Târgul

Cunoașteți târgurile-acelea în care nu știi care-i gara? Nemărginirea pare-o scară, cunoașteți târgurile-acelea? Sunt pietre-n cimitir prea grele ca târgul să se-nalțe-n ceruri, se clatină în ramuri mere și struguri cresc pentru ulcele. Iar trenul trece, condamnații șoptesc în fiecare noapte. Turnul înalt, pe picioare de tuci se clatină, geme, în el cântă cuci, turnul a fost turn de control pentru navele cosmice. Gol este totul în jur, doar o piesă ticăie, latră ca un câine în lesă, eu mă apropii, descopăr ceva, este chiar inima, inima mea. Istoria este uneori ca o barcă legănată pe ape negre, sângerii, cineva ucide, ce găsește încarcă obiecte de cult, ochelari, jucării, cineva părăsește în larg naufragiații, pe cei ce-și salvează puținul rămas, ultimul coltuc, fărâma de viață, ziua de azi este doar un popas? Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe? Leviathanul pare un blând cașalot, cineva ucide, tăcerea-i dă voie, mă aplec și citesc Pirkei Avot. Poate că există și o altă viață, altă experiență, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poate altă față, trebuie să fie un alt Nicăieri. Știm și poate nu știm, credem și nu credem, ne-ndoim, e bine, nu mințim mereu, Dumnezeu e singur, ascultați cum geme și ne cheamă, crede că e Dumnezeu. ... Ideea că murim nu ne lasă să ne plictisim. Există oameni care au plăcerea să te execute. Te opresc, îți spun două vorbe și cred că te-au făcu K.O. Bieți demagogi, profesori de două carate. Altă clasă o formează antisemiții intelectuali, ceva greu de înțeles și totuși peristent ca un virus. De unde și concluzia – antisemitismul este o boală psihică , pentru unii.dar fără el ce ne-am face?
Lumea ar fi mai plictisitoare, iar evreii abia de s-ar mai observa în vălmășagul de popoare. Altceva – nu știu de unde este acest fragment – „omulș acela ne-a apropiat de viitor și de un loc sigur în Gulag, era mult lăudat de Shaw, Gramsci, Heinrich Mann, Valeri Briusov, Lunacearski și Rolland, periplul leninist noi l-am făcut, periplul stalinist l-am cunoscut, periplul spre o lume de stafii, bieți comuniști., știut-ați voi ce va fi? .

Uciderea pruncilor

Din nou mă părăsește cineva. O zi, o ființă, o scrisoare, tăcerea, trădarea, et caetera. Gurdjiev spune – Dacă un om trăiește fără o luptă interioară... el va rămâne așa cum este. Amintește-ți oriunde și mereu de tine. Nu fii afectat de evenimentele exterioare. De fapt ele nu fac rău nimănui, noi ne lăsăm afectați. Sinceritatea față de tine însuți aduce mare suferință. Cui? Ție și altora. Deci? Comoara umililor, cum scrie Maurice Maeterlinck.„O, ești frumos cu numa-n vis un înger se arată”, scrie Eminescu, unul dintre geniile lumii. „ Eu, însă, voi dormi, fiindcă există o moarte.Dar acolo, sus, pe somnoroasele coline albastre sunt oare-nrădăcinat ca un copac? Deși mort, lutul acesta care mă cuprinde, mă găsește oricând pregătit să trăiesc”. Este epitaful scris de Faulkner. Să găsim o armă anti-tanti... Am eu ciudă pe cineva. Este bine că scriu, altfel m-aș pune pe scandal. Așa suny și eu civilizat. Persoana mă scoate din sărite periodic, este secretară „generală” de redacție, un șarpe boa-constrictor, niciodată nu am reușit să o simpatizez, are pielea rece și galbenă, nu știu ce femeie a fost, acum este o mașinărie greoaie și periculoasă, intrigantă, etc., FU! Profan vine de la profesor sau invers?Fericirea înseamnă o sănătate bună și o memorie slabă. Unii sunt fericiți numai fiindcă există. Nu există calea spre fericire, fericirea este chiar calea. Fericirea este la picioarele noastre.Ești fericit când ești iubit. A dori să trăiești este secretul fericirii. Uneori o ușă deschisă lasă fericirea să intre. Nu există fericire fără iluzii.Si totuși mândru fiind de umilirea mea, eram un condamnat trîind cu o para, cu un poem alături pe-o mare de minciuni, cu stropii urii-n valuri sărindu-mi în perciuni. Si am tot mers nainte, ca Noah și Columb, într-un târziu găsindu-mi sipetul –aur scump, acea înțelepciune cu care nu te naști, să nu fiu nici prea mândru și să nu fiu nici laș. Uciderea pruncilor nu a servit de cât cauzei picturii ... mișcarea brațelor, strălucireasăbiilor,țipătul mamelor, mulțumirea monarhului.

