Liniştit, delicat, sentimental, afectuos, pasionat, abonat la gliptoteca din Wupperthal, era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minsucule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, ujn calmar. Caritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice caltate umană, alter ego era subsemnatului, William Shakespeare. Dar Alain Bosquet scrie-- sunt ateu, Dumnezeu mă ispiteşte, nu pot să-l accept, dar respingându-l simt o remuşcare... Sunt un ateu hărţuit de mistică. ... Domnul zice, nu-mi place ceea ce creez, de pildă acest om...Nu sunt Dumnezeu, zice Dumnezeu.,,, Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de uşor se risipeşte celălalt chip şi ides în faţa oamenilor sub o nouă înfăţişare. ...Bosquet , acestea sunt ale mele. Ne agităm, nu avem timp, nu avem noroc, suntem pitici, suntem giganţi, totul este relativ, Makar Devuşkin al lui Dostoievski, umil, doborât de propriul sentimentalism. Dar Tolstoi nu-l outea suferi pe Beethoven( muzica lui).

Vid

Chiar dacă nu citești acum, ai oricând posibilitatea să mă citești pe blog, nu o fac intenționat, dar literatura face parte din viața mea, am impresia că nu acorzi credit acestei afirmații absolut adevărate, eu scriu și în somn, adică visând.M-am gândit că orgoloiul și lașitatea sunt defecte comune, ambele fiind slăbiciuni omenești, nu le condamn, nici nu le laud. Tu ești mai orgolioasă decât mine și am să-ți spun de ce. Nimic din ce spun aici nu pornește din răutate, cândva mi-ai spus că sunt foarte bun,ceea ce nu este real, ca și opusul acestei afirmații. Cândva, la mare, mi-ai spus că am ochi de o culoare albastră minunată, mă bucur să-mi amintesc, deși nu mi-am studiat ochii, dar o iubită„anterioară” ( iartă-mă pentru barbarism), Mia, Maria-Magdalena, nu mai știu nimic de ea, îmi spunea că am un albastru în ochi pe care nu l-a mai văzut. Uite ce pierde omenirea când voi închide ochii! Acum tu încerci să distrugi tablourile din muzeul amintirilor? Nu merge. Voi scrie ceva pe tema asta. Veninul lecuiește multe boli. In primul rând reumatismul, dar prostia omenească nu este lecuită cu venin, nimic nu o lecuiește. De aceea, rogu-te schimbă textul, cel puțin în minte. .Mai am zeci de povești, dar mai sunt multe nopți din cele 1001.
Intr-un muzeu pătrunse o zână rea, din amintiri făcu măcel, tablourile se zbăteau să scape, dar zâna hohotea și hohotea. Astfel, iubito, te-am zărit într-un coșmar și nu era coșmar era real, în jurul nostru, pe-un pământ jilav, viermi roșii se-nălțau, un memorial, doar râsul tău eu l-am păstrat pe undeva, într-un muzeu pătrunse o zână rea. Capul meu stă pe tava privirilor voastrer, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtina-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am s cris un poem? Inalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid.

Sebastian Costin

Ceva se rupe în mine, o încredere, nu în mine, în lumea din jur. Oare fac o schizofrenie? Nu cred, inspirația , bună, rea, mai funcționează. Istoria este uneori ca o barcă legănată pe ape negre, sângerii, cineva ucide, ce găsește, încarcă obiecte de cult, ochelari, jucării, cineva părăsește în larg naufragiații, pe cei ce-și salvează puținul rămas, ultimul coltuc, fărâma de viață. Ziua de azi este doar un popas? Ne trebuie , oare, o arcă a lui Noe? Leviathanul pare un blând cașalot, cineva ucide, tăcerea-i dă voie. Mă aplec și citesc Pirkei-Avot. #Turnul înalt , pe picioare de tuci se clatină, geme, în el cântă cuci, turnul a fost turn de control pentru navele cosmice. Gol este totul în jur, doar o piesă ticăie, latră ca un câine în lesă, eu mă apropii, descopăr ceva, este chiar inima , inima mea.
Continui către Ody – orgoliul provine din familie, ca și în cazul bietei N. Este moștenirea din Cartierul Primăverii ( fost Kalinin, Jdanov, ș.a.) Burghezia comunistă din care a făcut parte și un unchi al meu. De m-aș mândri, mai mult m-aș mândri cu unchiul din Israel, care a scris Declarația de Independență a Statului Israel și i-a înmânat-o șefului guvernului, Ben Gurion. Doi frați, S. și Z., două destine.Acum , revenind la veninul despre care vorbește Ody, specialistă în protecția mediului. Toxine, venine, ceva există comun cu mine?
Irațional înseamnă mistic, ceea ce îmi face cinste, dar eu nu sunt mistic. Pentru misticism puteai să faci pușcărie prin anii 60-70.”Veniţi, trece circul cel mare, adună-te-n goană, popor, avem ce doriţi fiecare,cămile, cadavre, decor”,scriaSebastian Costin.

Marele oraş

Ce am învățat eu la M. îmi ajunge pentru cel puțin o viață. Nu pentru că orașul „e tot ce iubim”! Am locuit într-un cămin internațional, am cunoscut nemți, cehi, polonezi,chinezi,bulgari,irakieni(sadea),kurzi,georgieni, azeri, armeni,unguri, egipteni, mai puțin evrei, deși am avut colegi evrei , nu-i știam , nu se prezentau. La chimie fizică am avut o celebritate, pe profesorul Syrkin, dacă deschizi jurnalele străine, abstracts din anii 50-60, găsești acest nume, iar familia Syrkin are iudaiști și sioniști cunoscuți. Imi place cum sări peste ceea ce eu am spus referitor la un principiu simplu, suma iubirilor este constantă. Le Chatellier nu a scris nimic despre R.plus B., cum scriu copiii pe trotuar cu creta. M-am uitat pe Internet , nu scrie despre noi. Pot zice noi, sau numai eu? Nu am pretenția să discuți cu cineva despre mine, nu sunt important, cum zicea un personaj dintr-o comedie de Arbuzov, „sunt un gândăcel” ( juca Octavian Cotescu). Desigur, nu sunt, doar dacă aș avea imaginația bolnăvicioasă a lui Kafka. Incerci să mă înțelegi, bine faci, dar nu ai ce. Sunt ca o oglindă, te vezi pe tine în mine, cum să mă înțelegi? Apoi, eu nu caut o oază de liniște, dacă aș căuta-o, m-aș duce la Gaddhafi, în deșertul libian să mă reculeg. Ar fi prea simplu să caut la tine o oază de liniște, iar tu nu ești chiar liniștită, deci prezumția cade. Citind ce îți scriu și dacă mă iei în serios, eu nefiind un panglicar,ai reține că eu nu am comunicare reală cu nimeni, constatatarea este veche, am ajuns să cred că oamenii sunt inabordabili, ca niște vase oceanice care nu au voie să se apropie prea mult ca să nu se distrugă. Cred că pot comunica anume cu tine, chiar dacă sexul, după teoria joiană ( de la Zoe, o respect, este un joc de cuvinte), nu este prevăzut în acest proiect telepatic. Ești obosită? Noaptea la unu așa păreai. Mă-ntrebi ce ai, ce te doare? Dar pe tine? A vy? Vy kak i o chom dumaete? NU mai scriu in engleză că m-am ars, anglosaxonii sunt răi. Apropo, vorba mea din reflex, pe când evreii scriau Biblia, anglosaxonii nici nu existau, erau briții care locuiau în păduri și vânau mistreți. Asta i-a spus Ben Gurion lui Churchill. Imi spui dragă, mie imi spun dragă cel putin o duzină de cunoscuti și tot atâți corespondenți. Tu îmi esti draga, dar mai mult de atât, un cântec al lui Dan Bittman ( am colaborat cu mătușa lui , la cercetare) zice – „fiindcă fără ea nu pot respira, casa e pustie fără ea”. Deci nu pot respira,R., sunt eu nebun? Te sufoc? Tu poti respira? Respiră adânc. Nu mă lua cu Le Chtellier, uiti că am făcut o jumătate de doctorat în chimie, m-am lăsat din motive ce nu țineau de pregătire, nu mă interesa titlul cu care se laudă la noi circa o jumătate de milion de doctori. Simt că vorbesc în gol, cum mi se întâmplă la serviciu, eu vorbesc și lumea lucrează, atunci îmi iau geanta de ziarist și plec hai-hui, prin anticariate, librării, etc. Azi este sâmbătă ( o glumă proastă spusă cândva de o colegă - o pereche cade de acord să aibă relații în zilele a căror denumire conține litera R, iar nevasta se trezește sâmbătă și cere să fie onorată de dragostea soțului, la care el se opune și zice că este sâmbătă, nu dragă, zice ea, este râmbătă. Colega râdea cu gura până la urechi, dar a avut o viață grea, s-a măritat cu un coleg de al meu, diferența era de peste zece ani în defavoarea acelei M., băiatul era cam ca Tom Jones, adică bine și nu prea deștept, au avut doi copii, el a înșelat-o, a plecat în SUA, a luat fetele și a rămas Mioara doar cu râmbătă. S-a și depresat, nu mai râde, eu l-am judecat pe coleg, nu trebuia să accepte avansurile ei care semănau cu planul Barbarossa de atac al URSS. Scriu în gol, te las, pentru o scurtă vreme,dormi.

