Povești cu somoni și alți pești
Pe coridor am și eu niște plante amărâte. Le stropesc, ele se agață de viață, așa ar trebui să fac și eu.
În timpul prânzului, somonul din farfuria vecinei a sărit și na mușcat-o de nas. Un somon carnivore. S-a produs o oarecare tulburare. Un chirurg a refăcut organul olfatctiv, cum era el, frumos și mândru. Rău este că somonul a reușit să fugă . A fost văzut în parc, se hârjonea cu niște câini vagabonzi. Avea mișcări de focă, îi mușca, iar câinii lătrau fericiți că au un tovarăș de joacă nemaiîntâlnit. Cineva a propus ca somonul să fie trecut în cartea recordurilor. Dar pe numele cui.? Pe al meu, în niciun caz.Este și acum present în parc, autoritățile nu se interesează de el, au multe, alte probleme. Ce facem, mai cumpărăm somoni? Am citit că plantele și animalele ( somonul nu este animal, da?) au suferit mutări genetice . Eu, care nu sunt somon, am în ultimul timp niște vise caudate, mă dor ceafa, umerii, mușchii dorsali.
Medicul- șef al ospiciului a venit să-mi strângă mâna în somn. Apoi a scos un strigăt, de s-au dărâmat jumătate din clădirile din cartier. În alt vis, vorbeam cu mine la persoana a treia.
Într-o altă viață, somonul a fost profesor la Colegiul Frații Brown, din Lancashire. Am auzit că un domn, după moarte a ajuns ventilator. Bătea dintr-o pală ca o inimă.
Apoi a apărut o ființă cu contur incert și misiune ingrată. Trebuia să demonstreze că a fost somon la viața lui.
În acest timp, avioanele se uzează, cad în picaj, justiția, morala nu au nici un cuvânt de spus.
Eu am gustat din aura sfinților. Blocurile paralelipipedice tac. Aerul tace. Pământul mă apasă. Veșnicia pare un fluviu rece în care cresc somoni. Pereții rostesc poeme. Omul se chinuiește singur, se ghemuiește de durere. Râde. Iadul se holbează la noi. Secundele măsoară eternitatea. Peste tot sânge, din soare, stele, lună, florile câmpului sunt roșii, somonii sunt roșii. Basta cu sângele și cu această culoare roșie.
Boris Marian
.
Între muzică și poezie, cu pumnul
Între muzică și poezie, cu pumnul
Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN
Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN
Nu ne cunoaștem
Nu ne cunoaștem
Nu ne cunoaștem pentru că avem suflet. Fără el, ce rost ar avea cunoașterea? Poți fi inteligent, dar fără suflet. Ca invenția numită computer. Dar unde este sufletul? Peste tot, ca Dumnezeul lui Spinoza. O parte din suflet este iubirea de sine. Numai o parte. Restul este iubire de frumos. O, de ar fi așa. Nu încerc să definesc ceva, orice definiție limitează cunoașterea. Chiar aceasta este o definiție.
Suntem făcuți pentru nedefinit, pentru infinit, așa este, cititorule? Formele se schimbă, energia se păstrează. Iubirea este energie. Forma corpului nostru se schimbă. Uităm aceste amănunte.
Coranul spune să nu iei în seamă lucrurile care nu te privesc. Ușor de spus. Să-i dorești fratelui tău binele pe care ți-l dorești ție, dar cum o fi în realitate?
Să te miri „filosofic”? Excelent. În fața voastră vin, așa cum sunt, viu, inconstant, binevoitor. Șovăitori pe căi nebănuite, .sunteți frații mei.
Am citit multe basme, la diferite vârste, mai multe decât în copilărie, când îmi plăcea să le ascult citite de alții. Cele mai frumoase mi s-au părut cele germane. Acum, dacă incep să citesc un basm mă cuprinde o teamă, dacă rămân pe acel tărâm și nu reușesc să mă mai întorc? Aveți cuvântul meu de onoare, așa se întâmplă.