Epaminonda

Poetul se ține de cuvânt toată viața, spune Dobrovolski.De ce nu s-ar ține, numai că, asta e, cuvântul nu se ține mereu de el, că doar cuvântul nu este câine. Au oare etnie porcii? Am văzut un porcușor drăguț, era de undeva dintr-o țară exotică, mic ca un pui de pisică. Acum Schopenhauer plus Aristotel – ce are un om, ce este un om, ce își închipuie un om? Al treilea enunț mi se pare mai interesant. Ce ne închipuim noi despre noi? Ușa agenției era deschisă, biroul arăta ca un cabinet dentar, scrie Herve Bazin. Zăream, prin fereastra deschisă, luminile de la Tour Eiffel, scrie Sully Prudhomme,în studiul introductiv la„ Bible de l”Humanite” de Jules Michelet, total 43 de pagini. O, Ramayana, spune autorul, minunându-se de măreția Indiei. Mai rar o carte mai superficială, în care toate religiile sunt puse la grămadă, considerându-se că fiecare popor a scris un rând din marea Biblie a omenirii. Nimic mai fals. Diferențele dintre credințe sunt enorme. Abia Eliade ce a mai făcut ordine în domeniu.„ Îți voi arăta cu totul altceva decât umbra pășind în urmă-ți dimineața sau seara, ridicându-se să te întâmpine, îți voi arăta teama ta într-un pumn de țărână” ( Wast Land, de T.S.Elliot) Noi inventat-am fericirea, zise Zarathustra făcând cu ochiul... Când împlini treizeci de ani, își părăsi ținutul și lacul din ținutul său și-n munți se duse... Eu sunt sătul de-nțelepciunea mea , spuse el după zece ani... iubirea mea, nerăbdătoare, în torente se revarsă pe pantele de răsărit și de apus... Nebunia îmbătătoare a lui Nietzsche. Cornelius Nepos scrie cu admirabil talent despre Epaminonda, unul dinmarii generali antici, din Teba. Cine mai știe de el? Unde este Teba din Grecia? Că mai era una în Egipt. Frumos, de aș fi fost un tată nebun, îl numeam pe copilul eu, Epaminonda, parcă e un sunet de liră. Cîndva credeam că poeții sunt fericiții acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe, ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul simți nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeții, ca și nebunii se cred călăuze.

Pui de „arian”

Puterile sunt pe sfârșite/ precum e soarele într-un decembrie cafeniu/ e prea firavă creatura Ta, Divine/ abia respir și totuși încă-s viu/ mai sunt flămând, mai am în ochi lumină/ mai este ziua care va veni/ m-am despărțit de multe, dar cu tine/ viața mea, abia m-obșnui/ mai vine o zi, o oră, o minune/ poemul meu oricând o poate spune. Aici voi îngropa eu o iubire de care nimeni n-are știre.„Und sagte kein einziges Wort”, „Der Zug war punktlich”, „Wo warst du, Adam?”, „Wanderer kommst du nach Spa...”, „An der Brucke”, „Lohengrins Tod”, ce povestiri, nici un german, nici un european nu a scris atât de bine povestiri despre război ca Boll.Si nu este vorba de război, ci de efectul barbariei noastre numite război. Pentru că războiul din troia a fost o operetă în comparație cu măcelurile din secolul XX. Nici cifrele nu pot exprima cruzimea semenului nostru,Cain.„ Unde este fratele tău, Cain?”, „ Am eu grija fratelui meu?”, răspunde Cain, primul criminal mincinos din istorie.priviți ce bine arăta Goering la proces. Dar Stalin, când urca la tribuna Mauzolelului, unde dormea dascălul său întru crime? Trăim în vremea noastră renașterea interesului pentru opera lui Claudio Monteverdi. Șalul negru, de Pirandello, amintind de un poem al lui Pușkin. Scriitorii trăiesc unul din ispirația altuia, un cordon ombilical leagă scriitorii întrei, ca și folclorul popoarelor.A orbit, dar nu a cerut ajutor, visa frumos ca un cocor, dimineața își cumpăra pâinea cea de toate zilele, venea casă, se închidea și întorcea filele cărților știute pe dinafară, uneori un vecin îl chema pe scară, să-i povestească tot felul de nimicuri, îi răbda orice ticuri, „Vezi ce faci, o să fie bine”, îi spunea orbul, a murit într-o vineri, îl chema Homer și totul s-a petrecut ieri. Zilnic am lucrat la această navp, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într- femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, ”Se spune că ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urmea mea. Când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.Poemul scris de mine s-a inspirat din Anna Ahmatova (1889-1966). Alte scriitoare de valoare – Bella Ahmadulina ( n.1937), prima soție a lui Evtușenko, am vorbit cu ea exact două minute, în 1963, tocmai ieșise din spital. Nina Berberova(19o1-1993), o existență discretă, mi-a recomandat cineva o carte a ei, nu m-a entuziasmat, iar respectivul, din alte motive,mi-a devenit dușman,Evghenia Ghinzburg ( 1906-1977), martor al Gulag-ului, mama scriitorului Vasili Axionov.Un puști găsit în pădurile Bielorusiei de nemți, în 1942 este făcut copil de trupă și termină războiul în cadrul armatei germane, se pare la SS. Abia după război se constată că deja adolescent, cel găsit în pădure era un evreu fugit din ghetou, el știa cine îi erau părinții. Fusese fotografiat, cum era el blond, iar fotografia a fost trimisă lui Hitler, care a admirat înfățișarea „ariană” a copilului de trupă. A murit în Australia, iar fiul a scris o biografie extraordinară.