Isus

Când porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc.
În stare normală timpul teCând porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc.
În stare normală timpul te întovărășeșete ca o umbră
Impăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum.
Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului.
Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. .... Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu ciyez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul.... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
întovărășeșete ca o umbră
Impăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum.
Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului.
Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. .... Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu ciyez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul.... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.

Arhimede

Când logica moare, sângele curge spre moarte, pământul devine adăpost pentru șarpe, norii, pentru cei mistuiți de un foc ucigaș, eu nu pot vorbi stelelor, numai celor rămași, numai firului umed al ierbii, când logica moare, pe mine mă pasc numai cerbii. .... De câte ori am vrut să scriu ceva, m-am lovit de propria mea memorie, poate că unii trăiec numai din glorie, poate că unii au mâinile mereu curate, n-au auzit n-au văzut în lume păcate, poate că ar trebui să scriu prin morții mei, , dar ei nu scriu, vorbesc cu șoaptă de tei, cuvintele mele nu tac, ele sunt păsări de noapte, morții mei le-nsoțesc, părinții mei-șoapte.....
E vaiet de furtună pe afară, în casă latră câinii, dintr-o gară, departe se aude lungul șuier al unei vechi locomotive care suie din Valea Iadului în Cerul vinețiu, iubito, aș dori să nu-ți mai scriu și aș mai vrea să uit de tot, să fiu același biet nătâng, netot, adolescent cu vise aurii, afară e furtună, tu nu vii, numai poemul ca un șarpe se desface, cuprinde spațiul, timpul, moarte, pace.
Omul este un rob al necesităților. Dacă a discuta cu cineva este o necesitate, el o va face. Unii sunt robi ai convențiilor. Nu mă număr printre ei. Nu te invit la un festin. Nu promit nimic. Ai încercat și am încercat să ne insultăm peste poate. Cine poate sări coarda, acela joacă mai departe. Cine nu, rămâne în curte. Una dintre slăbiciunile cele mai banale este orgoliul. Nu sunt orgolios pentru că eu cred că fiecare om trebuie să fie indepedndent de părerile trecătoare ale oamenilor. Nimic nu este fixat definitiv. Nici după moarte nu se știe exact ce a fost fiecare. Spre deosebire de Malraux, care a fost un primitiv, eu consider că omul nu este suma actelor, ci suma intențiilor sale. Desigur, asta include și nebuniile fiecăruia. Dar , arătați-mi un om normal și voi răsturna Universul.

Doinaş

Cavalerii de fier tac mărunt, au inima de carborund, cavalerii tăcerii, cavalerii cu fuste, cavalerii languste,
bieți cavaleri, din fostele primăveri, cum ar dori vremea
s-o dea înapoi, armura din grele foi de tablă forjată de muncă, de muncă, de muncă, peste zidul înalt armura se-aruncă, rămâne gingaș trupul de floare, ușor atins de ninsoare.
Duc o luptă surdă cu propria mea prostie, chiar în noi prostia este preponderentă. Ne dăm seama ? Nu mereu.
Adevărul nu este niciodată în favoarea noastră.„Ca Orfeu cânt moartea pe strunele vieții și frumusețea pământului și a ochilor tăi care adună cerul, lucruri obscure, s-ar zice. Nu uita că dimineața a fost și a ta, când patul ți-era umed de rouă și garoafa îți domea pe inimă, vezi urma fumului cum se ridică, trece aproape de tine. Cu struna liniștii întinsă de-a lungul sângelui, făceai inima să-ți cânte. Buclele ți s-au transformat în crinul de umbră al nopții și văpaia neagră a întunericului din nou îți mistuie chipul. Iar eu nu-ți mai aparțin, acum plângem separați. Dar, ca Orfeu, cunosc viața pe struna dragostei și adun albastrul ochiului tău închis pe vecie”. Versurile aparțin marei poete Ingeborg Bachmann, traducere Emil Nicolae. Se pare că poeta se adresa memoriei lui Paul Celan, pe care l-a iubit. Cui spun eu toate astea ? Pe cine interesează ? Plângem separați ?
„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea prin inima neagră de codru trecea, croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea, cânta dintr-un flaut de os și zicea : -Veniți să vânăm în păduri nepătrunse mistrețul cu colți de argint, fioros, ce zilnis își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos” - Ștefan Augustin Doinaș.
.

Tzara şi alţii

Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră , scos din fire , crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.
Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu intelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu gravidă
De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prunci, beția religioasă din marile orașe se-asămănă picturii grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă în vântul seninei dimineți.„Îți voi arăta cu totul altceva decât umbrata pășind în urmă-ți dimineața”(T.S.Eliot).

Sunt antiburghez

Burghezie de doi bani, nu de bani vorbesc, de bun simț, se laudă cu piscină, mașină, benzină, drezină, capul plin de făină, de ce discut eu cu ei, să nu mă rup de purcei, de ce scriu versuri pe gratis, să nu ajung după gratii. Fratele tatălui meu a murit la azilul de bătrâni, după ce a donat un apartament bun de două camere în Drumul Taberei. Casa s-a evaporat. Cine, cum? Verii mei știu ceva, nu vor să spună? Organizația mea știe ceva? Uite așa s-au îmbogățit unii, de la un ou la un bou. Am stat ieri șapte ore și am mâncat ca un nesimțit, iar salata de avogado mi-a făcut greață. Ca și societatea în care m-am aflat, una se lăuda că l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, care ar fi murit la cutremurul din ”77. La vache! Notăriță cu bani și cu minte de purcică, o, nu , purcica este inteligentă, așa se spune. Poetul a murit de ciroză mult după cutremur. Dar sunt oameni care știu totul. In rest s-a discutat despre ce case are fiecare. Eu o am pe nevastă-mea, clculatorul și un dor de timp, un nesaț de timp. Alta se miră cum de scriu pe bani puțini, de parcă scrisul ar fi o afacere. Doamne, Sodoma și Gomora prostiei. Există o perversiune a prostiei. Dar s-a spus și ceva inteligent. In timpul așa numitului socialism, infracționalitatea nu era mai mică, dimpotrivă, dar totul era mascat. De pildă toți furau de unde se putea, statul era o vacă bună de muls până la extincție. Muncitorii furau ce apucau, șefii furau mai subtil și mai mult,țăranii furau și ei pe unde prindeau ceva, de pe câmp, din SMT, etc .Mă domină o stare de tristețe. Nu este vârsta, nici boala, tristețea necomunicării este nevindecabilă, cred. Pornesc de la faptul că neavând frați, surori, verii mei mă dezamăgesc unul după altul. Verișoara mea, ar fi singura rudă din țară, mă invită la ziua ei, am jurat să nu mă duc, m-am dus, soția a fost indispusă de felul discuțiilor în jurul bunăstrării, eu nu am avut și nu am interes pentru partea materială, iar pe ea lăudăroșenia celor cu bani, care nu sunt cu nimic merituoși, o face mai depresivă. Pe mine mă cam enervează, dar mă stimulează să scriu și să fac mai mult în favoarea acestei preocupări.

