Mi-e dor de ironia şi zâmbetul oricui

Mi-e dor de ironia şi zâmbetul oricui

Sătul de numai două războaie mondiale şi alte mici măceluri, sânge, puroi, fecale, de lacrimi imposibil a fi recompensate, îmi este dor de-un zâmbet, de-o ironie... plată. Aş mai glumi cu îngeri, dar îngereasa mea pe un catarg mă leagă, s-ascult doar spre a tăcea, un fericit Ulise
mă cred Calypso, Circe, sirenele zadarnic bârfesc c-aş fi ferice, dar nu mă plâng, mi-a Kafka maestru, bun amic, sunt ca şi el ba Samsa, ba un biet K. ucis.

Ah, ofta şoarecele, lumea mea se face mai mică, eram fericit, acum am ajuns în ultima cameră, în colţ este o capcană, ce fac? Schimbi direcţia, şopteşte motanul şi pe loc înghiţi animalul.

Structura râsului se desfăcu îndouă, o parte se dete la dreapta, o parte la stânga şi mijlocul rămase uscat. La mijloc nu vreau să ajung. Acolo trăiesc ... morţii. De ce fata zmeului nu ştie nimic despre soare? Nu i-a spus mama ei, este fata zmeului-soare, nu are voie să iasă din casă, nu trăieşte pe acest tărâm. Dar fata zmeului nu vrea să părăsească tărâmul ei. Dar prâslea năzdrăvanul este prieten cu zmeul pentru că par a fi răufăcători, se ajută între ei, sunt chiar rude, vorbesc numai despre bine, se urăsc pe ascuns.

Am fost însemnat, strigă profesorul, sunteţi însemnat, i-am răspuns, nu, am fost însemnat să mor prea devreme, strigă profesorul sufocându-se , dar am învins. Nu există soartă, moire, existăm doar noi, cei însemnaţi să învingem mereu. Îl ascultam, frunzărind o revistă de informare generală, unde te uiţi, strigă profesorul, asceza este al nemuririo secret, eu vorbesc de soarta fiecăruia-n parte, belşugul este semnul unwei mari decăderi, vezi şi exemplul Romei antice. De enervare profesorul îşi reteză singur capul, manevrând greşit ghilotina.
BORIS MARIAN

Hangerul

Hangerul, iataganul şi tăcerea profesorului

Cine umblă-n Valea Seacă cu ( sic, că-cu) hangerul fără teacă şi nu-i teamă de nimic, Andrii Popa cel voinic. Eu credeam că hangerul este o săbiuţă, no! Este o armă de mişel, capul se taie cu iataganul, fiule. Asta spunea şi profesorul, căruia i s-a interzis să intre în vorbă cu pasagerii. Acum aş vrea să fiu la mare, să mă dizolv ca o bucată de zahăr sau de sare, apoi să mă reîncarnez, dar nu în peşte-dragon, otrăvitor, ci în coral roşu, să tac şi să cresc. Să mă privească înotătoarele ( persoane), nu aripile rechinilor, gândind cum le-aş sta pe deget, în ureche sau pe gât, în şirag. Ce bănci, artrite, că, Doamne, mă doare genunchiul şi pe mine, Doamne iartă-mă, cel stâng. Mi-am adus un baston din bambus de pe coasta Dalmaţiei şi bat aleea Cişmigiului cu el, mai sperii câinii vagabonzi, dar ei îmi fac cu ochiul, au şi ei artrită, am să le aduc câte un bastonel .


Ce le lasă, ca moştenire, tatăl fiilor săi? Plugul, adică Honda, trei coase, adică nişte conturi, sănătatea, adică nimic, munca, nu se ştie, libertatea, cam neserioasă chestia asta. De ce mezinul este nzdrăvan? Pentru că nu ascultă, nu mănâncă, are puteri supranaturale, face glume pe seama celorlalţi, este cel mai mic. Nota zece. Zmeul le oferă băieţilor o mamă de bătaie, apă de băut, bucate şi vin, lecţii despre cositul ierbii. Nouă, mai este ceva. Mezinul le spune fraţilor să nu mănânce bucatele oferite de zmeu pentzru că sunt otrăvite, stricate, greţoase şi vechi. Ochii fratelui scapără în întuneric pentru că el este bolnav, furios, înfometat şi confuz. Perfect, nota patru.

A da bir cu fugiţii este o expresie la fel de greşit folosită ca şi a da sfară în ţară. Birul pe fugiţi nu exista, iobagii fugiţi nu mai intrau în socoteală. Sfară este flacără, veştile în vechime se transmiteau prin aprinderea unor ruguri pe dealuri. Nici vorbă de sfoară, cum spun unii. Asta am învăţat de la Alexandru Graur. Cine este Toma necredinciosul? Nu eu.

Cum interpretezi visul, aşa va fi, spuse profesorul care nu visase în viaţa lui nici o cutie de chibrituri, visezi că ţi-a ars cas, înseamnă că primeşti un ajutor, visezi că primeşti un ajutor, îţi arde casa. Divorţul dintre imagine şi emoţia care îl însoţeşte deosebeşte visul de veghe, traversa profesorul taina visului cum ai străbate lacul din Cişmigiu, visul subordonează realitatea banală, iar filosoful se viseză fluture. În clipa aceea un fluture enorm îl apucă, îi înfipse trompa în gură ca o sondă, profesorul începu să dea moale din coate. Nu-i nevoie, spuse flututrele, din aripi dau eu.

Boris Marian

Se făcea

Se făcea


Se făcea că eram Harun Al Rashid, aveam un harem imens, dar peste toate era stăpână chiar stăpâna inimii mele. Ea tăia şi spânzura în cetatea Bagdadului. Ce era să fac? M-am deghizat în derviş, pornind pe meleaguri străine. Am văzut mari vărsări de sânge, foamete, înşelăciuni. Am revenit în cetate. Nimeni nu mai ştia cine sunt. Stăpâna inimii mele mă aştepta la palat, dar nu m-a recunoscut. I-am vorbit, nu m-a recunoscut, i-am spus cine sunt, nu m-a crezut, a pus să mi se taie capul pentru neruşinarea de a mă da drept Harun Al Rashid. În clipa în care călăul ridica hangerul să-mi taie capul, m-am trezit. Eram în seraiul meu şi calculatorul aştepta răbdător să vadă ce mai îmi trece prin minte.


De ce să iubeşti moartea dacă nu ai înţeles bucuria unei păsări cântând, nici strălucirea ascunsă în ochii profesorului, de ce să iubeşti moartea când nici nu o cunoşti? Profesorul se uită lamine, apoi îmi şopteşte, ai grijă ce vorbeşti, sunt doar copii în jurul tău, ai grijă.

O idee este mai importantă decât o catedrală, spuse profesorul închinându-se pe ascuns, fereşte-te să devii victima adevărului, adăugă suflându-şi cu putere nasul, dar adevăratul creator de iluzii? Am întrebat eu, naiv ca o gură de incendiu, ştiind că afectarea este semnul indiferenţei. Pe bulevard bătea un vânt mai uşor decât frunza, casele păreau solfegii şi sonate solidificate, există un scop în toate, pentru a-l înţelege trebuie să te desfaci de tine, băltoacele aurite de soare ne orbeau, vorbeam şi ne certam în gând, tăceam ca două afeturi de tun.

Boris Marian

Omul este o fiinţă periculoasă

Omul este o fiinţă periculoasă
I.

Omul este o fiinţă periculoasă. Nu toţi oamenii. Maica Tereza este o mare excepţie. Fac abstracţie de fervoarea cristică, pentru că nu suntem toţi creştini, Maica Tereza este un exemplu peste milenii, nu peste veacuri. Dragostea ca principiu existenţial, fără sentimentul măreţiei, al puterii, al bogăţiei –sărăciei materiale, numai spirit, nimic interesat, o dăruire totală fără dobânzi, procente, este ceva ameţitor, aproape că nu pot crede că am fost contemporan cu ea. Iar eu văd cu cine am de a face la serviciu, cu meschinării, intrigi neroade, oameni care te pândesc să vadă ce greşeşti, să te elimine, dacă se poate. Nici un război nu este mai urât decât o pace ipocrită care te macină, te aduce la starea de homo homini lupus. Nu putem fi prieteni, parcă duşmănia face parte din natura umană, din gene. Fiecare crede că are dreptatea, iar dreptatea se plimbă prin Paradis. După ce moare un om, i se recunosc unele merite, apoi este iertat, cei buni, cei răi, toţi devin nişte buni uitaţi. Nu am văzut pe cineva să recunoască o dată că a greşit faţă de un semen, aşa, parţial, mai spune câte unul. Toţi vor să fie lăudaţi,mă refer şi la mine. Vai ce nu-mi place să mă critice cineva. Eu care... Ehei.Nu suntem unitari. Nu suntem ca păsările migratoare, înţelepte. Târziu şi depăşiţi, ne sforţăm. Deodată, legăturile se rup. Cădem peste locuri indiferente. Lei ignorând, cât timp sunt superbi, orice limite. Noi, acolo unde părem convinşi de un lucru, total, un alt efort este deja sensibil. Duşmănia ne este apropiată. Ultimele rânduri sunt de Rilke, l-am copiat fără ruşine, cu evlavie. Elegia a patra, duineză.Mă simt extrem de singur. Nu din cauza unui singur om. Singurătatea este în noi. Toţi suntem singuri. Ştim că nu aşa trebuie să fim, dar suntem. Cine nu ştie , învaţă pe altul. Nu crede în minuni, ele vin singure. Fereşte-te de omul prost din toate direcţiile. Prost este cel care înţelege, dar acţionează de parcă nu a înţeles nimic. Dincolo de îndoială nu există nici Dumnezeu.
II.