Cioran

Cioran este mai bun decât Nietzsche, mai explicit şi mai patrunzător .De suferință nimeni n-o să scape, spune o voce din adânc de ape, nu crede în minuni, în voia lor te lasă de ai nervi de mitralior, de îndoieli să treci ca un balaur mânat de-alcoolul prefăcut în aburi, sau crezi că Universu-i numai pentru tine făcut precum sunt florile caline? Fii pesimist condiționat de-mprejurări, natura mamă are un frate și un văr, norocul și ciudatul nenoroc, precum sunt casele din Lancaster și York. Teama te face rău și prost și crud, cunoaște-te pe tine în amurg.
„Am pornit să cuceresc toate perplexitățile lumii.. Aparținem unui timp clinic...Numai cazurile contează...Dacă scriitorul a lăsat o operă, îl vom lăsa și noi în uitare... Prostia conține o doză de seriozitate, care condusă mai bine ar putea în mulți numărul capodoperelor ... Istoria ideilor este istoria însinguraților ( excepțional, vezi Isus, Marx, Lenin, Hitler, ș.a.) ... Perseverăm în viață tocmai că nu se sprijină pe nimic”
Dar ce spun romancierii cu opere? Boll, de pildă., Heinrich Boll ( cu Umlaut), marele german – „ Mi-au fixat piciorul și m-au pus pe podul cel nou să număr trecătorii din fiecare zi”. O poveste într-o frază.scurtă. Toate prozele lui Balzac încep cu descrierea unei străzi sau a unei case, niciodată cu a unui om singur, acel om trece pe lângă o casă, pe o stradă, acesta este secretul atracției din prima clipă. Dumnezeu poate fi slujit și în somn, zic hasizii.Soldatul merge și ranița-n spate atâtnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creier, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care
așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl și eu și băiatul ne numirăm „soldatul” și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.Nu te teme, și-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, și-a spus, vântul aluneca peste trupul sfârtecat de gloanțe, nu te teme, și-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. ... Gura ei aștepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei, și totul a fost curmat de un glonț, de o ardere intensă care a pornit glonțul, de mult trupul ei zace inutil în pământ, sufletul ei este departe, mâna care a ținut pistolul scrie azi despre trecut, despre dreptate și neagă istoria fetei moarte.