Ai avut dreptate

Bună întrebare – ce vrei de la mine? Este o întrebare fundamentală într-o relație de neprietenie. De obicei avem nevoie unii de alții,chiar străini fiind. Adversitatea naște întrebarea – ce vrei de la mine? Păi ce să vreau: trupul, banii, timpul, casa, cărțile, dragostea, alinarea, o grămadă de chestii. Evident , am greșit foarte mult. In primul rând nu poți cere cuiva răbdare, atașament, indiferent ce a fost înainte, decât pornBună întrebare – ce vrei de la mine? Este o întrebare fundamentală într-o relație de neprietenie. De obicei avem nevoie unii de alții,chiar străini fiind. Adversitatea naște întrebarea – ce vrei de la mine? Păi ce să vreau: trupul, banii, timpul, casa, cărțile, dragostea, alinarea, o grămadă de chestii. Evident , am greșit foarte mult. In primul rând nu poți cere cuiva răbdare, atașament, indiferent ce a fost înainte, decât pornind de la o bază solidă – o bună cunoaștere, o încredere reciprocă, o simpatie așijderea, altfel? De la ce am plecat eu? O încredere în propriul meu caracter, farmec, inteligență, dar aceste calități poate că le am doar în ochii mei. De ce să mă aprecieze altcineva, chiar dacă a declarat de o sută de ori că m-a iubit. Ei și? Cum a dovedit? Nu-i port pică, dar minte după decenii. Nu numai că minte, mă acuză pe mine, deci o dublă minciună. I-am explicat cum a fost, nu mă crede, probabil că se autoînșeală. Să zicem că a regretat, chiar a regretat, mi-a scris o epistolă tare înțeleaptă, prin martie 19..., că , hai,că va fi bine, că vom vedea, cai verzi pe pereți, păi eu am suferit luni de zile, ca un câine, iar ea s-o fi distrat, mai mult, am sosit la un ajun de revelion și mi-a spus că merge cu cineva ... Iar eu, un bou ca toți boii, vin după decenii și aștept admirație, chiar iubire, declar cu gura plină că o iubesc, desigur, relativ, deci întrebarea ei este foarte logică-ce vrei de la mine? Mai mult – mă amenință cu cele mai idioate variante, mai mult, îmi spune că nu se teme de moarte, cine o amenință? A luptat în Liban? Foarte frumos, nu a fost la Stalingrad, că atunci nici nu ai fi putut vorbi cu ea. Are o medalie. Minunat. Eu iubesc Israelul, nu știu vărul meu sau chiar ea, dacă îl iubesc.Eu nu am luptat nicăieri, nici nu am fost cel puțin la Auschwitz. Am și lipsuri. Am luptat cu șefii, cu mine, am avut altfel de lupte. Greu să discuți cu oameni de pe alte meridiane. Penibil. Regret sincer toate vorbele grele pe care le-am spus, dar nu asta este problema. Această persoană fără chip, o străină nu respectă nimic, nu pe mine, deși nu văd de ce, dar nu respectă căsnicia cuiva, pe soția mea, doar nu sunt un vagabond, pe mama mea, a confundat comentariul meu cu așa zise vorbe ale mamei, biata de ea, care nici nu îndrăznea să-mi reproșeze că, venit în vacanță nici nu stăteam prea mult cu ea, deși era văduvă de un AN-DOI. Sunt foarte ascuțit la limbă, nu fac rău, dar pot să mă exprim dur, pot cere scuze, pot fi din nou dur, din păcate am avut de a face cu un om puțin dezvoltat moral și intelectual, indiferent de obârșie, geniile nu nasc genii. Poate să se înfurie, să spargă geamuri, farfurii, să atace Libanul , să mă cheme în fața tuturor instanțelor, să mă pârască la toți șefii începand cu președintele țării, eu nu pot s-o respect, iar de iubit, iubesc doar imaginea ei de acum aproape 48 de ani. Este de nerecunoscut, nu pot înțelege cum se pot schimba sau cum pot fi prefăcuți unii oameni, probabil că așa s-a născut, eu nu mi-am dat seama. Sunt zeci de oameni care îmi sunt mai apropiați, cu unii am avut conflicte, ne-am împăcat, ne cunoaștem. Am făcut un test genial – i-am trimis corepondența mea cu un nevăr neprieten, cu o nefemeie cam ușoară la cap și la suflet, iar ea îmi trimi înapoi ca pe un bumerang toate „documentele”. Dacă eram așa cum crede ea, i-aș fi arătat ceva? Mă crede chiar un dobitoc? Acesta este respectul de care vorbește, vorbește, vorbește. Hamlet avea dreptate. Toate sunt numai cuvinte – All are the words. Cu ce plăcere îmi găsea greșeli de engleză, franceză, română, crezând că astfel o voi admira mai mult. Eu pot greși în orice limbă, pot să mă corectez, dar caracterul unui om se corectează mai greu. Basta. Ciudat este că simt o durere, vorba lui Sorescu, în regiunea inimii. Imi va trece, era mult mai vie în anul 19.... când ei nu-i păsa și acum vrea să pară un înger sau chiar este, dar a căzut din sfera sfințeniei undeva în mizeria cu nume urât. Scuze, Poesia mea, te-am părăsit pentru câteva clipe. Revin. ind de la o bază solidă – o bună cunoaștere, o încredere reciprocă, o simpatie așijderea, altfel? De la ce am plecat eu? O încredere în propriul meu caracter, farmec, inteligență, dar aceste calități poate că le am doar în ochii mei. De ce să mă aprecieze altcineva, chiar dacă a declarat de o sută de ori că m-a iubit. Ei și? Cum a dovedit? Nu-i port pică, dar minte după decenii. Nu numai că minte, mă acuză pe mine, deci o dublă minciună. I-am explicat cum a fost, nu mă crede, probabil că se autoînșeală. Să zicem că a regretat, chiar a regretat, mi-a scris o epistolă tare înțeleaptă, prin martie 19..., că , hai,că va fi bine, că vom vedea, cai verzi pe pereți, păi eu am suferit luni de zile, ca un câine, iar ea s-o fi distrat, mai mult, am sosit la un ajun de revelion și mi-a spus că merge cu cineva ... Iar eu, un bou ca toți boii, vin după decenii și aștept admirație, chiar iubire, declar cu gura plină că o iubesc, desigur, relativ, deci întrebarea ei este foarte logică-ce vrei de la mine? Mai mult – mă amenință cu cele mai idioate variante, mai mult, îmi spune că nu se teme de moarte, cine o amenință? A luptat în Liban? Foarte frumos, nu a fost la Stalingrad, că atunci nici nu ai fi putut vorbi cu ea. Are o medalie. Minunat. Eu iubesc Israelul, nu știu vărul meu sau chiar ea, dacă îl iubesc.Eu nu am luptat nicăieri, nici nu am fost cel puțin la Auschwitz. Am și lipsuri. Am luptat cu șefii, cu mine, am avut altfel de lupte. Greu să discuți cu oameni de pe alte meridiane. Penibil. Regret sincer toate vorbele grele pe care le-am spus, dar nu asta este problema. Această persoană fără chip, o străină nu respectă nimic, nu pe mine, deși nu văd de ce, dar nu respectă căsnicia cuiva, pe soția mea, doar nu sunt un vagabond, pe mama mea, a confundat comentariul meu cu așa zise vorbe ale mamei, biata de ea, care nici nu îndrăznea să-mi reproșeze că, venit în vacanță nici nu stăteam prea mult cu ea, deși era văduvă de un AN-DOI. Sunt foarte ascuțit la limbă, nu fac rău, dar pot să mă exprim dur, pot cere scuze, pot fi din nou dur, din păcate am avut de a face cu un om puțin dezvoltat moral și intelectual, indiferent de obârșie, geniile nu nasc genii. Poate să se înfurie, să spargă geamuri, farfurii, să atace Libanul , să mă cheme în fața tuturor instanțelor, să mă pârască la toți șefii începand cu președintele țării, eu nu pot s-o respect, iar de iubit, iubesc doar imaginea ei de acum aproape 48 de ani. Este de nerecunoscut, nu pot înțelege cum se pot schimba sau cum pot fi prefăcuți unii oameni, probabil că așa s-a născut, eu nu mi-am dat seama. Sunt zeci de oameni care îmi sunt mai apropiați, cu unii am avut conflicte, ne-am împăcat, ne cunoaștem. Am făcut un test genial – i-am trimis corepondența mea cu un nevăr neprieten, cu o nefemeie cam ușoară la cap și la suflet, iar ea îmi trimi înapoi ca pe un bumerang toate „documentele”. Dacă eram așa cum crede ea, i-aș fi arătat ceva? Mă crede chiar un dobitoc? Acesta este respectul de care vorbește, vorbește, vorbește. Hamlet avea dreptate. Toate sunt numai cuvinte – All are the words. Cu ce plăcere îmi găsea greșeli de engleză, franceză, română, crezând că astfel o voi admira mai mult. Eu pot greși în orice limbă, pot să mă corectez, dar caracterul unui om se corectează mai greu. Basta. Ciudat este că simt o durere, vorba lui Sorescu, în regiunea inimii. Imi va trece, era mult mai vie în anul 19.... când ei nu-i păsa și acum vrea să pară un înger sau chiar este, dar a căzut din sfera sfințeniei undeva în mizeria cu nume urât. Scuze, Poesia mea, te-am părăsit pentru câteva clipe. Revin.