O persoană cu totul agreabilă( oare ştie că este?) mă întreabă de ce sunt amar. De ce nu sunt al dracului, de ce nu sunt optimist. Trei întrebări, una mai grea decât alta. Nu sunt amar, pentru că nu sunt niciodată dulce. Am avut un diabet provocat de prednison. Iar dulce nu era nici în copilărie, nimeni nu mi-a spus –„Vai, ce copil dulce”. Eram al dracului. O legendă de a mea îmi spune că fiind născut în Cauvaz, cineva m-a încurcat la maternitate şi în sângele meu curg particule de caucazieni hazari. I-am înfruntat pe primul diriginte din clasa a-ntâia, voia să-mi tragă „la palmă” cu linia, inadmisibil, am spus, apoi cu următorii diriginţi, diriginte, să se schimbau de la o clasp la alta şi nu ştiau cu cine au de a face. Apoi cu profesorul de sport pe care l.-am trimis undeva unde nu se face, iar omul nu merita, a rămas „interzis” şi mi s-au aplicat cele trei zile de libertate, regulamentare. Mai târziu, fiind copil şi acum, am avut conflicte nenumărate, mai multe decât toate războaiele peloponezice, pontice, teutonice, de treizeci de ani, de o sută de ani, mondiale şi olimpice, cu şefi de serviciu, ingineri şefi, directori, deşi am fost de vreo două ori în tagma lor nenorocită, chiar şi cu un ministru cam prea sinistru, în fine, am ieşit la liman, adică la pensie. Fără oase rupte. Acum am prieteni în toată lumea, inclusiv în Insula Paştelui, despre care vorbesc adesea oamenii la necaz, unul îmi respinge un articol, altul o poezera, aşa că am devenit apatic, producţia de cultură creşte pe măsura scăderii producţiei agricole şi indistriale, ceea ce este foarte bine şi necesar. Supraponderalii sunt sortiţi bolilor, creşterea demografică pune în pericole planeta, de ce să nu scriem, indiferent cine citeşte, că doar nu moare nimeni dintr-o poezea, dintr-o poveste cu şi fără tâlc. În curând nimeni nu se va mai uita la TV, că TV –ul strică ochii şi mintea, iar literatura scrisă are un avantaj – nu pui mâna pe ea, nici ea nu pu ne mâna pe tine. Deci sunt apatic, dar o să-mi treacă, omnia fluunt, omnia mutantur. Salut pe îngerul care m-a întrebat, si ngurele xistenţe care mă fac să mă simt în al şaptelea cer sunt îngerii . Aşa sunt eu.

Boris Marian

La început nu am observat

La început nu am observat

La început nu am observat persoana. Modestia nu este o lipsă, dar aduce mari neajunsuri. Inteligenţa ei nu se observa, pentru că nu spunea la început nimic. Eu am obiceiul extravertitului- spun tot de la început.Nu înainte de a-l întreba pe micul Puck din mine ce părere are. Deci o admir, nu vreau să mă complic, îndrăgostindu-mă, dar o admir. Mi-a atras atenţia cu privire la comentarii. Sunt indivizi care epatează prin expresii fruste, şocante, incorecte gramatical sau logic (formal). După un timp îţi dai seama. La început pare normal, apoi vezi că discursul devine o placă uzată. Eu cred că între a iubi cu adevărat şi a scrie versuri nu este nici o legătură. Poezia este mai parşivă, te dă de gol. A repeta cuvintele iubire, sărut, lumină, moarte, Dumnezeu este echivalent cu încălcarea unei Legi a Decalogului – Nu lua numele Domnului în deşert. Nici aripile nu lipsesc, deşi Icar a căzut de mult.

Urci proaspătă din mine, ca apa din adâncul izvoarelor, tu, fericirea cuprinsă în om. Privirea ta e mai caldă decât sângele, ca razele lumini solare. Aşa spune Sandu David, prin Sebastian Costin. Nu a venit nici unul la festin.


Doamna Jerome este chiar doamna Jerome? Poate că nu a fost niciodată căsătorită. Are o pisică, este chiar o pisică. Desface scrisorile şi le rupe începutul. Fragmentul rămas nu este decât un ghemotoc în căuşul palnei. Fotoliu negru, mamrmură neagră, nailon negru, blana neagră a pisicii, pianul negru. Fotografii în alb negru. Cum să nu te gândeşti la moarte.? Dar poemul este bun, nu sunt pufuri, duhuri, aripi, lacrimi, vase, braţe, pisica mârâie de cum aude un poem prost. Aici îmi dau mâna cu persoana pe care nu am numit-o.

Boris Marian

Finis coronat opus

Finis coronat opus


Înving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el îşi este-nceputul, ca şi sfârşitul propriilor îndoieli, stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjrază, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult de la înălţime, era dus pe targă prin mulţime... Da, nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil, ascunde comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale, metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format eu, singur o statură care ar putea sî-nvingă prin ea însăşi multe semne de-ntrebare. L-am zărit în urmă într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.


O vară blândă, energică trecea Bucegii, dormisem mult, în vis o viperă-nţeleaptă mă prevenea, eu îi citeam însemnul. Corabia din suflet se apropia de port. Îmi sprijineam propria casă cu spinarea. În primăvară ne alintă toţi cireşii, iar toamna numai luna ne mai caută pe sub pleoape. În vis o viperă-mi vorbea de vise. Orbind noi nu vom fi nevolnici, numai trufia s-o lăsăm deoparte, ca pe-o haină veche. Nici pânzele corăbiei, nici vântul nu ne aduc mai mare bucurie, ca însăşi conştiinţa de a fi.

BORIS MARIAN

Proverbele precum oglinzile

Proverbele precum oglinzile
Trufia este ca inelul de aur pe coada unei suine. Tandreţea întăreşte sufletul, gelozia îl distruge. Mere de aur în tăvi de argint sunt cuvintele spuse la timpul potrivit. Cine nu se teme de propriul suflet, nici de Domnul nu se teme, nici de ruşine şi crimă.Conducătorii de cămile, când se rătăcesc, nu recunosc capacana, se lasă cuprinşi de febra speranţei. Astfel caravana dispare în neant
Cel care vede firul de păr, nu poate să vadă marginea lumii. Cel ce aude şoaptele, nu aude tunetul. Cel ce zăreşte muntele, nu vede muşuroiul. Cel ce aude tunetul, nu aude liniştea. Cel ce vede aproape, nu vede orizontul.Înţeleptul ignoră vizibilul, de aceea el vede totul. El nu ascultă zvonul, de aceea aude totul.
Adevărata cale nu cunoaşte îndoiala, alegerea. Cuvintele ne duc la rătăcire. Înţeleptul nu cunoaşte nici obscurul, nici transparenţa.În faţa oglinzii urâtul şi frumosul se separă singure.Înaintea cuvintelor, au fost sunetele. Înţelepţii le-au dat înţeles. Viaţa te învaţă să vorbeşti la momentul şi la locul potrivit. Subordonare condiţionată! Sursa Răului este subordonarea necondiţionată.
Omul care cunoaşte adevărul este aproape de esenţa creaţiei. Să nu fii subordonat, dar nici să nu se consideri deasupra sau izolat faţă de ceilalţi.
Cele mai puţin cunoscute sunt fenomenele văzute de toţi. Cine dă, poate să şi ia, cine poate ucide, poate să şi salveze, oare? Să nu te laşi niciodată minţit, greşeşti faţă de cel care te minte. Unii caută drumul, dar nu cunosc chipul adevărului, ci doar propria raţiune, iar raţiunea este înşelătoare. Cine înţelege primul verset, înţelege şi ultimul Leoaica îşi învaţă puii să fie cruzi, altfel nu ar fi leoaică. Când începi să înţelegi, te îndepărtezi de oameni, ignoranţii stau mereu împreună.
Lector ipocrit, nu mă refer la tine sau numai la tine mă refer.

BORIS MARIAN
.

Bătrânul Kitai şi alte poveşti

Bătrânul Kitai şi alte poveşti


În afara lui DAO nu poţi gândi, tot ce nu poţi gândi este DAO. Nimic omenesc este DAO. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Dar omul, natura şi DAO sunt unite într-un singur tot. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Înţeleptul se deosebeşte de ceilalţi prin ceea ce NU FACE, NU VORBEŞTE, nicidecum princeea ce face şi vorbeşte.


Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.


Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea în interior. Oamenii ştiu ce văd şi aud în afară. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu. Oricare drum este acelaşi drum, a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma. DAO nu există, el este inexistenţa. Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul, de aceea fii modest, nu căuta vorba iscusită, vorba simplă este mai aproape de inima oamenilor.

De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se, ne spune Saint-. Exupery. Pilotul acesta era înţelept ca un chinez. Nu există singurătate pentru cei ce mor. Agonia este clătinarea unei conştiinţe golite, apoi reumplute cu memorie. Mai poţi avea încredere în moarte? Aţi văzut cum arată mesele după un ospăţ de nuntă? BORIS MARIAN

.

Băiete, acum eşti matur

Băiete , acum eşti matur


Încerci să spui ceva, biberonul îţi cade din gură, reuşeşti să spui – epistemiologie, bravo! Acum eşti matur, învăţat-ai ce-i durerea omului cu păcate, ce înseamnă trecerea prin pustiu, spuse, privind ceasul său auriu, ce nu-i da pace deloc, eu trebuie să plec în Ţara de Foc peste vreo două, trei minute, mă bucur că e cineva să m-asculte, apoi deschise fereastra, ieşi sub chip de fluture glaben-gri, Doamne, de ce nu l-am înţepat în cap, să-l păstrez pentru bacalaureat?


Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citeşte din Marmontel, sensul profund al vieţii îi scapă, în baie picură robinetul de apă, lângă noptieră, un abajur aminteşte de o zeiţă din Kuala Lumpur, aflat la etajul o sută cinci, îi vine să-şi dea singur un brânci, profesorul deschide fereastra şi simte nevoia unei cărţi de aforisme.


A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie, îmi povestea într-o marţi profesorul, brus se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse, destul aţi vorbit, e ruşine, să trecem la fapte şi plânse cu lacrimi diamantine.


Boris Marian

Trista

Trista


Pe pernă trec valuri şi valuri, coşmaruri, în aer grifonii fac tumbe, se strâmbă, iar timpul petrece la alte petreceri şi nici nu eşti sigur c-ajungi pân-la zece, prietenii-s umbrele altor prieteni, iubitele, multe, trăiesc doar din rente, scrii versuri, un prinţ-cerşetor de atenţii, în mers te lovesc beţivanii, demenţii. Manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri, viaţa şi moartea în videoclipuri. Fiecare dansează pe muzice plăcută lui. Frumosul este însuşi Dumnezeu. Aşa credeau romanticii.
Ţelul suprem al Omului este unul artistic. Aşa o fi fost?


O idee este mai importantă decât catedrală, spune profesorul, refuzându-şi orice îndoială, să nu fii victima adevărului, spune el cu putere, chiar şi adevărul vine deghizat în părere., pe bulevarde vântul îşi făcea mendrele, solfegii, sonate, burlanele cântau, în aer bulendrele
celor goliţi de viaţă zburau în toate direcţiile, băltoace aurii după ploaie ne ofereau suprafeţele. Tristeţe de apă, neprihănită, fântâna spuzită de flori, rugăciunile pot ţine ele de urât? Lacrimile copilului palid pe nume Max. Veştile nu mai vin din iarna deolorată. Oceanul – gigantica lopată a Universului. Uneori trece Dumneze, se uită, mâinile le ţine la spate ca un şef de şantier. Tristeţe de apă, iar luna are culoarea sângelui.

Împovărat de ani şi de melancolie, profesorul ar vrea să recâştige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige. Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu ştiu, dragii mei care eţelul, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „E veşnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea şi el un început de basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care începe acum să povestească prima parte a unui drum.

BORIS MARIAN

Ulise care ne zise

Ulise care ne zise


Din moment ce nu sunteţi cel din poveste, am să-i caut pe Pilade şi Oreste, i-am şoptit, diavolul răspunde, pot fi Îngerul, depinde unde stă observatorul, în ce timp, simt şi eu nevoia să mă schimb.
.Ferice de tine, Ulise, că ai gustat rătăcirea, noi, ceştilalţi, ce umblăm pe o cale dreaptă, cu ceasul legat de ureche, cu telefonul la brâu, să ne găsească oricine, chiar Circe ne poate suna, ferice de tine, Ulise, că nu ştii ce-ţi iese în cale, mergi ca un melc prin timp, iar faima ta e ca fulgerul, ferice de tine, Ulise, că ai amânat fericirea la marginea calmă a insulei scăldate de iubire statornică., eşti prea fericit să fii om. Ce multe sentimente se risipesc în poezie, ce trandafiri, lalele, panseluţe, albăstrele ca şi ochii dragei mele, păpădii, prăpăd, Doamne. Părul tău spălat atât de chimic de orele, cunosc ezitările, te port, profesore, ca pe un alter ego, chiar sunt eu un alter ego, ochii ei erau terenuri sportive, sonde de petrol se înălţau în inima celuilalt, hipodromul, aici a fost hipodromul, spune copilul din mine, şarpele are un piept ca o savană în flăcări, ei, heeei, ce spui acolo? De aici asculţi ruga pietrelor, stai liniştit. Supapă ora , în alamă şi discret se strecoară amazoană peste preerii de vis, de vizavi, de Bizanţ, und wir werden alle tanzen, yahoo! Tralariuu! Cabanierul e un măgar, iolariuuu, iolariuuu, eu beau beeere din pahar, iolariuuu. De ce bei tuuuu din pahar, iolariuu, iolariu, pentru că suunt şi eu măgar, iolariuuuu. Ce prostie este asta, mă întreabă fata pe care am salvat-o în viscol, de la îngheţ. Ne-am iubit de la Revelion până-n Paşte . Atât. Te invidiez , stăpân al norilor, al măduvei şi nervilor mei, să laşi în pace oamenii să-şi cânte oful inimii cum vor, care cu şlagăre, care cu bragă, că aşa e viaţa, desfoiată ca o spaniolă.

Boris Marian

Umbra lui Romeo şi a Julietei sale

Umbra lui Romeo şi a Julietei sale


Casele vechi seamănă cu oamenii bătrâni- sunt pline de amintiri...
. Stă întins, cu mâna lipită de corp, cealaltă a pierdut-o în primul război, cu ochii aţintiţi mari spre fereasta afundată în întunericul compact. „Hei, m-auzi?”, se aude un scâncet.
Erau doi prieteni, unul avea o logodnică. Logodnica avea patrusprezece ani. Săruta ca la două zeci. Iar el se simţea ca un rege al Franţei. Au fost ucişi toţi trei. Martor a fost întunericul. Acum, tot ce se numeşte fum, are particule de om, tot ce se numeşte flacără are particule de suflet. Îndemnul, trebuie să trăieşti, l-am auzit de la o stea care a dispărut chiar a doua zi.
Suntem asiguraţi că morala se află actualmente la loc de cinste. Locul de cinste este ascuns într-o peşteră plină cu bijuterii furate. Morala publică este apriori suspectă. Gândirea devansează orice, uneori şi glonţul. Moralitatea este discontinuă. În pauze au loc cele mai mari masacre. Există şi negarea şi refuzul, nu sunt aceleaşi lucruri.


Adesea , printre ore solitare, când Soledad plutea în văi stelare, tăcerea-şi scutura hermina, iar Herr professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, cum nu mi se-ntâmpla nainte, mă întrebam ce este nebunia, pe care continent e România, eu ascultam balada lui Manole, departe de sofisme şi de mode.... Ziua-i masivă, albă şi rece ca un colegiu pentru colege, numai iubita, doar ea se zăreşte într-o oglindă ca ochiul de peşte. Trece cu trenul omul cu trenciul luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece şi albă, numai iubita, subţie şi naltă este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
Închis abur după amiaza în grilaj, vax! Strigă gardianul, vagmistrul, ministrul, marxistul, vax.! Dar unde este umbra lui Romeo? Dar a Juluietei sale? Înger trenul înaintează cu degetul pe bute, ah, Voronca. Rupe serenada maşinilor de lux. Sena – praştie între surâsuri, Celan, Gherasim Luca, asta este situaţia. Violoncelan, poloncel, feldspat. La câţiva paşi liniştea s-a deschis coridor. O fată s-a trezit din mahmureală şi scrie la calculator nişte chestii cu care reuşeşte să provoace un al cincilea răzoi mondial. Drum,dinam, bandajat excepţional. Romeo, Julieta, Punct.

Boris Marian

Un adevăr, poate două

Un adevăr, poate două


Femeia şi bărbatul visau că Zeul îi visa. Zeul îi vis, în timp ce cânta. Timpul s-a născut şi a căpătat nume, pe când cerul nici nu exista. Aşa credeau mayaşii. Mai greu este să te naşti în La Mancha. Calul tău poartă aripi. Fotoliul tău este calul tău. Câinii te ascultă. Oamenii beau mult şi vorbesc şi mai multe. Iar cavalerul de La Mancha porneşte pe câmpii pline de schelete şi vizionate de vulturi, corbi. Femeile îi duc dorul. O slugă pe cât credincioasă, pe atât de înţeleaptă îi păzeşte raţiunea în stare de ebuliţie. După multe peripeţii Marele Hidalgo a fost învins de o rază de lună. Feriţi-vă de luna plină.


Toate câte sunt, există sau în sine sau în altceva. Ne informează Spinoza. Poţi adăuga orice vrei, tot asta înseamnă. Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, cîci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii, precum chinezii antici, fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat, te scuturi.


Citesc o povestire scrisă de un individ pe care din diverse motive îl detest, dar omul scrie bine. Este vorba de un ospiciu unde se ascunde personajul pentru a scăpa de armată. Evident amor, tipologie, nu este, desigur, „Salonul nr. 6”, dar merge. Păcatcă un milion de oameni pot scrie la fel. Cehov a fost unul. Asta mă sperie în proză. Întotdeauna, înaintea ta este un titan, iar alături, milioane de mici scriitoraşi.


Doamne, lipseşte-n de voce, de buze, harpiile au chip de muze, sfincşii pieptoşi dau lapte copiilor, diavolii ne împart jucăriile, pământul devine posac şi bătrân, viermele urcă pe soclu, stăpân, maimuţele vin şi ne-nvaţă istoria, Doamne, numai a Ta este gloria.