Noi suntem oamenii de cenușă

Noi suntem oamenii de cenușă, venim la casele noastre, ne așezăm în prag, mestecăm liniște, în casele noastre stau alți oameni, dar ei nu se simt strâmtorați de venirea noastră, noi nu deranjăm, ei discută peste capetele noastre, ciyesc, râd, se nasc, mor, noi nu deranjăm, noi vorbim în șoaptă între noi, tu ești, mamă? tu ești, tată? tu ești soră? Frate? Prietene? Ceilalți nu ne aud, noi nu deranjăm pe nimeni, suntem ce mai liberi oameni, n-avem trup, n-avem oase, n-avem morminte, numai nume, iar numele se pot uita, povestea profesorul despre „oamenii de cenușă”.... De nu e logică, nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue, mâna o-ntinzi, primești un leu, dacă te-nalți, devii un zeu, mie-mi plesnește-o vână-n cap, de-aș fi mai calm decât un crap. Ce să-ți mai scriu? Că te iubesc? O, da, o, da, o, rai lumesc, poate-nțelegi ce vreau să spun. Mă parodiez ca un nebun... Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puștii gata să tragă, sub privirea ațintită sau spre capcana pe care făptașul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb și ocolesc orașul în care totți mărșăluiesc cu stângul. E cam târziu să schim eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de cavalerii urcați pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde.
Mă gândesc la criticii de literatură, la cei care „fac” istoria literaturii. Cred că în afară de G.Călinescu, poate Crohmălniceanu, ceilalți nu sunt buni îndrumători, scriitorii nu trebuie să țină cont de părerea lor, nici de gustul public. Este grav ce spun , dar această bătălie tragică de a „intra” într-o istorie pe care o scrie cineva care nu a „făcut” un pic de literatură, așa puțin( Călinescu a fost unul dintre bunii romancieri și chiar poeți, dramaturgi ai literaturii române) este și grotescă. Alex Stefănescu cu proze umoristice, Manolescu cu nimic literar, alții, ca Marian Popa, Ion Rotaru, Emil Manu, ca să nu spun de Titu Maiorescu, „zeul” din secolul XIX au necăjit mulți scriitori, iar Eminescu a fost o jertfă a lui Maiorescu, fără el, poate că poetul ar mai fi dăruit nestemate literaturii. Cred că la el s-a referit bietul „geniu pustiu” în „Criticilor mei”.Revenind la „morții noștri dragi”, vorba lui Ivănceanu, cred că marea trădare este cea față de acești morți. Este mai „cinstit” să trădezi un om viu, care se mai poate apăra, decât un fost prieten, mortul care nu a murit decât fizic. Il uiți, de parcă nu a existat, nu a respirat aerul cu tine alături, nu a scris frumos, ca de pildă dragul Florin Mugur, pe care nu-l voi uita.

Om sfârșit

Dacă veți continua să credeți că sunt un om sfârșit, va trebui cel puțin să recunoașteți că sunt sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul, scrie Giovanni Papini, parcă aș scrie eu în locul lui , dar eu nu mă simt sfârșit.Tu nu ești mort, tu ești în rătăcire, suflet al nostru, care atâta plângi ( Dante). Trăindu-și vârsta singur și sălbatic( Ariosto), apoi Papini – Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie. ... Incă de copil m-am simțit cu totul singur și deosebit – nu știu de ce... Eram îngrozitor de antipatic tuturor... Eu fugeam de oameni, iar ei nu mă băgau în seamă...Nu-i iubeam, iar ei mă urau. Genială este cartea lui Papini, fiecare avem ceva din diabolicul său personaj, care mai este și demn de milă. Nu am pălărie , baston, nici câine, pipă, trombon, un dric și-un magnetofon să pot recita și în somn, să-nalț cu un semiton viața de campion, iubita să umble-n jupon, eu fiind spadasinul gascon, astfel mașina de scris mă duce în Paradis. Se spune că te caut, tu să nu crezi, sunt zvonuri printre crengi, de huhurezi, se spune că-s pierdut de dorul tău, e-o vorbă goală aruncată-n hău, se spune că aș vrea să mor, e o minciună, știi că am umor, se spune ( dar ce nu se spune?), că mai trăiesc așa, printr-o minune. Pentru a-ți scrie istoria vieții trebuie, înainte de toate să trăiești, spunea Alfred de Musset... In timpul războaielor napoleoniene, soții și frații fiind plecați să lupte, mamele neliniștite au dat naștere unei generații de oameni pasionali, palizi, nervoși. Așa, cred că s-a întâmplat îmn fiecare aecol, în special la începutul anilor 4o din secolul XX. Eu sunt „un copil de război” – nervos, ipohondru, egoist, ambițios, nestăpânit, etc. Dar ce înseamnă un om în infinit, întreabă senin Blaise Pascal și are dreptate.„La Bulawayo domnea peste o țară imensă Lobengula, urmașul luiMoselikatse, șeful matabelilor, stăpânul tribuluimachona... Lobengula constotuia o forță mult mai importantă decât șefii bechuani sau swazi..ISTORIA Africii în cel mai suculent stil .