Romeo

„Băiete,acum ești matur, învățat-ai ce-i durerea omului cu păcate, ce înseamnă trecerea prin pustiu”, spuse, privind ceasul său auriu, ce nu-i dădea pace deloc, „eu tre„Băiete,acum ești matur, învățat-ai ce-i durerea omului cu păcate, ce înseamnă trecerea prin pustiu”, spuse, privind ceasul său auriu, ce nu-i dădea pace deloc, „eu trebuie să plec în Tara de Foc peste vreo două-trei minute, mă bucur că e cineva să m-asculte”, apoi deschise fereastra, ieși sub chip de fluture galben-gri, Doamne, de ce nu l-am înțepat în cap, să-l păstrez pentru bacalaureat? ... Ca nunțile în vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian, Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri . Femeile plecară la război, bărbații se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingață-i ura, aspră-i viața ta între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii, spioni în pardesiuri....
Ne schimbă timpul, nu-l putem opri,
Suntem copiii lui cei vitregi,
Numai iubirea se iluzionează, poate o zi,
Că a învins , ne contrazice Nietzsche.
Dar nu ne pasă nici de el,
Pe Will îl vom chema în clipe grele,
Si el a-mbătrânit, este aproape chel,
Citește Cartea de la San Michelle.
Iubito, azi corespondăm,
Ne contrazicem, iar ne împăcăm,
De parcă timpul nici n-ar exista,
De-aș fi Romeo, de-ai fi Julia.
Viața de pește este bizară, o știe stripteuza zanzibară, niciodată n-am să-nțeleg ce este-n crweierul unui coleg, iar viața în sine mă neliniștește, mai bizară-i totuși viața de pește, du-te, ucide-l, dă-l peste pod, viața-i mai grea decât sub Irod, ca-ntr-o grădină zoologică sau pe mica insulă Krakatau, unde colegul meu, fiind turist, fu înghițit de un pește trist. Nu știu de ce , mă gândesc la Nina Cassian, bizară poetă.
buie să plec în Tara de Foc peste vreo două-trei minute, mă bucur că e cineva să m-asculte”, apoi deschise fereastra, ieși sub chip de fluture galben-gri, Doamne, de ce nu l-am înțepat în cap, să-l păstrez pentru bacalaureat? ... Ca nunțile în vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian, Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri . Femeile plecară la război, bărbații se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingață-i ura, aspră-i viața ta între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii, spioni în pardesiuri....
Ne schimbă timpul, nu-l putem opri,
Suntem copiii lui cei vitregi,
Numai iubirea se iluzionează, poate o zi,
Că a învins , ne contrazice Nietzsche.
Dar nu ne pasă nici de el,
Pe Will îl vom chema în clipe grele,
Si el a-mbătrânit, este aproape chel,
Citește Cartea de la San Michelle.
Iubito, azi corespondăm,
Ne contrazicem, iar ne împăcăm,
De parcă timpul nici n-ar exista,
De-aș fi Romeo, de-ai fi Julia.
Viața de pește este bizară, o știe stripteuza zanzibară, niciodată n-am să-nțeleg ce este-n crweierul unui coleg, iar viața în sine mă neliniștește, mai bizară-i totuși viața de pește, du-te, ucide-l, dă-l peste pod, viața-i mai grea decât sub Irod, ca-ntr-o grădină zoologică sau pe mica insulă Krakatau, unde colegul meu, fiind turist, fu înghițit de un pește trist. Nu știu de ce , mă gândesc la Nina Cassian, bizară poetă.

Cheever

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alții, să respectăm înalții, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar și proiecte, din lipsă de obiecte,avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiții și cenușă, destinul după ușă, din nori și amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecții neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandrețea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubește, iubirea nu e-n dește, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să știi mai mult ce-i bine, deși au două fețe, monezile răzlețe, e timp să rabzi , să nu rabzi, te poți trezi din colaps, erou e cel ce știe , orice ar fi, să fie egal cu sine însuși, chiar de rămâne singur, de simți durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferință, ea ține de-o ființă, nu te-nrăi oricare să creadă că ești tare, de ești cinstit cu tine, poți fi cu orișicine, când scrisul te alină, ai propria-ți lumină.
Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viața este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toții un tată, o mamă, am avut mai multe rude și prieteni, dar cu toții singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, șuieră jivina, latră câinii-n parcuri și la colț de stradă, de-aș lătra ca dânșii, liber, fără zgardă.„Orașul visurilor spulberate” de John Cheever
Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaș. ... Pierd vise, cuvinte, se plângea profesorul, mai păstra un aer de solemnitate, halatul umbla în urma lui ca o umbră roşcată, ca o ardere exteriorizată... Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului... Când am rostit prima oară acele cuvinte, am simţit că mîântorc din părinte-n părinte, se făcea că urcam sfântul Munte Sion, paşii mei străbăteau Valea Kidron, ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor, eram la izvorul fluviilor, mărilor.... Frumoasa necunoscugtă într-o ecuaţie sau într-o frază fără punctuaţie, chipul frumoasei te scoate din minţi, deşi stai şi scrii şi strângi din dinţi, o fi regina din Saba, o fi Beatrice ori Annabel Lee, imposibilă stare, de nedescris, necunoscuta este din Szbaris, îţi răspunde cu o privire confuză, ca Mona Lisa ţi se refuză.
Boris Marian