BORIS MARIAN

Viaţă şi senectute

Viaţă şi senectute

Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port.Viaţa este „ireparabilă”, şi-a făcut o carcasă şi „joacă tare”. Nu mă implic în jocul ei. Am fost un fraier când eu te-am lăsat plângând, vorba cântecului. Viaţa dă lecţii dure. Acum va veni fie cu unele explicaţii puerile, fie cu nimic. Mi-a demonstrat că este mai deşteaptă decât mine. Deşteptăciune pe care nu am avut-o niciodată. Nici nu am nevoie de asemenea isteţime. Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito cu părul şaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n pustiul Goshen, zâmbeşti ca un prunc înaintea descăturţării din vis, zadarnic aş vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis, în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind, îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele –jind. Este un cazino închis, prea multe figuri, furii peste măsură, nejustificate, apoi reveniri bruşte, capricii, de ar fost muzicale... Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viaţa mea trecută e numai un generic, viaţa mea viitoare, un astru-n întuneric, viaţa mea e-o boală, ea pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un şarpe din versuri să m-alinte, îţi aminteşti, iubito, pe când erai regină şi în întreg regatul doar noi eram lumină? Boala filosofilor este de a căuta certitudini, confirmări, boala poeţilor este exact opusul ei, ei caută incertitudinea , derizoriul, trăiesc cu ele, ştiu că sunt efemeri. Am fost bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft. Marele Masoch afirmă că femeile vor să domine cu orice preţ, că între bărbat şi femeie există un permanent război, că numai momentele actului sexual îi pot uni pentru o clipă. Interesant. Desigur, exagerat. Sunt destui bărbaţi proşti care ar dori ei să domine.Dar, revenind la senectute, cel mai bătrân este tot Spinoza, a împlinit de mult trei secole.
Boris Marian

Scrisoare de credit

Scrisoare de credit


Templierii erau şi bancheri. Patetici campioni ai credinţei? Poate. Dioşie, melancolie, pălirea unei glorii pe cale de îmbătrânire. Eu nu mă tem de bătrâneţe, de mine însumi nu mă tem şi morţii chiar îi dau bineţe ştiind că pot mereu s-o chem. E libertatea doar minciună, un chip de a fugi mereu, nu sugerez, nu sunt de vină, nici sufletul nu e mai greu decât o pană din prelunga, multicoloră coadă-n stea a Păsării Măiestre, dungă pe-o margine de pat-saltea, degeaba facem paşii-n aer, dansul s-a demodat de mult, priveşte scopul, periscopul şi te gândeşte la adult, la cel ce-ncet se duce unde doar libertate este, doar că nimicul nu se-ascunde, el te loveşte ca un par, ne îndoim din spate, gemem, uităm de scopuri şi de băţ, unde sunt sclavii lui Spartacus ce se luptau, cu ei învăţ. Iar răul, precum bine spune cel înţelept, nici nu a fost, nici binele nu prea există, luăm camionul drept în piept, ia viaţa-n mână, o striveşte, întoarce timpul faţă-dos, bate-l la fund să-l doară-n fese, îmi spune totul chip frumos.


O, tu ce-ai încercat să vrei, să poţi, să spui, nu fii din stei,nu spui nimic, doar vorbe. Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup , dureri, fără temeri, pierderi, poate altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim şi poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim, e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu.


Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul chel în jos, pe fereastra deschisă, ajunse, ciudat, pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de Ziua Victoriei, înseamnă să ierţi toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi pleacă din şcoală într-o ambulanţă.

BORIS MARIAN

Gânduri fără ordine

Gânduri fără ordine


A da ordine, a primi, a respinge, totul ţine de gândire. Locul omului în natură nu există. Pe unde merge este un neavenit. Este suficient să te plimbi într-un parc, într-o pădure pentru a vedea mizeria lăsată de om. O mie de tratate de filosofie, toată literatura, obiectele de artă devin inutile în faţa lipsei de ruşine a celor care dispreţuiesc natura. Omul, ce mândru sună acest cuvânt, dar numai sunetul este mândru. Contradicţii, numai omul are contradicţii. Certitudinile ne ucid. Ca pe artista Mădălina Manole. În rătăcire trăim, în ceaţă. Raţiunea ne zăpăceşte mai mult. Fără gândire am fi nişte mândri copaci. Vanitatea. Cariul şi himera. Slăbiciunea naşte crime. Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie, peste drum atârnă o eşarfă albă, luminile ard priveghind lune sau sufletul unui vecin ce coboară. Şarpele dormitează în junglă, aici umblă şoarecii, şorecarii, fumul rău de şigară îmi umple gura, eşarfa de peste drum mă absoarbe. De când nu mai sunt tânăr, Doamne, de o noapte dsau poate de o mie de ani? Înţelepciunea nu se apropie, doarme, n-o treziţi, închideţi bătrânul pian. Infinit este numărul pe care nu îl cunoşti, infinită mi-e viaţa, sunt atâtea clipe în care nu mă recunosc şi sufletul mi-este o eşarfă albă. Nu treziţi bărbaţii, ar râde de mine, nu treziţi femeile, m-ar goni cu mânie, există aceste clipe, există fericirea care mă aşteaptă mâine.


La timpul prezent, în situaţia dată, sufletul tău, cum e el se arată, spune profesorul, îl părăsesc discipolii, anii, nopţile cresc, Doamne, fără milă se-adună poemele scrise, iubire postumă, numai pasărea Nevermore citeşte o pagină şi râde în zbor.


Fericirea e lipsa oricăror condiţii prealabile, solfegiază profesorul în molto cantabile, râde ca un copil, e ora trei, vecinii se supără, aşa sunt ei, bat în ţeava de la calorifer, dacă ai sperat, uită ziua de ieri, strigă profesorul pe ferestruica din baie, cine o fi, care-i motorul ce mişcă aripa şi condorul? Fără să luneci pe panta acţiunii, cum poţi ajunge în miezul minciunii? Profesorul spune, nici nu clipeşte, trece condorul dumnezeieşte. BORIS MARIAN

Febra de gheaţă

Febra de gheaţă


Timpul aduce febra de gheaţă, de viaţă, ura se-ascunde pe unde,
rachete cochete, cu plete, berete, aurul nu are valoare, sufletul nu are valoare, iar cuvintele ne găsesc oriunde. Roua, cum este ea, nouă, aşa să ne fie visele, precum caisele, curcubeul, puternic cum este Regele Leul, cerceii soarelui, îi poartă domnişoarele. Izvorul, mohorul, aducătorul de noroc, pace şi moarte. Cel mai bine îmi amintesc mâna mamei mele, semăna cu o ramură de copac, îmi inspira respect şi uimire, avea un trecut, mă ţinuse şi pe mine, dar câte obiecte, toate utile nu au trecut prn acea mână, de la spălat haine la gătit, călcat? I-am sărutat mâna când eram mic, apoi am ţinut-o de mână când abia mai mergea. Izvorul. Mesteacănul. Cerul.


Când nu mai am puterea să mă tem sau când mă voi teme, când voi ajunge la termen, când voi scrie ultimul poem, când cerneala din stilou se va cerne, când pasărea va cânta ultimul cântec înainte de impactul cu glonţul, când cenuşa va fi uscată, când coala va rămâne curată, când voi privi în gol.când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă, când tăcerea va deveni bigotă, atunci moarte a mea, să apari în splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliţi, cu pşărul despletit şi vom pleca împreună, îndrăgostiţi.

Credeam cândva că poeţii sunt fericiţii acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul sinţi nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeţii ca şi nebunii se cred călăuze.

BORIS MARIAN

Un om

Un om

Un om, o rădăcină, multe, apare Peter Pan, cine-l ascultă?El nu va crește mare, Peter Pan, el se oprește la optzeci de ani. Era sfârșit de august, fiind bolnav, m-am despărțit de alfabetul alef-tav, doar Nazarethul se zărea nainte, un cartier din Amsterdam, copil cuminte era doar Peter Pan, adică eu, muzeul negru îl păstra pe Dumnezeu, iar moartea se-odihnea-n fereastră, în două lumi s-au împărțit, cu viața noastră s-a întâmplat ceva, eu nu știu bine, un glas de porumbiță ne alină, Veneția era sau nu era, doar toamna-ncepe anul, hașana. Iar soarele e-n ochii mei, fierbinte astru, fără ochi, așa cum nu există zei, nici Dumnezeu nu are loc decât în sufletul meu mut, cum pot să-mi neg eu sufletul, nicicând, dar după moarte-l împrumut altei făpturi. Adam – pământ.Ascult porunca lui Spinoza, nu râzi, nu plângi, nu osândești,mai lesne poate spune proza, viața doar s-o înțelegi.Iar fericirea nu-i răsplata virtuții, falsei rugăciuni, ea este, strălucind, virtutea, minune este-ntre minuni. „Veneam pe câmpuri către casă.Era exact la jumătatea verii.Pajiștile fuseseră deja curățate.Venea la rând secara” Din „Hagi Murad” de Lev Tolstoi. Veneam deci către casă, venea la rând secara, iar eu priveam c-un ochi la coasă și se făcuse seara.Acasă eu veneam, călare, prin lanul larg, e grâu, secară, eu nu știam care-i cărarea, nu deosebeam grâu de secară, ș.a.m.d. „Tatăl meu a murit acum unsprezece ani( al meu a murit acum 49 de ani). Pe atunci aveam doar patru ani ( eu aveam 19). Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună”, este un text din Jostein Gaarder. Eu nu scriu o carte cu tatăl meu, deși mi-l amintesc perfect, după o jumătate de secol. Nu pot scrie despre el, deși a fost un om admirabil, îmi este prea aproape și nu cred că un prozator adevărat poate reproduce, nici nu se recomandă, viața sa de familie.„Când vin să mă cuibăresc în brațele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aș fi dorit să exist”, scrie Michael Ondatje. Ce pot să adaug?
Boris Marian

Un suflet timid

Un suflet timid, nostalgic, sentimental


Un suflet timid, sentimental, descompus în cele şapte culori ale curcubeului. Eu cred în viaţa de dincolo. Sosim prea târziu la locul gloriei, călărim iepuri şchiopi, cum să fim regele, întreabă regele, iluzia este deja o jumătate de om, o jumătate de regat, amanţii cenuşii, ai sării din ocne sunt şi ei regi, pe jumătate, mori de vânt, cocoşi strangulaţi de vânt, inimi reanimate. Zornăie valuta Paradisului în artere, orizont- inimă de nebun, daţi-mi în băţ de steag şi voi înveli Europa în falduri din pânza păianjenilor, capul femeii se rostogoleşte, vreau să-l opresc, el se roteşte, o ghilotină aleargă după ea gâfâind, sâsâind ca un gânsac, capul femeii iese în târg şi proclamă amorul liber, i se aplică pedeapsa capitală, adică este depus la Muzeul de Ştiinţe Naturale. Sărutul seamănă cu Arcul de Triumf .