M-aș îngrozi să ascult ce spune un clovn în afara arenei de circ. Suntem niște prefăcuți.
Nu putem fi niciodată senini. Senili, poate. Nu putem rămâne indiferenți când este vorba de noi.
Vanitas vanitatum. Dar este bine să știi ce trebuie ignorat. Nietzsche spune că un măgar nu poate fi tragic. Eu sunt de părere contrară. Fiecare este puțin măgar și tragic
Boris Marian
Nu ne cunoaștem pentru că avem suflet. Fără el, ce rost ar avea cunoașterea? Poți fi inteligent, dar fără suflet. Ca invenția numită computer. Dar unde este sufletul? Peste tot, ca Dumnezeul lui Spinoza. O parte din suflet este iubirea de sine. Numai o parte. Restul este iubire de frumos. O, de ar fi așa. Nu încerc să definesc ceva, orice definiție limitează cunoașterea. Chiar aceasta este o definiție.
Suntem făcuți pentru nedefinit, pentru infinit, așa este, cititorule? Formele se schimbă, energia se păstrează. Iubirea este energie. Forma corpului nostru se schimbă. Uităm aceste amănunte.
Coranul spune să nu iei în seamă lucrurile care nu te privesc. Ușor de spus. Să-i dorești fratelui tău binele pe care ți-l dorești ție, dar cum o fi în realitate?
Să te miri „filosofic”? Excelent. În fața voastră vin, așa cum sunt, viu, inconstant, binevoitor. Șovăitori pe căi nebănuite, .sunteți frații mei.
Am citit multe basme, la diferite vârste, mai multe decât în copilărie, când îmi plăcea să le ascult citite de alții. Cele mai frumoase mi s-au părut cele germane. Acum, dacă incep să citesc un basm mă cuprinde o teamă, dacă rămân pe acel tărâm și nu reușesc să mă mai întorc? Aveți cuvântul meu de onoare, așa se întâmplă.
M-aș îngrozi să ascult ce spune un clovn în afara arenei de circ. Suntem niște prefăcuți.
Nu putem fi niciodată senini. Senili, poate. Nu putem rămâne indiferenți când este vorba de noi.
Vanitas vanitatum. Dar este bine să știi ce trebuie ignorat. Nietzsche spune că un măgar nu poate fi tragic. Eu sunt de părere contrară. Fiecare este puțin măgar și tragic
Boris Marian
Albele articulații
Albele articulațíi
Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflect înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acetei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de p[riní. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rfea. Între lume și tine allege lumea. Așa spune și Talmudul. Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
Boris Marian
Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflect înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acetei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de p[riní. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rfea. Între lume și tine allege lumea. Așa spune și Talmudul. Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
Boris Marian
Stil, comunicare
Stil, comunicare, existență
Iubesc oamenii care nu încearcă să-mi comunice ceea ce nu mă interesează. Au stil. Dar există stilulul celui care are ceva de comunicat. De aici începe discuția. Trebuie să fii un psiholog. Chiar un psihiatru. Poate și nebun. De obicei nebunii sunt tragici. Marii scriitori sunt tragici. Păstrând proporțiile, eu uit instantaneu oricare anecdotă. În afară de cele clasice. În schimb iubesc ironia, aluzia subțire. Nu iubesc morala de nici un fel. Adică morala exprimată. Este perversiune în toată regula. Apropo de veselie, cele mai optimiste gânduri le conține gândirea științifică. Un om de știință poate să pară ursuz, dar el este optimist pentru că nu trăiește din speranțe, ci din certitudini verificabile. Profesorii ursuzi, care te pișcau și la note îmi trezeau mai mult mila, decât disprețul. Profesorul mei de istorie, din liceu era văduv sau divorțat, avea figură de birjar stilat, am aflat că avea și o fiică la care ținea mult, fiica a avut un accident, s-a scris și în ziare. La școală omul mă ciupea mereu la notă, până când l-am întrebat direct ce are cu mine. De atunci s-a mai îmbunat. I se părea că noi râdem de el , în clasă. Avea obiceiul să fluiere „zărzărea” pe coridor. Îi spuneam „zărzărică”, dar în clasă crea teroare. Te putea întreba orice, în ce an a avut loc … Cum îl chema pe generalul …De groază. Leneșii î ncercau să tragă de timp prin analize, așteptând să li se sufle, dar nota doi se afla deja în catalog. Având memorie, le cam învățasem, ca un calculator ambulant. Așa am scăpat de boala datelor. A murit, bietul de el, cred că în singurătate. Era îndrăgostit de profa de germană. Avea și de ce, dar cucoana folosea parfumuri de te înălțau la ceruri.