Socrate

Ultimele cuvinte de aseară ale profesorului au fost „pâine și viață”, asta a servit el la cină, apoi a urmat o stare de suprafață, sub care se ascundea o mare rușine, până în zori toți actorii au rostit monologuri, aforisme, treceau doamne diverse, în carouri și cu înalte cizme, atunci când nime ni nu sta să-l audă, profesorul sorbea, pe ascuns, din cucută... M-am despărţit de ea în Palma de Mallorca, îmi amintea de-o fată, Aniţa din Botorca, dar ea mânca smochine şi nu ştia româna, i-am oferit viaţa, i-am dat doar săptămâna.... Decât să pierd din puritate, mor, mi-a spus şi a murit uşor.... Ţestoasa e armată ca un tanc, un animal, aproape saltimbanc, dar dăruieşte lumii pui la fel, de-o vârstă e cu bietul Marmontel. ...Cu cinste fu înmormântat, el s-a născut acolo, acolo –spânzurat...Cămila mea cu pasul sprinten ca o gazelă de Tartar, eşti tot ce am mai drag pe lume, comoară scumpă şi dinar, scrie marele poet arab Al Mohammad Iqbal...Azi, în noul oraş te voi reîntâlni. De când nu te-am văzut, a trecut o tinereţe întreagă. Acesta este Mugur.... Era o piramidă cu vârful în jos, portarul ştia pe Kant pe de rost, era normal, fără portar, haosul n-are oprelişti, hotar. In centrul geometric era Fondastorul, de fapt mumia şi receptorul ce emitea doar tăcere, primind suflarea vântului din munţii Pind. Portarul citea, iar lângă el, la intervale lătra un căţel, citate despre raţiunea pură pe care nici câinii nu o îndură.... Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu nâam pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumuseţea-n jur cu nuferii plutea şi pruncul Moise era în apropierea mea, era... Citesc „Furioşii Domnului” de Georges Blond şi mă gândesc că masacrele la care sâau dedat în egală măsură catolicii şi protestanţii ( de la Hus, Luther, Calvin, hughenoţi) au depăşit toate persecuţiile antievreieşti din Evul mediu, dar Holocaustul a avut de unde să se ... inspire. Unii spun că de nu era Luther , nu era nici Hitler. Poate.Dar chiar persecutarea lui Socrate nu a fost un semn că oamenii nu au minte?

Valeria

Au avut dreptate prostanii de H, G, alți hegeli de ocazie, șarpele veșniciei își mușcă propria coadă, scriu acest poem în acoladă, adică despre ziua de ieri, ce se topește, dar unde sunt jurămințile veșnice, veștede? Eu și tu trăim ferice, iubito, eu și tu avem varice, iubito, eu și tu într-un poem ce se naște, ca mieii de sacrificiu, înainte de Paște.
Imi amintesc de vremurile când nu aveam ce face, când timpul trecea greu şi eu doream să mă-ntâlnesc cu moartea. Eşti nebun, vor spune unii, am fost, acum nu mai sunt, acum fiecare oră are o valoare, regret şi orele de somn, visele mele sunt neliniştite, mă grăbesc să trăiesc. Cucoana cea neagră bate la uşă. Ea are ochi întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat, doar râsul de iapă o trădează – moartea nu râde, nechează, ca în tabloul lui Picasso, Guernica, iar acum, acum, iubesc oricare chip frumos, valeria, o solistă extraordinară, din Rusia, umblă prin America, ştie că e frumoasă, este prinţesa vieţii. Ca iarba-n primă vară este iubirea mea, o paşte timpul, iarna o face fulg de nea şi mai rămâne-n urmă o lacrimă, apoi trec norii ca şi anii, nu vom mai fi nici noi, dar în adâncul firii trăieşte, lumânare ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare, sub raza tremurândă citesc în mine, scriu, „De ce-nţelegem rostul iubirii prea târziu?”. Deci, azi, Valeria. Inspiraţie, sex-apeal, profil subţire, nas fin, ochi de femeie pierdută, care pare a se droga, deşi este mama a trei copii şi nu cred că se ocupă de droguri, se poate machia şi aranja în orice culoare, expresia ei se schimbă permanent, fără a pierde din candoarea unei adolescente, poate fi un model pentru milioane de fete, adică victoria subtilităţii asupra vulgarităţii, a fi suavă, ca o şampanie, are simţul ritmului modern, poate fi diabolică, numai ochii rămân nevinovaţi, este fatală pentru oricare iubitor al perfecţiunii umane, îi lipseşte un Leonardo, un Rafael, poate chiar un Grigorescu, este Fecioara care a renunţat la sfinţenie, lascivă şi totuşi mereu pură, pentru că puritatea nu înseamnă lipsa păcatului , ci victoria asupra lui.

Aforisme

Aforisme noi

Fără femei lumea ar fi abstractă

Diamantul este un cărbune încărunţit

Newton nu are nici o vină pentru accidentul luji Icarus

Intr-un cerc, fiecare este în spatele altuia

Liderul îşi arată dosul celor din urma sa

Minciuna nu are picioare, are aripi

Numai femeile ştiu ce este bătrâneţea, şi asta din cauza bărbaţilor

E bine să nu faci pe deşteptul chiar dacă eşti

Lângă un om deştept, un prost se simte la fel

Lăudând un om permanent, începi să crezi în ceea ce spui

Dacă oamenii ar vorbi ce gândesc, s-ar ajunge la pacea mondială, prin dispariţia oamenilor

In faţa mea merge o arătare în negru, eu o iau la dreapta, ea merge la dreapta, eu o iau la stânga, ea merge la stânga, în clipa când voi trece de ea, voi muri, pentru că ea este moartea

Boris Marian

Ulise

Intr-o zi, i-am citit lui N. un text publicat de mine în „Scânteia tineretului”, era prin 196o, în care mă adresam unei tinere părăsite de iubitul ei. Pe atunci, dramele personale deveneau subiecte de dezbatere publică. Eu m-am găsit să-i scriu despre Gorki, despre bucuria muncii dedicate societăţii, era cea mai crasă mostră de prostie pusă pe hârtie de un demagog tânăr. Eram foarte mândru de faptul că eram publicat, deşi numele îmi era puţin stâlcit. Corectorul nu era atent la nume, ci la conţinut. N. a izbucnit în plâns. M-am simţit ca un idiot ce eram. ”Ce barbarie”, a zis ea. Eu eram de altă părere. Mi se părea că fata respectivă juca teatru şi căuta să-şi facă „publicitate”, nu aveam încredere în sinceritatea şi dramatismul situaţiei. Şu astăzi cred că scrisoarea ei despre acel tânăr care o părăsise era o făcătură a vreunui redactor cu sarcini de la publicaţia patronată de „Scânteia” majoră. N. avea dreptate. Ce m-am băgat eu în chestia asta? Dar era o deosebire între noi. Ea nu visa ori nu credea că va fi scriitoare, iar eu eram pasionat de literatură. Ea privea totul cu seriozitate, iar eu eram captivat de jocul publicităţii. Nu s-a schimbat cu nimic. Au trecut cinci decenii, aproape. Acum trăim în democraţie, dacă povesteşti un viol, nu sperii pe nimeni. Acolo era vorba de un sărut. El o sărutase, ea a spus că este prea devreme, iar el a părăsit-o. Aceasta era povestea care trebuia să cutremure conştiinţa tinerilor utecişti.Mă simţeam grotesc, dar diavolul îmi cânta-n ureche blestematul, şlagărul, apoi mă privi mirat, fără maliţie, am simţit că scap şi de calviţie, din moment ce nu sunteţi cel din poveste, am să-i caut pe Pilade şi Oreste, i-am şoptit, diavolul răspunde, pot fi Îngerul, depinde unde stă observatorul, în ce timp, simt şi eu nevoia să mă schimb.Ferice de tine, Ulise, că ai gustat rătăcirea, noi, ceştilalţi, ce umblăm pe o cale dreaptă, cu ceasul legat de ureche, cu telefonul la brâu, să ne găsească oricine, chiar Circe ne poate suna, ferice de tine, Ulise, că nu ştii ce-ţi iese în cale, mergi ca un melc prin timp, iar faima ta e ca fulgerul, ferice de tine, Ulise, că amânat fericirea până la marginea calmă a insulei scăldate de iubire statornică., eşti prea fericit să fii om.