Ruinele se maturizează în timp, devin mari aducătoare de venituri. Un monstru poate fi distrus doar cu laude. Femeile dezbrăcate seamănă mai mult între ele, decât în hainele lor, atunci mai are rost să citim critică literară? Cerul senin nu-mi spune nimic. Ploaia deasă, mocănească îmi trezeşte, încă din copilărie, o teamă şi o admiraţie ascunsă – de unde atâta apă din acei nori aparent paşnici? Aşa se întâmplă cu oamenii. Nimeni nu visează să fie porumbel, toţi vor să fie vulturi, nu chiar toţi. Nici un semnal nu ne vine de dincolo de lumea noastră. O fi prea bine acolo. Pentru a cuceri o femeie trebuie să sacrifici nişte flori(Butulescu). Cum te vor iubi alţii, dacă tu ne te poţi iubi. Elevul clipea din ochi, profesorul repeta întrebarea de zeci de ani, al treilea război mondial trecuse de mult, apa era pe sfârşite, pe pământ, un crater se deschisese în mijlocul Europei, profesorul începu să-şi citească eseul, la lumina unui chibrit. Cândva Cuvântul fost Stăpânul Lumii, a mai venit şi Iubirea, chibritul se stinse, eseul strălucea în mâinile profesorului ca un cadran de ceas, fosforescent, în mijlocul spaţiului gol, o scară străpungea norii până în inima înstelată a cerului. BORIS MARIAN

Toată lumea

Toată lumea

Toată lumea ştie ce este ura şi ce este prostia, mulţi le pun în practică şi chiar cu succes. Inteligenţa fuge de ele ca de dracu”. Un vecin s-a aruncat de pe bloc şi a distrus o maşină. Şoferul a înjurat mortul. Ură şi prostie. Pomii înfloriţi s-au înfiorat.Câinii au raportat cazul patronului lor, Dumnezeul câinilor. Drumul sumbru, umblu suplu, numai cuplu, doar quadruplu, sunt bolnav îmi spune un slav, cam slab, cam sclav, bizar şi hazar, adică are haz, yoga este o călătorie în rărunchii lui Ilie, aţi auzit de călătorii cavaleri sferici? NU, sunteţi feerici. Vântul jerpelea copacii, vorbeşti prostii de te apucă dracii şi te duc în faţa lui Habacuc. Habacuc nu este o sperietoare pentru copii, este un sfânt ca un ceas fără cuc, unii îi spun Avacuch, vine de la tatăl cucilor. Poate să însemne şi cucul cel mare, adică El – Cucul. Dumnezeu este Cucul . Baudelaire, marele depravat spunea lucruri esenţiale .- Clipă de clipă suntem striviţi de ideea şi de senzaţia timpului. Şi nu există decât două mijloace de a scăpa de acest coşmar, de a-l uita – Plăcerea şi Munca. Nimic nu se face decât puţin câte puţin. Gustul muncii, cine nu-l simte, este condamnat la plictis, depresie. Baudelaire despre George Sand- merită de reţinut – Cândva făcea contramorală, acum este moralistă, de aceea nu este artistă, are faimosul stil curgător, drag burghezilor.
Scrie Georges Rodenbach – Ziua se înclina, umbrind coridoarele mari şi tăcute, desfăşurând largi pânze de doliu la ferestre.... Ce poate fi mai trist? Uneori tristeţea te poate fortifica. Bucuria prostească, fără suport este vecină cu dezastrul. Ceva gen Titanic . Cu ce bucurie au plecat sute de oameni în călătoria fără de întoarcere? Oare cum au abandonat sfinţii, fără regret, fericirile pământeşti? Se întreabă Cioran, cu un dispreţ suveran pentru tot ce este pământesc. Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie. Tot Cioran, acelaşi dispreţ. Numai anxietatea ne dă precizări despre viitor. Vai!!!
Boris Marian.

Unde sunt zăpezile, dar Villon?

Unde sunt zăpezile, dar Villon?


Am părăsit câmpia înmiresmată, gerul mi-a redat propria înfăţişare, mă lovesc de afirmaţia mea eronată că nimic nu este şi totul pare. Mă-mpiedic de rădăcini vânjoase, o buhă-mi strigă-n urechea stângă, culeg purupura de pe cer, de pe case, şi lacrima râsului ce începe să plângă. Cuvântul fugar se strecoară cu teamă prin inima mea, ca un lup către stână, mă-ntreb, mai e sau nu mai e vamă pe fericirea ce cu moartea se-ngână.

Azi, iarba vrajbei noastre cu vrajbă nouă s-a-năsprit, un timp în care mielul fură, iar lupul, că-i flămând, e pedepsit, victoriile-n istorie se-ngroapă şi visele devin coşmar, azi, iarna vrajbei noastre nu e iarnă, azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar, căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează, iubirea la concursuri se câştigă. Poetul trece-ntins într-o cotigă.


De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue, mâna o-ntinzi, primeşti un leu, dacă te-nalţi, devii un zeu, mie-mi plesneşte o vână-n cap, de-aş fi mai calm decât un crap, ce să-ţi mai scriu? Că te iubesc? O, da, o, nu, o, rai lumesc, poate-nţelegi ce vreau să-ţi spun. Mă parodiez ca un nebun.

Mult nu-mi plac trimiterile la fiziologia şi anatomia intimă a omului. Seamănă cu prieteşugul câinilor în parc. Am fost în prea multe spitale ca să mă mai bucur de referirile la intestine, ficaţi, sânge, organe de tot felul. Poezia în ultimele două decenii este îmbibată de sânge şi lacrimi.


De ce să spargem statui , când ele nu au cerut nimănui un loc pe piedestal? Se întreba un cal, purtând în spinare o tonă de bronz călare, împotriva propriei conştiinţe şi a oricărei ştiinţe. Dezamăgire, se aude o voce, cum să mă apăr de clipa feroce a răzbunării şi a iertării? Ascultam cu uimire calul, statuia şi piedestalul gemând, un câine se învârtea prin preajmă căutând. BORIS MARIAN

Nimic filosofic

Nimic filosofic sau Beniamin

Husserl, Heidegger, Kierkegaard, Spengler, Nietzsche, Freud. Punct. Nimic despre filosofie. Să ştiţi c-aveam şi eu un chip... de om, scria bietul Beniamin. În lumea ideii mă simt lepros. Pot recunoaşte pe gânditor după o singură idee, pe poet, după o singură metaforă... Viaţa mea nu este o anecdotă, este o mare interioară. Viţa se ţine-oloagă cu mâna de araci şi-aşteaptă-acum, când ţâţa a început să-i crească, ploaia s-o-ngălbenească, ploaia s-o putrezească, şoseaua ca o talpă s-a rupt de-atâtea ploi... Pune tristeţea-n lespezi a stupilor de miere şi în priviri cârceii pământului rotund... Vino, să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea, ca mâine, peste inimi, va izbucni tăcerea . Inving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el îşi este-nceputul ca şi sfârşitul propriilor îndoieli. Stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc. Sunt într-o stare minunată , strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, în cheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult, de la înălţime, era dus pe targă, prin mulţime.... Curioasă această inflaţie de proverbe, aforisme, lecţii de ezoterism, kama-sutra, un Orient uitat năvălind peste un Occident ramolit, primesc zilnic sute de citate, care dintre care mai pline de înţelepciune, mă gândesc ce minunaţi ar trebui să fie oamenii dacă ar urma unu la sută din îndemnurile pe care le vehiculează pe Internet.
Boris Marian

Un prieten inocent

Un prieten inocent


Un prieten inocent îmi spune totul. Ceea ce înseamnă că nu-mi este prieten. Discreţia este una din calităţile nobile ale prietenului. Prin minte ne trec vulturi, grifoni, şerpi, poţi scoate aceste vietăţi la lumină? Inocenţa ne poate răni cel mai mult, pentru că nu este interesată. Und sagte kein einziges Wort, este o povestire a lui Boell. Limbaj atât de simplu încât să nu ştii decât germana din leceu şi tot îl înţelegi. Asemeni spicelor de grâu pe ogoare, gândurile cresc şi se-nvălurează în mintea noastră, scria Heine, în traducere română. Fericit cel care a ajuns în port. Eu nu am ajuns. Pe mările furiilor şi geloziilor şi invidiilor şi ambiţiilor şi temerilor mai plutesc ca un corăbier fără busolă, iar busola s-a scufundat în adânc. Cânt te-a-nşelat o femeie, s-o laşi, în mrejele-i alta te prindă, ci mai înţelept e să pleci din oraş, ia-ţi traista în băţ şi colindă, tot Heine, înţeles de Romulus Vulpescu. Ce mare, ce vizibil devine capul meu, mi-e frică de îngeri, au miros de lapte, barba mea este luată din iad, dar nu vă temeţi de mine, nici cărăbuşul nu are în mine un duşman, pe unul l-am ridicat, l-am pus pe picioarele sale obosite de disperarea de a reveni la poziţia iniţială, tot la Kafka mi-e gândul. Ce făceai pe pământ, mă întreabă Domnul, el nici nu a auzit de mine, iar eu credeam că El mă inspiră. Încercam să câştig timp să trăiesc. Încercam să mă locuiesc pe mine. Şi ai reuşit? Aşa şi aşa. Voi fi într-o zi o piatră lovită de copite, de maşini, mângâiată de aerul nopţii, o floare nu va creşte alături, eu, care am iubit atât, aproape fără a spune ceva. Prietene inocent, voi fi eu doar o pitară îmn drum, pe care o vor arunca la amenajarea drumurilor? Nu, am auzit răspunsul, era râul care ştie ce-i trecerea timpului, el mereu se înmormântează în timp, el şi timpul sunt fraţi. Nu, spune cerul, el este frate cu veşnicia, dar ce ştie cerul de soarta noastră? Corbul lui Poe, filosofic, repetă-Nevermore, dar de îl întrebi, care e sensul, dă din aripi şi zboară lin spre alţi inocenţi ca şi mine.