inimă rece

Inimă rece, Michel Olandezul, cinematograful TIMPPURI NOI, unde intram printr-o fereastră spartă, pe întuneric și vedeam filme pe gratis numai de dragul lui Michel Olandezul, care-i scotea unui flăcău ninima din piept și ăi punea o piatră. Bietul flăcău, nenorocitul de Michel, bastard, cum spun americanii.Am îm față „Das kalte Herz” de bunul Wilhelm Hauff, cel mai bun povestitor din câți am citit, cel mai inteligent. „Intr-un regat frumos și îndepărtat, despre care și legenda spune, în care soarele nicicând nu apunea deasupra veșnicelor , verzi
grădine, domnea de la-nceputurile lumii și până azi regina Fantezie”
„Vreau să zbori, i-a spus stăpânul casei, iar casa și-a luat zborul ... Cineva a spus – arde zăpada ! Iar luminile s-au stins”, din folclorul amerindian. Fortăreața Machu Pichu domină lumea, dar nu pe cea de aici, pe cea de dincolo de munții munților..Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,îmi trec stele galbene în sânge, eu dansez, cu cartea-mbătrânesc, Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge, iar pustiul ce l-am străbătut a- nflorit, a dat fructe de aur, secolul din trupul meu a rupt, dar sunt veșnic cum este și valul. Nume port, morminte – cenușar, n-am pus însă doliu pe retină, inima îmi bate mult mai rar, când m-apropii tot mai mult de Tine..........Ca iarba-n primăvară este iubirea mea, o paște timpul, iarna o face fulg de nea și mai rămîne-n urmă o lacrimă, apoi trec norii ca și anii, nu vom mai fi nici noi, dar în adâncul firii trăiește, lumânare ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare, sub raza tremurată citesc în mine, scriu, „De ce-nțelegem rostul iubirii prea tîrziu?”.
Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito, cu părul șaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n ținutul Goshen. Zâmbești ca un prunc înaintea descăturșării din vis, zadarnic aș vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis în mine, în inima care, bătând nebunește, cerșind, îți caută cu viclenie dorințele, șarpele – jind.... E totul rău, nimic nu-i bine, nici binele, nici răul nu-s buline, profundă silă, sete de adânc, aș vrea să urlu, nici să pot să plâng, ah, ciripitul păsării-n copac, ah, norul, pentru mine un colac, mă duc încet spre un înalt neant, prietenii-mi aduc energizant.Polen, lăptic de marcă, roș nectar, chiar Dumnezeu mi-oferă un pahar, e totul bine și nimic nu-i rău, cum să polemizez cu Dumnezeu?

Fotoliile

Fotoliile bătrânei, măsuța, alte mici obiecte sunt la mine, nu mai avea cine sa le ia, unul dintre fotolii, de fapt un scaun pe rotuile, pentru birou iîmi este cel mai drag. Iată cum un om dispărut mai trăiește pe lângă noi. Bătrâna nu- mi era simpatică, vîrsta înaintată ( aproape 9o de ani) o făcuse agresivă, dar energia, încăpățânarea, neliniștea nu păreau a prevesti un grabnic sfârșit și totuși a dispărut ca o libelulă, a fost și s-a dus. Imi amintea de mama mea, dar pe ea o iubeam așa cum era. Nu suntem niciodată obiectivi.
Dacă am deveni mai morali, spunea Nietzsche , care, în ciuda geniului său, nu știa ceea ce este morala, era amoral prin structură, tot ceea ce spunea era împotriva oricărei convenții, iar morala este o sumă de convenții acceptate,pfui, am început să vorbesc ca și el. Nu-l iubesc poe acest nebun grandoman, deși Dali, care îi semâna la fire, îmi place. Dali se joacă, era un uriaș artist.
„Au existat tot felul de ipoteze, ba că de la început apariția cometei i-a dat anului aceluia aura de deșertăciune, ba că, mai tarziu, după ce lucrurile au luat-o la vale ( n.n. greșeală de traducere, lucrurile aveau alt înțeles, așa par niște bolovani),oamenii s-au convins că necazurile veniseră de la sine”- citat din Ismail Kadare, mare scriitor, mare albanez.
Pe vremea aceea locuiam în cartierul Nazareth, era o parte a orașului aproape pustie, vecină cu taluzurile vechilor întărituri și cotropită de vegetație, ca și cum apropiata câmpie ar gfi înaintat în cetate pentru a-și recupera teriroriile – scrie Michel de Ghlderode, nume cu o rezonanță aristocratică și stil așișderea.
Marceline Cain , ai fi zis că era un amestec de cenușă, de nicip și de sânge, un chip micuț, fără strălucire, triunghiular, îndărătnic, doi ochi de un căprui foarte închis, cu puncte arămii care te atrăgeau mai ales prin mărimea neobișnuită a pupilei”, scrie Andre Pieyre de Mandiargues, alt nobil al literelor. Fără prejudecăți, puneți alături Creangă, Hașdeu, Hogaș, mari sau buni scriitori, ce nume diferite.