Regicid

Am scăpat de dragostea obsesivă pentru X. M-a urmărit mulţi de ani, acum totul s-a destrămat ca aripile unui fluture uscat de mii de ani. Ca exterior seamănă , la față, foarte mult cu mătușa ei care nu-mi era simpatică, dar care era considerată cândva o frumusețe. Se confirmă, din păcate, prezicerea lui N. Sufletul omului este ca un copil, dar este greu să-l înșeli. Uite că eu m-am înșelat. Un spirit tiranic, excesiv de egoist, nemilos, evident cu alții, foarte milos cu sine însuși , un bărbat în chiloței de damă. Ciudat, bărbații par fioroși , dar sunt uneori mult mai blânzi. Există o răutate de viperă , nu sunt misogin, mă uit la fete tinere și mă gândesc cum le este sufletul, exteriorul nu spune nimic.Mă doare nespus ruptura, dar era necesară. A atentat și la bucuria mea de a scrie versuri, le-a tratat ca pe niște dulcegării, o, sancta simplicitas, pentru ce scriu poeții versuri, pentru cine? Eu nu am fost niciodată dulceag , urăsc cuvintele „dulci”, le folosesc doar pentru a ironiza pe cineva. Sau, în sinea mea, din pură iubire.S-a dus. A pleca este un fel de moarte. Ea a plecat din mintea mea, pentru mine nu mai există. Mă doare faptul că un timp voi fi urmărit de ideea că femeile sunt rele, ceea ce nu este adevărat.
Să bei dealurile dulci, înmiresmate și tăria munților s-o bei, sufletul iubitelor plecate și poemele și plânsetul de miei, la sfârșit să-ți sorbi propriile gânduri, sângele să se întoarcă-n piept și să mori, cum mărul moare-n sâmburi, să aștepți un an mai rodnic,îl aștept.
Cum să fii rege? Intreba. Sosim întotdeauna prea târziu la locul gloriei, scria Mugur. Culori neadormite vedea Manger, el chema luna afară, la plimbare.
O, zile, voi zile de teamă şi de speranţă, capete de regi decapitaţi, ore, picături de sânge regesc, nimeni nu ştie unde-i regatul dispăruţilor atlanţi. Mâini ce semnează condamnări la moarte, procese de conştiinţă, cu uşile închise, zile, voi, zile, jocuri de noroc pe estrada netedă , rostogolind bile, zaruri, capetele noastre obosite. Inocenţa-i o crimă? Răspunde-mi, regicide.
Boris Marian

Pacientul englez

Am să-ți spun câteva povești și mai bune și mai rele, cum se intitula o emisiune la radio. Zoltan a spus că sunt periculos, sunt și nu sunt, aproape ca orice om-fiară, pentru că fiare suntem oricum. Ce este mai rău – să fii periculos sau plicticos? Eu prefer prima variantă, fără să fac pe nebunul. Spui că am talent, dar eu nu am știut niciodată exact ce este talentul, știu că trebuie să fiu sincer, chiar și când mă joc. Acesta este talentul? Spui că sunt trist, singuratic. Sunt doar pe jumătate, ca un centaur, zise el, lăudându-se.„Tristele” lui Ovidiu, lamentourile din muzica veche, Bacovia, să nu-l uităm pe Eminescu, „mai am un singur dor, în liniștea serii să mă lăsați să mor la marginea mării”, scris cu șapte ani înainte de a muri. Nu avea sifilis, s-a dovedit, era nevrozat din cauza unui efort intelectual exagerat și a vieții dezordonate, a murit din cauza loviturii la cap primite de la un internat la sanatoriul din str. Plantelor, un simulant se pare.Unii vorbesc de complot, dar nu cred.Stiu locul, trec adeseori pe acolo. Am fost la mormântul unuia din marii poeți ai lumii. Era trist, era genial. Tristețea mea poate fi rău exprimată, în sine tristețea nu este o stare insuportabilă. Dar nu insist. Acum vin cu poveștile. Am avut o colegă prietenă cu un neamț, Ulrich, un băiat cu fața rotundă, ca un sergent din filmele de război, un băiat de treabă, zâmbitor, sociabil, dar colega mea nu l-a iubit, l-a lăsat. Este vorba de nevasta mea. De ce l-a lăsat? Era prea sigură pe el. O lecție cu bătaie lungă. Să nu lași femeile să creadă că ești o pradă sigură. A doua poveste. Am cunoscut la prietenul Erik o fată, mi se părea deșteaptă, i se părea că eu sunt deștept, am conversat, am ascultat Sonata Lunii de Beethoven chiar sub clar de lună, ne-am plimbat prin parcuri, la Băneasa cu bicicleta, am dus-o la Crematoriul uman Cenușa ( Doamne, ca o prevestire) , i-am arătat un mort în cosciug așteptând actul incinerării, ea s-a îngălbenit de frică, mie mi-a plăcut scena,am spus că sunt un Jeckill ( așa se scrie?), dar fata avea o lipsă, era foarte castă și pudică, precum comsomolistele din filmele sovietice de primă generație, asta a dus la o ruptură, cu urmări , practic , definitive. Au trecut câteva luni, ne-am mai intâlnit, ea mi-a spus că sunt dominator, că nu va fi niciodată soția mea, nu știu să-i fi propus, poate, dar în joacă, apoi ai apărut TU. Deci știi despre cine este vorba. Prin august 2009, am început să o caut, din pură curiozitate, chiar am văzut-o la București, ți-am povestit, finalul a fost un dezastru, știi și asta. Sincer nu m-a durut, deși, regret că i-am produs oarecare neplăceri prin felul meu neserios. Nu știa de unde să mă ia. Cine sunt eu? Tu știi? Cine ești tu? Tu știi? Sunt sigur că nu vei răspunde , ai un stil gen Churchill, tace și face. Urmarea în numărul viitor. Plec la dentistă, pe care chiar o iubesc, dar sunt doar pacientul ei, pacientul englez?

Arhimede

Am renunțat să-ți scriu pe „coală”, nu te mai „utilizez” ca personaj de „Bazar oriental” ( așa se numește pe blog, partea de proză), nu era cinstit, dar scriu acum, aici, pentru că spațiul este mai liber, decât în căsuța emailurilor.. Recunosc că mi-ai luminat o porțiune de viață. Acum , la etapa amintirilor este important să ai pe cineva, comunicarea este un tub de oxigen. Ca să nu mă sufoc, am făcut multe în viață, mama spunea că nu am astâmpăr, chiar adult fiind, adică la 30-40 de ani, țin minte ce agitat am fost că nu-mi dădeau viza să plec la Paris, m-am dus la Mișu Florescu, care imi era ministru, omul, un gentleman m-a ajutat fără să mă cunoască, doar în amintirea tatălui meu, care i-a dat carnetul de partid în Spania. Mama mă demobiliza, doar ca să nu fiu prea deziluzionat. Acum mă lupt cu alte mici necazuri, recunosc că orice durere mă panichează, mă gândesc că nu-mi trece, că am să mor în chinuri, este ceva din copilărie, când mă sculam noaptea și mă durea burta, părinții, obosiți nu se sculau și eu mă învârteam prin casă disperat. Am avut, de, ești doctorița mea,la vârsta de un an o dizenterie care putea să mă scoată din lista celor vii, eram la o creșă în Orsk (Urali). De atunci am rămas cu o șubrezenie de care nu scap nici azi, nu este poezie ce scriu eu, de-ale medicinii. La 13 am auzit că există cancer la plămâni, murise un coleg al vărului meu mai mare, cu doar doi ani, nu l-ai cunoscut. Am fost convins că voi trăi puțin, câțiva ani, am făcut radiografii, mama nu știa cum să mă potolească. Punct. Ti-am povestit fiindcă spuneai că poți să răstorni Universul, nu, Arhimede a spus Pământul. E păcat să-l răstorni. Să-l lăsăm în starea lui normală. Si așa oamenii umblă mai tot timpul cu capul ...în jos. Lumea este răsturnată și fără Arhimede. Apreciez trecerea ta pe post de Arhi, suntem deja doi nebuni, Arhi și Will, cine mai lipsește? Evident, Napoleaon, putem urca în pom și ne dăm drumul ca perele coapte, conform anecdotei. Nu știu dacă ți-am spus astăzi că te iubesc. Deci zic și tu asculți, auzi ceva ? Nu pot să strig peste Mare.