Boris Marian

Unei profesoare

Unei profesoare


Prin codrul vechilor poveşti umblam, spărgeam fereşti, umblam sub teii-n floare, gândind la profesoare, iar vraja lunii se lipea de vraja mea, de vraja ta, mergeam mereu şi cum mergeam, la profesoare mă gândeam, privighetoarea îmi cânta, la toamnă ne-om vedea, de dragoste ea îmi cânta, de dragoste şi de saftea, de lacrimi, veselie, dor, eu nu sunt profesor. Priveam uimit cum un castel se înălţa din muşeţel, un sfinx năpraznic şi frumos stătea de pază mai în jos, nebune patimi scânteiau în albul ochilor, bau-bau era fiinţa, capul drept ea şi-l ţinea, avea şi piept, ea s-a trezit gemea, plângea, cu lacrimi de cristal, de stea, ea viaţa mi-a luat zicând, elevule, tu eşti prea blând, o, chin vrăjit, dureri cereşti, pe unde umbli azi, cum eşti? Sărutul ei mă nalţă-n cer, cu ghearele cele de fier mă sfâşie încet, încet, o, sfinx, din dascălii de ieri.


Vârtej al diferenţei de lectori. Să nu scrii cu pană de gâscă. Asta spune o gâscă. Să scrii cu pixul, nefrixul, Styxul. Iată, băteam pe loc, pe computer, pe rock. Ar fi putut să-mi pară rău, dar ce ar spune D. Defoe ? Şi-aşa îmi este foarte rău, aici în într-un birou din hău, pentru iadul are chiar birouri, şefi şi mahări mari, iar Torquemada nu e fada, naiva, gingaşa Armada ce s-a-necat la sud de coasta enegleză, ca o ţaţă proastă. Pe Abulafia mă jur că nu mai scriu nimic de muri şi şi mure, de mauri şi de Othelo, hotelieri, îmi plac doar dascălii de ieri şi mai cu seamă profesoara ce-am sărutat-o prima oară.

Boris Marian

Ura învinsă prin dragoste?

Ura învinsă prin dragoste?


Spinoza avea dreptate, acum nu mai are, nici lentilele nu mai sunt aceleaşi, să lăsăm teoriile negative, kafkiene, viaţa e foarte simplă, numai să vrei, să nu fii înfricoşat, mai eşti aici, iubito, mă asculţi? Eu mă adresez unui iluzoriu prieten, cred mai mult în iubirea dintre bărbat şi femeie, nec plus ultra, dragii mei, puteţi demonstra în faţa statuii lui Zeus, a Colosului din Rhodos, eu vă iubesc de departe, resping oricare dovadă. Nimic nu este superstiţie. Muştele otrăvitoare se hrănesc din orice, acresc untdelemnul negustorului, mai degrabă, decât înţelepciunea şi cinstea,luaţi un pic de nebunie, ea vă mai poate apăra.Nu mă credeţi? Ecclesiastul cap.X.Mai sunt nişte cărţi.


Numai pentru voi am scris acest tratat despre Nimic. Cercetaţi-l atent.
Oricare superstiţie ascunde un mic adevăr. Am văzut Paradisul. O sferă mişcându-se la extremitatea unui fir lung pe care Dumnezeu îl ţinea în mână. Orice este o abateree de la Lege, ea, Legea este punctul de pornire înspre abatere. De unde şi abaţiile. Ce bază punem pe înţelepciune? Mai mult pe ştiinţă, iar ştiinţa este un copil care nu se va maturiza niciodată. Imaginaţia nu poate fi controlată. Noi cunoaştem bine oricare începuut, niciodată nu ştim sfârşitul. Acesta este misterul
vieţii, acesta este farmecul ei. Ceea ce ne irită este multitudinea de oglinzi. Când te gândeşti că fiecare suntem un butoi, un butoiaş de fermentaţie. Sănătoşi să fim. Garanţii nu are nimeni. Nici băncile mai mari şi nici oamenii mari şi mici. Unii trăiesc toată viaţa sub apă sau sub pământ. Nu-i bai. Să trăiască. Câte lucruri nu-ţi vin în minte când eşti singur? Parcă ai avea un periscop la îndemână. Te vezi chiar pe tine însuţi. Keter, Coroana, golul primordial.

Boris Marian

Sefira răului şi sefira binelui

Sefira răului şi sefira bunului


Răul cu frica sunt tatăl şi fiica, numai frumosul sperie colosul, anul acesta a fost pentru noi anul plăcerii, al subversiunii ludice şi altor vechi matrapazlâcuri demne de cronicile lui Lucian, de Petronius, de Apulleius, ş.a. Miraculoasa aventură a metalelor de la fier-beton la aurul cel mai fin a depăşit culmile imaginaţiei. Dacă există un Centru al Absurdului Universal, atunci noi ne aflăm în acest Centru. Caut o femeie pe care am cunoscut-o într-o viaţă anterioară, nu ştiu de ce m-am despărţit de ea, era mamă, fiică, soţie, totodată. Ştiu unde se află, dar locul este de nepătruns. O văd uneori în semiveghe.


Mult îmi plăcea oraşul, în anii juneţii. Mă simţeam ca un prinţ. Crescusem cu legenda oraşului. Legenda s-a risipit.Aşa cum intri primăvara într-o grădină unde găseşti frunze sfărâmicioase, mere putrezite din anul trecut, crengi uscate, păianjeni, viermi treziţi la viaţă. Raza ta se înăbuşă.Făptura ta tânjeşte, soarele este încă trădător. Furmicile sunt deja în plină organizare. Abia se zăresc mugurii, zăpada se retrage ca o doamnă fără nici o şansă. Ne grăbim, timpul ne-o ia înainte. Nici ziua de ieri nu mai este sigură. Horia, prietenul meu , spunea că nici rugăciunea, nici rafinata uitare n-atinge virtutea patlaginei. Pe podul de lemn, nerăbdătoare copite, o frunză-i un verb, caii sunt ultimii voştri haiduci. Asta spunea Horia, el nu mai este, el era prinţ mai mult decât alţii.

De pe fruntea secolului se desprinde zăpada însângerată. Mâinile lui au purtat mitraliere, ochii nu au lăcrimat îndeajuns. Picioarele timpului nostru nu mai sunt bune nici de încălţări, poate din carton pentru frumoşii duşi pe alte meleaguri. La fel, pe fruntea mea alunceă un glonţ ca un melc însângerat.


BORIS MARIAN

Nu e mult, nu e puţin

Nu e mult, nu e puţin


Poetul ajunse la capătul câmpiei. Aerul proaspăt îl îmbăta mai mult.
Mai avea puţin până la Marea Prăpastie, dincolo îl aşteptau cei dragi. O harpă se înălţa singură ca o pasăre de noapte. Cornul de berbec şuiera fără să fie cineva pe aproape. Şuiera singur. Proapăt, şuieră cornul de berbec. Toată lumea şuieră – proaspăt, proaspăt, un cadavru se ridică, strigă – proapăt aer proaspăt. O şcoleră îmi spune, lasă naibii prostiile, nu mai pune la grămadă poeme, dileme, boeme, simt că plesnesc de lene, am şi eu gene, adică sunt genială, cu puţină sfială.
Fratele meu geamăn tace. Mai tânăr cu o viaţă. Străvechiul cristal ne cuprinde în apele sale. Privim în jur, vedem pe George din Strasbourg, căldura laptelui mamei rămâne în inima copilului, când mama e ucisă, rămâne inimna copilului, când copilul este ucis nu mai rămâne nimic, doar amintirea, o pasăre tăcută cu aripile strânse, care cade mereu şi nu mai atinge niciodată pământul. Singur sunt cu mine pe acest plan oceanic, suliţă de stea. Ce fac? Mor în fiecare zi câte puţin.Aşteptam să fiu atacat de o frunză, răul pornise de la un sâmbure nimerit pe pământ, din care crescuse un arbore înalt, dar pericolul venea de la o anumită frunză, poate căzuse deja, poate se rotea încă-n aer, poate nu se ivise încă, aşteptam, frumuseţea implică anumite riscuri, nu este aşa, prieteni?