Eu sunt scriitorul

Eu sunt scriitorul de vagoane din gara veche, fără nume, ți-aduci aminte, Napoleoane, prietene al meu, nebune? Eu nu scriu versuri, umplu pagini cu fluturi, uneori coboară pe albele hârtii doar lacrimi de îngeri, distilând în soare. Cercul s-a-nchis la anu-o mie, „Ce scrii?”, mî-ntreabă azi un critic, e lipsă mare-n poezie, iar eu nici n-am să mă justific.INCERC SĂ MĂ INTERPRETEZ PE MINE DUPĂ LECTURA Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă și Dumnezeu, dar spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd, poate că surzenia lui este darul Demiurgului. Murgule, Demiurgule, ce mai faci, drăguțule, calul meu, huțulule, hoțule, Demiugule, că mi-e drumul lung spre casă, casa mea din raze, deasă, iar Valery spune că „fantoma totală a DADA se trezește ca Tristan Tzara ”. All the world is a stage, iar noi suntem actorii, bieții shakespeari cu care respiri aerul tare din Ursa Mare. Mă simt foarte singur în zilele noastre, încercând să apăr autonomia esteticului, scria Harold Bloom, deosebindu-se de Leopold Bloom al lui Joyce, de Allan Bloom, profesorul american de multe științe, iar mie îmi place mai mult sloganul lui Mahno, „Anarhia, mati poriadka” adică „Anarhia, mama ordinii”. Maimonider spunea că răul care ne roade este sentimentul efemerității. Isus a venit cu ideea nemuririi, de fapr grecii au inventat-o, dacă nu alții, mai devreme, babilonienii, sumerienii . Toate religiile se bazează pe o fericire veșnică, iluzorie, imposibilă. Cum de nu ne sparie moartea altuia, Darie? Să fim lucizi, asta spun, în acest timp nebun, ferește-te zic, de cei ce nu zic nimic, ei se cred totul, oricum, dumus, ergo sum, nu pot să cred în absurd, deși Domnul este cam surd, iar apele fluviilor curg spre oceane de lacrimi, dar nu le ajung. Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ.

Era o zi rece

Era o zi rece, de aprilie, ceasul arăta treisprezece.Winston Smith se zgribuli de frig, intră în blocul numit „Victoria”, lăsând o pală de vânt să pătrundă din stradă. In coridor mirosea a varză fiartă și a preșuri vechi. In fața intrării, pe un perete era agățat un afiș prea mare pentru îngustimea coridorului. Pe afișul lat de circa un metru era poza unui bărbat de circa 45 de ani, cu un chip oarecum dur, dar totodată bărbătesc, purtând mustăți negre și dese. ... Era portretul lui Big Brother... Cititorul va înțelege că este începutul genialului roman al lui Orwell, „1984”, pe care eu nu-l cunoșteam la anul apariției, nici nu mai știu anul, un coleg al meu fiind indignat de ignoranța mea. Oricum, cartea a apărut în estul Europei prea târziu, spre deosebire de filmul lui Chaplin, „Dictatorul” care a apărut la timp și tot degeaba. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe feastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, „sunt un om oarecare, nu luași exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți de pildă la Harold lloyd atărnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei ănseamnă să ierți toate erorile”, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală-ntr-o ambulanță. Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puștii gata să tragă, sub privirea ațintită sau spre capcana pe care făptașul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb și ocolesc orașul în care toți mărșăluiesc cu stângul, e cam târziu să schimb eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de Cavalerii urcați pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde. Am dorit mereu să fiu o speranță, în limba strămoșilor mei i se spune „Hatikva”, „Ești o speranță bătrână”, mi se spune, dar eu înfloresc în fiecare dimineață, „De unde vin florile?” sunt întrebat, cu lacrimi de bucurie și de tristețe se hrănește pomul meu, așa m-au învățat părinții, iar florile șoptesc, „Crești înainte”.