Antichitate

Am fost un elev slab la istorie. Orele de istorie erau ca niște vizite la Muzeul de Ceară sau pe Tărâmul Morților. Trecutul era liniștit, găunos, mut. Ni se preda despre vremuri trecute ca să ne resemnăm, conștiințe golite, în fața timpului prezent – nu pentru a făuri istoria, care fusese construită deja, ci pentru a o accepta. Astfel scria marele jurnalist Eduardo Galeano în „Memoria focului”. Uitarea infernului, memoria raiului, prezentul ne bate cu furia maiului, viziunile toate-s ascunse-n viroaga în care stă credinciosul, se roagă și ce spune el? Doamne, dă-mi fericirea, așa cum ne dă strălumina orbirea și, Doamne, te uit în fiece clipă și orice scriu astăzi e nu mai risipă, de aceea doar Tu ai memoria trează și cel care scrie la Tine visează. Acum, când corespondez cu R., care mă numește un „drag” din antichitate, mă simt aproape la fel ca atunci când așteptam la căminul studențesc să apară pe masa de la portăreasă o scrisoare cu scrisul mare și rotund de pe strada Grigore Mora, acest Mora era un om la care ţineam eu mult, deşi el zăcea bine mersi în humă, așa cum vom fi și noi, copiii lui Cain și Abel și Sem și Yafet , tot în acest pământ, care va fi și el o pulbere peste ceva milenii. De aceea cred în suflet, în nemurire și mi-e milă de cei care nu cred. Fără nemurire viața nu are sens. Ce mai contează că din 1961 au trecut 48 de ani, puteau trece 48 de secole, eu aș fi fost tot aici, sub formă de atom singuratic sau încadrat într-un proces de creație, procreație, etc. Asta este, antica mea R., toți suntem antici, doar antipatici să nu fim, o dată am fost la patinoar s-o învăț pe R. să patineze , iar eu patinam ca o cizmă fără talpă, așa că a venit un fost coleg de clasă, bietul Buliga, a patinat elegant, R. se ținea bine, se simțea bine și mi-a spus în stilul ei direct, foarte nimerit pentru un tip cu fumuri ca mine, că Buliga îi dă senzația unei siguranțe mai mari, ceea ce m-a bucurat nespus și am tăcut tot drumul la întoarcere acasă. Eram și acum sunt gelos oricând și pe oricine. Buliga, un tip pe care personal l-am chinuit de multe ori în școală, fiind eu un tip cam cu înclinații de torționar față de pisici, colegi, colege, dar care, Buliga ținea la mine pentru că îi ascultam versurile care erau o catastrofă în stil comsomolist , ei , bine, Buliga a murit într-un tren ce s-a lovit de ceva, pe lângă Oradea. Mi-a părut rău și nu l-am uitat. Tocmai fiindcă am fost chiar foarte nedrept cu el , iar el era un înger, la suflet. Uite ce zace în antichitatea asta superbă. Adieu, fraților. .

Lec

Aforisme de Stanislaw Lec
- Nu-l întreba pe Dumnezeu de drumul spre Rai, El ți-l va arăta pe cel mai dificil.
- Nu minți niciodată, când adevărul este mai profitabil.
- Totul este în mâinile omului. De aceea trebuie spălate des.
- Când săriți în sus de bucurie, vedeți să nu mișcați ceva sub picioare.
- Oamenii consideră greșit că viața este cea mai mare consumatoare de timp
- -Greșeli poți să faci chiar și atunci când taci
- Pentru a învăța să ai răbdare trebuie să ai răbdare
- Gândurile sunt ca puricii, sar din om în om, dar nu-i înțeapă pe toți --
- Să nu te-ncrezi în inimă, ea cere sânge.
- In războiul ideilor, cad oameni.
- Cea mai slabă verigă a lanțului este și cea mai importantă pentru că ea este cauza rupturii.
-Fereastra către lume poate fi acoperită cu un ziar
- Prețuiește fiecare cuvânt, el poate fi ultimul.
- Când dărâmi o statuie, păstrează piedestalul, el poate fi oricând de folos.
- Poți închide ochii în fața realității, dar nu în fața memoriei.
Pt. Conf. Boris Marian
-

Sciţii

Adevărul este că m-a rănit mult. , Oarecum are și dreptate, mă ocup de multe, nu duc la bun sfârșit un proiect. Acesta mi-a fost felul, m-am considerat și mă consider un geniu „la mine în minte”, adică mi-am format o imagine paranoică cu bună știință, pentru a nu fi timorat de atâtea „mărimi” de care este plin acest pământ. Dar, vezi bine, durii nu sunt oamenii valoroși, ci tocmai cei neproductivi, gen VilyAu., A.Si., oamenii care și-au ratat parțial viața. Nu m-am considerat ratat și nici acum nu am cedat. Cei care încearcă să mă demoleze sunt tocmai sterilii, nu proștii, proștii sunt blânzi, sterilii răi, șerpii care nu folosesc nimănui. Fie. Dumnezeu are o grădină bogată, afară tună și fulgeră, eu citesc, scriu, trăiesc, trebuie să-mi insuflu o stare bună. Nu mor caii când vor câinii, spunea simpaticul meu directoraș de la Z. Prost. Dar ... viclean... Un coleg s-a sinucis, un altul a murit cu maşina, trei artişti au pierit în abis, altuia i s-a terminat benzina, în cămine mor uneori rude sărace, bolnave, eu le aduc uneori flori, sufăr şi eu de boli grave, am impresia că viaţa mea, ca şi a celor din juru-mi, nu costă nici o para, gloria o cumpărăm cu o minciună?... Pe pernă trec valuri şi valuri, coşmaruri, în aer grifonii fac tumbe, se strâmbă, iar timpul petrece la alte petreceri şi nici nu eşti sigur c-ajungi pân-la zece. Prietemii-s umbrele altor prieteni, iubitele, multe, trăiesc doar din rente, scrii versuri, un prinţ cerşetor de atenţii, în mers te lovesc beţivanii, demenţii. Manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri, viaţa şi moartea în videoclipuri. ... Trăiţi în prezent, aşteptaţi cu răbdare viitorul, ne spune profesorul, eu nu pot fi peţitorul acestui viitor, el vine tiptil, retractil şi subtil, nu fumaţi, nu fiţi în faţa lui imobil. Micşoraţi consumul grăsimilor din regimul alimentar, consumaţi mai bine pătrinjel şi mărar,îşu alinta profesorul iubita cu sfaturi, precum eroii ce atacă frontl şi din laturi. Faceţi o încălzire ănainte de a începe aceste exerciţii. Mai ştii? Poate aşa gândeau sciţii?

canibalism

Acum mă mai descarc. Râde de mine, să râdă, eu râd de asemeni, de câte ori nu am râs? Mi-ar face mare plăcere să mă văd cu ea la Nuernberg la un proces al criminalilor de război, ca Marlene Dietrich cu Burt Lancaster. Ea mă acuză, eu o acuz, lumea se distrează, apar amănunte picante, eu devin cunoscut și primesc Nobelul mult visat. Totul va fi scris în amănunt. Dar nu pot fi misogin, văd atâtea fete frumoase în jur, iar ea , care nu a depășit limita copilăriei, cine este ea? O funcționară, ministru într-o țară africană, un canibal în fustă. Citește, draga mea, citește, ai plăcerea cititului, ține loc de oricare alta. Am iubit-o? Vai ce mă îndoiesc. Mediocritate plus cochetărie frivolă, nimic bun , nici o faptă cum trebuie, nimic, gur nisht, cum spune un prieten al meu, israelian. Ierusalim, în fața ta mă-nchin, dar cum de avem între evrei și oameni care ne cam fac de râs? Of, mă simt mai bine, vă iert pe toți, dobitocilor, mergeți la culcare.
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele ămi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Boris Marian