Boris Marian

Obsesii

Obsesii


Nu scăpăm de obsesii decât prin moarte. Chiar de obsesia morţii scăpăm prin moarte. Cineva era obsedat de teama că altcineva îi va lua cel mai de preţ „lucru” –iubirea. Iubirea s-a transformat în teamă, teama în ură, ura în indiferenţă şi astfel stânca a ajuns nisip. Nici un strigăt nu mai era de ajutor. Strigătul se pierdea în înaltul indiferent al cerului.Unitatea genului uman este o poveste. Doar ochiul interior rămâne să vegheze, spune un vers. Îşi unduie părul când plâng.Tot Poetul. Care poet nu a băut laptele negru al morţii, al disperării? Din palma mea timpul îşi mănâncă iluziile. Cuvintele, bastoane albe umblând singure. Sexul tău, necunoscut-o, nu mă obsedează. Nu. Sexul morţii este bănuit. M-am bucurat în tinereţe de puterea mea de băiat jucăuş. Apoi bucuria s-a transformat în rutină, apoi, rutina s-a transformat în versuri şi de atunci rutina nici nu mai există. Eu nu mă plictisesc niciodată. Dar niciodată. De ce? Pentru că am şi eu obsesiile mele, lector ipocrit, cum ai şi mătăluţă. Plop tremurător, plop tremurător, unde mi-e să mor, unde mi-e să dor? Nu dor nicăieri, nu mor niciodat, sunt un grenadier pe un front predat. Salututul tău aduce întunericul. Sărutul tău aduce moartea şi fericirea totodată. Ne iubim ca să murim. În izvoarele ochilor tăi zăresc geana mării lăsată peste geana cerului, când priveam culcat pe spate spre adâncimile firii tale. Genele se deschideau şi mă înfiorau, era un alabstru iînfricoşător – înţelegeam că mă zăresc pe mine însumi, în infinit. Casa uitării s-a năruit în mucegai. Tot ce este amar ne ţine treji. „Şi va mai fi un ochi, alături de al nostru, ochiul străin”. Misterul. Viaţa de dincolo. Singurul ochi care nu orbeşte. Oare nisipul cunoaşte obsesiile ce au măcinat munţii? Să revenim în grădină. Locul nostru acolo este, chiar dacă lepra obsesiilor noastre ne ronţăie trupul şi sufletul.

Boris Marian

Himera

Himera

Himera îmi spune – Iubeşte. Dar, un mare dar. Poţi fi fericit nefericind pe altul, alta.? Fără a fi misogin, Doamne, iartă-mă, nu au femeile un instinct de lup? Nu sfâşie ele tot ce rămâne în urmă şi geme? Realmente, bărbaţii sunt instabili psihic, mai bine zis, instabili erotic. Totuşi există o reţinere în faţa primejdiei de a distruge propriul habitat. Bărbatul seamănă mai mult cu un cuc, preferă să-şi lase urmaşii într-un cuib sigur decât să poarte răspunderea unei nefericiri. Mă închin în faţa Junonei, simbolul căsniciei model, dar ce crudă era Junona? De ce pedepsele lui Jupiter Tonans erau mai mult simbolice, iar ale Junonei dureau şi ucideau?


Nu eram un adolescent oarecare. Nici nu mă remarcam, poate doar printr-un umor enervant. Mă jucam cu diverse cuvinte, îmi plăcea teatrul, dar nu aveam vocaţie de actor. Eram tot eu. Un eu care mă copleşea pe mine, nu puteam să mă desfac de mine. De aceea am căutat prietenia, subliniez, prietenia, cât mai multor fete de vârsta mea, eram curios să cunosc psihologia unor fiinţe diferite de mine, colegii, amicii mei prea gândeau la fel cu subsemnatul. Iar subsemnatul era sătul de le însuşi. Aveam o groază de idei şi de ambiţii, mă vedeam chiar mareşal sau şef de stat. Aiurea-n tramvai. Am gfost şi şef de clasă şi şef de grupă la studenţi şi secretar UTC, vai, dar peste tot am dovedit o lipsă de diplomaţieînfiorătoare. De la admiraţii sincere ajungeam la opoziţia foştilor susţinători. Am un element care pe unii i-a făcut să mă numească „al dracului”. Norii iuţi, lunecători –metafora shelliană este nimic pe lângă ceea ce sunt în realitate. Şi totuşi rău nu cred că am făcut cu bună ştiinţă. Cine mă acuză se acuză singur. Cine se scuză nu se acuză, dimpotrivă, regretă, aşa cred. Nu-mi place să acuz pe nimeni, deşi spiritul critic nu mi s-a tocit. Azi pot critica pe cineva, mâine pot lăuda şi pot fi prieten şi cu diavolul. Cu o condiţie – să fie interesant, să nu mă preseze, să nu mă plictisească. Cel mai mare duşman al omului este plictisul. Numai câinele nu ne plictiseşte, pentru că el nu vorbeşte. Şi muzica, Beethoven ( este şi un câine), Brahms, Chopin, alţii nu ne plictisesc.

Boris Marian

Pepenele

Pepenele


Dimineaţa am pornit spre clinică. Nu era ceva în regulă. După ciubucul obişnuit, care nici nu ştiu de era necesar, dar obiceiul pământului trebuie respectat, am avut o discuţie lejeră şi deschisă despre necazul ivit. Doctoriţa era o persoană plăcută, frumoasă chiar, avea o voce joasă, de fumător. Ne-a trmis la analiză. Deci la altă policlinică, de familie. Aici am mai dat un mic ciubuc, însă respectivul medic a spus – „Dar, ce, ca la frizer?”. Adică, de ce nu în plic, aşa e frumos. Mai înainte am încercat să intru la alt medic, era liber, nu a vrut să ne primească, i-am spus că suntem speriaţi de moarte, femeia a răspuns – „Mergeţi la programare, nu e nimic urgent”. Nu avea nici un pacient, repet. De ar fi ea moartea-mătuşa, aş fi bucuros să nu vină la mine, că nu e nimic urgent. În fine, treci la analize, alt bucluc, a apărutu un fost demnitar, unul mare, dar mare-mare, a stat peste o oră , nu ştiu ce i-au făcut, a ieşit vesel, a spus un la revedere, tuturor, dar nu aici, a adăugat. Vesel omul, când era în vârful piramidei politice era mai sobru. Acum pare un băiat de treabă. Pe drum am luat un pepene, acasă am constatat că era lovit şi stricat pe dinăuntru, aşa cum ar fi un bolnav grav. M-am uitat în sus, am zărit o pată mare pe tavan. La etajul superior locuieşte un portughez, omul face , zilnic, trei duşuri, că aşa se procedează în Portugalia, scurgerea este defectă, el nu are cadă, apa se adună pe pardosea, apoi o ia la vale, precum Siretul la inundaţii. I-am explicat îm engleză cum stă situaţia, mi-a arătat zâmbind scurgerea, apoi a spus că el nu poate trăi fără duş. Bănuiesc că aşa s-a născut. Viaţa bata cartea, cartea nu bate viaţa.


Tu eşti acela care ai ostenit, care aşteaptă sus, pe deal, tu eşti în Sud, în Est, în Vest, tu mergi în munţii mângâiaţi de timp. Ti eşti asemenea
Norilor şi fumului, eşti ochiul Lui, cel de oţel, iubirea Lui, de cristal, tu eşti un arlechin înmormântat, cu pălăria albă şi fular împurpurat pe gât, prezentul este doar o amintire, citeşti o carte, mori în orice zi, eşti chiar ceea ce aştepţi să fii, un vers, un sunet, eşti dus mereu la groapă şi reînvii. Aşa îmi spunea prietenul Winkler.

BORIS MARIAN

Mansarda din imaginaţie

Mansarda din imaginaţie


Am visat să stau la mansarda unei case pariziene. Am văsut Parisul, nu am ajuns să văd nici o mansardă. Într-o mansardă te simţi ca un deţinut. Poetul era înalt şi subţire. Cu timpul devenea tot mai frumos. Timpul brăzdase urme adânci pe chipul său de uliu.Era un mizantrop. Avea ţinuta şi răbdarea unei fantome. Ochii albaştri, trasnparenţi, cum spune Fernando Arabal. Contempla depărtarea cu resemnare. Făcea jocuri de cunvintre, care pentru mine sunt un semn al inteligenţei superioare. Scriitorul obişnuit foloseşte cuvinte obişnuite.
Dincolo de aceste cărămizi paralelipipedice, în text po ţi găsi diamante cu mai multe muchii. Numai astfel un text începe să strălucească. Dispreţul aristocratic de sine însuşi. Astfel era Beckett. Creaţia sa a fost un frunziş de şoapte. Farmecul ermetic al preciziei.Îl încântau fatalele cărări al artei absurde.


Era cândva un fluture care se plângea de dureri de cap. A venit un bondar şi i-a recomandat un medic, doi medici, trei medici, un miliard de medici, dar fluturele nu era mulţumit. Durerile au dispărut în ziua în care bondarul a murit. Apoi fluturele cel vestit s-a apucat să scrie versuri. Era în perioada crizei de hârtie şi versurile fluturelui se difuzau numai pe unde hertziene. Avea fluturele o audienţă în mai tot macrocosmosul cunoscut. Dumnezeu s-a simţit neliniştit şi a devenit mai atent la ce se întâmplă. Dumnezeu nu putea să moară, deşi au fost filosofi care i-au prezis moartea. Poemele fluturelui erau pline de lacrimi, săruturi, unguente şi parfumuri. Ce s-a gândit Dumnezeu? Să creeze un alt macrocosmos, special pentru fluture, unde fluturele era singur. În momentul când a rămas unic creator, fluturele nu a mai scris nimic şi-a strâns aripile şi s-a transformat într-o piatră minunat de frumoasă, dar fără un sunet. Astfel a ajuns în colecţia Muzeului din Novosuliţa, ce se află în afara graniţelor vechii Românii. .


