ubim lucrurile mici
Iubim lucrurile mici, ființele mici, acolo este esența. Ne stăpânește demonul vidului. Ne este teamă de neant, ne tremură mâinile. Soarele ne trezește la o realitate prea crudă. Lumina ne cade pe față fără a ne liniști. Doamne, oare vom înnebuni cu toții sau numai cei prea slabi, prea sensibili? Mișcarea, mișcarea este totul, omnia fluunt, mișcarea browniană, umană. Roiuri de țânțari, precum gândurile zboară în jurul frunții obosite. Ne trezim încătușați de propriile temeri. Atunci ne punem alte cătușe. Apoi? Ce va fi apoi? Buzele gustând sângele scurs de pe tâmple. În adâncime se întindeau câmpii luminoase. Ne oprim și întindem mâinile după ceva. O cătușă care nu permite nicio săritură e lipsită de sens. Ne strecurăm în jurul focurilor ca în vremurile ancestrale. Ne legănăm, în timp ce alții întind brațele așa, în glumă. Omul este contrariul unui spânzurat. Ne mișcăm întocmai ca într-un vis. Putem deosebi conturul, gâtul pieziș, coada cu care biciuim pământul, țeasta aplecată. Primul lucru care ni se oferă , când ne privim, este corpul, adică o părticică din Univers. Mâinile ca niște păianjeni pe clape, sunetele ies ca din ape, urcă pe boltă. Nu vă așteptați să-mi sfâșii carnea, să-mi arăt sufletul, porumbei, ciori trec prin Cișmigiu, vagabonzi, nebuni, bețivi, boschetari, pensionari, homo-hetero-trans-sexuali, de toate nuanțele, vom fi faianțele de la marea morgă numită Paradis. Nu vă așteptați, nu! Tăcerea universală, imposibilă, cu dinții strânși, o caracatiță-n mandibulă, a doua zi, orașul cu ochi plânși va cere vată, perversul, universul, stresul, neauzita moară măcinând oase, tăcerea din Lhasa, poate mai sus, unde-i raiul hindus. Nu vă așteptați, nu
Boris Marian
Această postare nu va apărea în secţiunea Noutăţi a altor persoane decât dacă o distribui
friend-add