Îngeri

Catastrofă cu dinții. Un om îmbătrânește ca și lupul, câinele, zadarnic ascultă Concertul nr.1 de Ceaikovski, tot îmbătrânește. Imi amintesc de tatăl meu. Intâlnesc o femeie încă drăguță, are circa 8o de ani, îmi vorbește despre tatăl meu care nu mai trăiește de aproape cincizeci de ani. Înțeleg că l-a simpatizat, poate chiar mai mult decât atât, deși el era un om puțin interesat de aventuri extraconjugale, așa cred. Dar se produce un transfer de simpatie. Aceasta este nemurirea aparentă? Avatarul? Migrația sufletelor? De pildă N. Îmi spune că ne vom întâlni în altă viață. Eu mă îndoiesc, pentru că nici aici nu mai vreau să o întâlnesc. In schimb pe R. aș întîlni-o. De ce nu? Am ținut la ea. Imi spune că a suferit mult, cred, dar nu eu sunt implicat. Poate că va povesti ce a pătimit. Sau aici sau în altă viață. Am un poem care mă liniștește, în timp ce la Chișinău a început o revoluție anti-Voronin. Șarpele verde- flamă-n pustiu, porii pământului – trupul lui viu simte, se-adună vechii străjeri, șerpii adâncului, șerpii din cer, trec călăreții, fantome și fum, duhul femeii departe-n cătun, sângele fierbe zadarnic, s-a dus tot ce trăiește la est , la apus , doar lumânările tremură-n drum, trec călăreții, fantome și fum. Incerc să înving timpul, zecile de ani, cine poate înțelege? Oamenii sunt realiști, prea realiști, .neliniștitor de realiști . Nimeni nu mai are nevoie de literatură, de vise, totul este pe Internet sau la Tv sau în ziare sau în bârfe, nimic nu mai seamănă cu Hamlet, Don Quijote, cu Odiseu, Dante, Da Vinci, visătorii au murit. Toți sunt inteligenți, siguri de ei, mă îngrozesc. Noaptea este prietena mea, lumea doarme. Somnul este o moarte temporară. Nu mai am puterea să fiu trist, nici la bucurii nu mai rezist, subțiat până la coala de hârtie, sufletul devine poezie. Nu mai am puterea să Te-ntreb, Doamne, unde-i muntele Horeb? Unde-i Legea, unde-i armonia? Doar un fir de ață-i poezia. Nu voi încerca un nou Golem, poate doar în vers dintr-un poem.....Tu ştii ce-i un poem? Nu-i cuvântul ce poartă pinteni zornăind la plimbare, scrie Iakob Sternberg, iar Mugur zice_- poetul, nodurile unui nuc bătrân în care se sparg cuţitele de argint ale grabei...şi numai ironia cu nările blânde şi subţiri ca hârtia de biblie suflându-ţi în palmă... trăiesc atât de încet, încât nici nu pot fi văzut... Dragul de Mugur, ce om delicat a fost, mi-e dor de el. Fulgerând prin creier, bombe şi şrapnele, clipa te sfâşie, sângele te spele, fluturii durerii, negri trec ţipând, şerpii albi ai milei susură pe rând, cade din minciună adevărul mort, am ucis lumina, am ascuns-o-n fiord, te trezeşti, în sală umblă un om beat, cu un sendvici şi cu o sticlă de Muscat, e groparul vesel, va săpa adânc, lasă-l să mai beie, plâng şi eu, mănânc. Astea sunt ale mele.Am luat două vorbe din Labiş. Un înger şi el.

Coş cu viorele

Bine faci că nu răspunzi, cine știe ce năzdrăvănie mai scrii. Am hotărât să tratez cu umor orice acuzație, sunt puerile, draga mea, în timp ce cad avioane, se fac experiențe nucleare, etc. Noi ne ocupăm de „într-un coș cu viorele șade două păsărele, amândouă ciripesc, eu pe tine te iubesc”, cele două păsărele fiind x.și y., le aud cum ciripesc, cum pe ele se iubesc, cum ai înțeles că x? Unde duce feminismul acesta distructiv ? Imi sunteți ca două surori, cum de copiii unor foști burghezi să se poarte atât de intolerant? Acuzații, supărări, pentru ce? Ati uitat ce a spus Will că toți suntem actori pe o unică scenă, viața? Am iubit ceva la fiecare, nu mai spun, v-ați schimbat, dragele mele, nu în bine. Stressul, grija zilei de mâine, deziluziile? Eu am rămas același, chiar acum vin de la o conferință cu .Vai ce mă dezamăgește cineva la care mai țin. Dispare și vine cu prostii. Lumea are nevoie de umor prost. Deșteptăciunea este obositoare. Prostia îți aduce viață lungă. Cu deștepții este greu, cu proștii este rău, cânta Okudjava. Cine știe aici despre el ceva. Nimeni nu știe nimic, fiecare își vede de pătrățica lui. Suntem niște furnici? Poate cad cu avionul, ar fi o variantă bună. Este un dar să fii singur, este un dar să nu fii deloc, este un dar să fii peste linguri șef , să înfuleci un tren. Nebuna dorință de a dansa. Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de ușor se risipește celălalt chip și ies în fața oamenilor sub o nouă înfățișare, Vanitas Vanitatum, rostește ipocritul, Pax vobiscum , strigă lașul, credeți ce vreți, adevărul îl cunoaște doar vărul, aștept răspunsul de dincolo,voi îmi răspundeți cu sărutările voastre fugare. Gorki spunea că opera de artă este superioară artistului. Pirkei Avot spune că trebuie să trăiești fără șovăire, să nu aștepți răsplată. Vorbele proate vin de la cel care nu știe să asculte. Ceea ce trece drept adevăr este de fapt o părere unanim acceptată la un moment dat. Adevărata învățătură nu cunoaște ierarhii. Elie Wiesel spunea- „ Doamne, noi îți dăm păcatele noastre,tu ne dai iertarea, dar fără păcatele noastre, ce ne-ai putea da? Dacă Tu refuzi să împlinești rugăciunile noastre, nici noi nu le vom mai rosti”. Este extraordinar. Este la fel de greu să întâmpini advrsitatea, ca și indiferența, dar trebuie să înțelegi că tu ești făcut pentru lume, nu lumea pentru tine. Adică ești o parte a ei, vrei sau nu vrei. Dacă nu vrei, te izolezi. Este cazul meu, Dureros și adevărat.Aici nu este vorba de bunătate, ci de inteligență.Ce poți tu oferi altora? Ei nu-ți oferă nimic sau aproape nimic.Am mângâiat părul străinei, știam, nimic nu-mi aparține, în afara acestor degete, a acestui poem și a toamnei roșii din care bem. Păsările au trecut ca niște gloanțe, au perforat o bandă-ngustă de romanțe, numai părul iubitei mele necunoscute îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute. Cine a venit cu doru-acesta-ntre ființe? Răspunde-mi tu, Exupery, răspunde-mi , prințe, s-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul și umblă-n trupul meu, alt trup vânându-l. In zbor se schimbă firea, ca norii prinși de vânt, rămâne perfecțiunea departe de pământ, doar pasărea încearcî spre cer să-și facă drum cu aripile proprii, chiar renăscând din scrum, în timp ce noi, sub pietre, în mizer întuneric, visăm o nouă viață, poate c-un alt generic.
Am impresia că nici una nu sunteți tari în materie. Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainebleau. Bach și Buonarotti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moartea viața, cum de mi minor?
Acum să vă spun de ce nu vă iubiți voi, două? Pentru că semănați, dragelor, semănați uluitor de mult, v-am cunoscut la vârsta când un om se formează, aveți educații asemănătoare, viața v-a pregătit puțin pentru șocuri, acum vă descurcați, sunteți funcționare, adio creație.
V-AM IUBIT SI MAI CUM, DAR FOARTE POSTUM.Greieraș și creieraș se plimbau goi prin oraș, peste ei a dat o brută ce dorea mult să se mute cu un greier și un creier undeva în vârf de munte. Creierașul se numea, nu vă spun că s-ar putea să mă dea în judecată pentru vorba mea netoată, greierașul cu probleme de cultură și igienă a sărit în sus, a spus, eu sunt pentru voi intrus, eu abia m-am introdus în științe, sunt August, August Prostul sunt, vă spun, c-am crezut în voi, nebun este cel care vă crede, creier verde, brută – burtă, greier – gheizer, veier-meier.
Boris Marian