Boris Marian

Zborul

Zborul


Într-o dimineaţă de sâmbătă, am zburat de la Salonta la Leordeni cu un avion AX 40, care m-a scuturat tot drumul. Mă gândeam la marea poetă ce se născuse peste noapte din valurile mării. Când am urcat la bord eram nervos. În jur se simţea o vibraţie, un vultur de mare înălţime căzu fulgerat prin faţa ferestrei. Avionul urca necontenit. Adormit cum eram, nu pricepeam dacă mă aflu în avion sau lângă un compresor care îmi scutură măruntaiele. Lângă mine era un pasager corpolent. Mai departe era un bătrânel suferind de sinuzită. Se ţinea cu mâna de frunte şi suspina. Am aterizat pe marele aeroport de la Leordeni, luminat a giorno, shopuri, lume, îmbulzeală. Marea poetă mă aştepta la ieşire, avea în mână o batistă mare albă. Nu aş fi recunoscut-o, dar aşa nu puteam să dau greş. Ne-am dus la un restaurant japonez, pe malul lacului Frumuşani. Un chlelner, departe de a fi din ţinuturile nipone, mai curând o rudă a lui Yeti, ne-a oferit aripi de rechin. Poeta a început să recite poeme lungi, foarte triste, ceea ce m-a oprit să mai consum ceva. Am ieşit sub un pretext afară, sub cerul înstelat. Pe cer plutea un avion, semăna cu un rechin argintiu. Acum îmi doream să fiu acolo, între pasagerii avionului singuratic. Îmi imaginam inconştientul ca pe o fiinţă distinctă. Din interiorul restaurantului se auzea vocea copilăroasă a marii poete. Îmi venea să fug, dar unde?
Mi-am amintit de un Târg de Carte la Potigrafu. Lume multă, autografe, femei frumoase, afacerişti graşi, urâţi, aşa cum îi vede proletariatul mondial. Nici o carte de poezie. Numai romane, unele poliţiste, altele, erotice, reviste pe hârtie plasticată. Un savant tare încovoiat, cu mersul nesigur trecea de la un stand la altul, se ţinea de nevasta lui, o femeie bine, semăna cu zeiţa Junona, aşa o vedeam eu.
Încercam să-mi aduc aminte de ziua şi anul naşterii mele. Nu o să mă creadă nimeni, dar nu mai ştiam decât luna şi zodia, restul nimic.
Cineva spune că este sătul de viaţă. Aşa ceva nu există. Poţi să fii plictisit, dar sătul, mai greu. Viaţa nu poate fi un prânz de care te saturi. În acele clipe petrecute afară mi-am dat seama că marea poetă nu există decât în închipuirea mea, eram tot în avion, iar avionul cădea, era aproape în picaj, pasagerilor le ieşiseră ochii din orbite, se auzea un strigăt colectiv, prelung, stewardesele strigau alături de noi, piloţii dispăruseră, probaboil că erau deja prin aer, în paraşutele lor colorate, mie nu-mi era frică, mă gândeam cu mare regret că nu am să mai scriu nici un poem, nici o prozo-poemă, ei, cititorii se vor bucura că nu am cu cei să-i plictisesc. Am simţit un şoc imens, apoi sufletul meu s-a înălţat uşor, un balon colorat, nimeni nu îl vedea, mă duceam să vizitez Andromeda, dar auzeam bombănitul unei rude care tot îmi spunea să termin cu ideile astea despre viaţa de apoi. Ziceam, nu se poate, sufletul este indestructibil, singura structură indestructibilă în Univers, viaţa sufletului este infinită. Ruda râdea.Acum nu mai este, dar sigur îmi dă dreptate.
Zgomote puternice m-au făcut să deschid ochii. Avionul rula pe o pistă netedă, în jur iarbă englezească, de un verde orbitor. Eram la Heathrow.



Boris Marian

Racul, ştiuca, lebădoiul

Racul, ştiuca, lebădoiul


În anii negri ai socialismului, dar negri rău, cum se exprimă ardelenii, am învăţat la ora de rusă fabula lui Krâlov, „Racul, ştiuca, lebădoiul”, a cărei morală era să nu acţionezi în trei direcţii că nimic nu iese. Această morală îmi vine în minte citind revista online „Nicicând”. Este o revistă bine alcătuită, vorba ceea, brânză bună în burduf de câine. Câinele este un anume tip cu nume de mare ţar, care muşcă exact ca un pittbull pe oricare dintre comentatorii care îndrăznesc să critice calitatea unui articol sau maniera de abordare a unui autor foarte iubit de Marele Pittbull. Pentru că la revista „Nicicând” publică numai autori iubiţi. Mai are un obicei ţarul zis şi câine – te scoate din lista de abonaţi în doi timpi şi trei mişcări. Eşti pierdut. Asta după ce te-a umplut de zoaie, ţi-a spus că eşti un moron ( în dicţionar am găsit sensul, adică idiot din naştere), vrei disperat să fii băgat în seamă, eşti un jurnaslist mic şi prost, dar câte şi mai câte, care i se potrivesc şi lui, dar nu cred că poate să creadă el aşa ceva despre sine însuşi. Printre colaboratori are două ilustrissime personaje – unul este foarte doct în paranormal, previziuni sumbre asupra viitorului omenirii, al Statului pe care Ahmadinedjad ar vrea să-l radă şi mâine, celălalt este un erudit, ce nu au mai văzut Vasluiul şi Novo Suliţa la un loc. El aplaudă tot ce face primul ilustru, dar mai ştie şi nişte versuri din grădiniţa pe care a frecventat-o în anii negri ai socialismului, dar negri rău, anume- „Să vă spun eu o poveste/ cine spune ăla este”. Pe chestia acestor versuri a fost bătut cu nuiaua la palmă în clasa întâia, pentru că nivelul poemei era prea scăzut faţă de pretenţiile scolii primare. Ce a reuţit Marele Pittbull în anii în care publică revista „Nicicând”? X s-a certat cu Y, care s-a certat cu Z ş.a.m.d. O dihonie a pătruns în lumea intelectualităţii din SUA, Canada, Anglia, Franţa , Germania, Ungaria, România, Israel şi Hong Kong, aşa cum este el, inclus în RP Chineză. Ce urmărea Marele Pittbull ? Păi asta şi urmărea. I-a crescut ratingul în ultimii ani? I-a.
A devenit un personaj cunoscut, că până mai de curând nici copii din Floreasca nu ştiau de el. Are teme cu duiumul – de ce nu ne plac America de Sud, România, Makao, Zimbabwe, de ce mergem la vot când nu ar trebui, de ce nu suntem homo , de ce nu suntem hetero, de ce nu iubim vioara, etc. La un moment dat te uiţi la această agitaţie şi te întrebi- suntem noi normali că participăm la această mare cacialma? Racul trage la dreapta, ştiuca la stânga, lebădoiul înapoi, că acolo este Lacul Lebedelor. Am auzit că revista va avea şi un supliment – „Niciunde”, va urma „ Nici cine”, ş.a. Dar ce contează.? Sunt ei cinstiţi? Sunt ei curajoşi? Sunt deştepţi? Ce le mai trebuie?
O fabulă, asta le trebuie.
Morala – citiţi-l pe Urmuz- Pelicanul sau babiţa.

Boris Marian

A ierta-iertare

Pentru a ierta-iertare


În viaţă nu poţi să nu ierţi. Dacă nu ar exista iertarea, cine ştie, am fi murit de mult, cu toţii. Pe pământ ar fi umblat îngeri cu ochi stinşi, plictisiţi, plictisitori, printre oi şi căprioare nevinovate. Primul semn al iubirii nu este nici mila, nici pasiunea erotică, este iertarea. De aceea Iisus Christos, o spune un necreştin ca mine, care respectă orice religie, a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri ale civilizaţiei în ultimii 2000 de ani. El a ... promulgat IERTAREA. Şi iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, spune prima rugăciune creştină. Cine nu iartă nimic, nimănui este condamnat la chinuri pe pământ, mai departe nu ştiu. Am fost întotdeauna fericit să iert pe cineva, desigur, în clipa când am văzut regretul sincer. Nu poţi ierta un om care se îndărătniceşte în a-ţi face rău. Contrar îndemnului christic, eu nu pot întinde celălat obraz, dacă am fost lovit. De aceea am fost şi sunt adesea nefericit. Recunosc că de aş avea altă fire aş fi, poate, mai fericit. Dar, departe de mine ideea răzbunării. Cred în ideea că fiecare se pedepseşte singur, fără să ştie. Dumnezeu nu se ocupă de pedepse. Are destule ... probleme cu sufletele celor plecaţi, miliarde de suflete. Dumnezeu este ca un medic, cel mai Mare medic, UNICUL. În acest sens cred în Dumnezeu, nu glumesc. Cred şi în viaţa de apoi, nu cred în iad, rai, nu sunt atât de naiv, nici ateismul nu mă încântă deloc, consider că ateismul este o formă a ignoranţei, chiar la cele mai evoluate spirite. Ele nu sunt, de fapt, cele mai evoluate. Revenind la iertare, voi întreba –este cineva care nu a greşit niciodată? Nu cred. Iar cine crede, este fie nebun, fie un pustnic, un om care nu trăieşte între oameni.

Boris Marian