Acum să-mi spuneți voi, prieteni și neprieteni, ce este inspirația? Eu cred că orice alcoolic, narcoman, insomniac poate să răspundă. Ceilalți să tacă, nu au ce spune. Realitatea pentru un om normal este mai ceva ca orice inspirație artistică. Eu nu înțeleg de ce oamenii citesc roman de dragoste, când dragostea este peste tot. Istorice, da, politicer, nu prea. Deci ? Singurul subiect pasionant , cred, este viața după moarte. Cred neclintit în viața după moarte, dar nu cu stafii, voci, previziuni, este o lume despărțită de noi, absolut despărțită. Mai degrabă aș crede în avataruri, dar nu simple, adică animale, copaci, etc. Cred în transmutația sufletelor. Prea des am întâlnit oameni care îmi aminteau de cei morți.
Unii interlocutori dovedesc o profunzime în gândire pe care numai o viață anterioară o poate oferi. Ne aflăm de obicei „nicăieri, nicicând”. Noi nu știm acest simplu fapt. Timpul merge în urma noastră și înaintea noastră, niciodată cu noi, noi suntem atemporali, deși avem ceasuri și calendare.
Iubesc oamenii care nu încearcă să-mi comunice ceea ce nu mă interesează. Au stil. Dar există stilulul celui care are ceva de comunicat. De aici începe discuția. Trebuie să fii un psiholog. Chiar un psihiatru. Poate și nebun. De obicei nebunii sunt tragici. Marii scriitori sunt tragici. Păstrând proporțiile, eu uit instantaneu oricare anecdotă. În afară de cele clasice. În schimb iubesc ironia, aluzia subțire. Nu iubesc morala de nici un fel. Adică morala exprimată. Este perversiune în toată regula. Apropo de veselie, cele mai optimiste gânduri le conține gândirea științifică. Un om de știință poate să pară ursuz, dar el este optimist pentru că nu trăiește din speranțe, ci din certitudini verificabile. Profesorii ursuzi, care te pișcau și la note îmi trezeau mai mult mila, decât disprețul. Profesorul mei de istorie, din liceu era văduv sau divorțat, avea figură de birjar stilat, am aflat că avea și o fiică la care ținea mult, fiica a avut un accident, s-a scris și în ziare. La școală omul mă ciupea mereu la notă, până când l-am întrebat direct ce are cu mine. De atunci s-a mai îmbunat. I se părea că noi râdem de el , în clasă. Avea obiceiul să fluiere „zărzărea” pe coridor. Îi spuneam „zărzărică”, dar în clasă crea teroare. Te putea întreba orice, în ce an a avut loc … Cum îl chema pe generalul …De groază. Leneșii î ncercau să tragă de timp prin analize, așteptând să li se sufle, dar nota doi se afla deja în catalog. Având memorie, le cam învățasem, ca un calculator ambulant. Așa am scăpat de boala datelor. A murit, bietul de el, cred că în singurătate. Era îndrăgostit de profa de germană. Avea și de ce, dar cucoana folosea parfumuri de te înălțau la ceruri.
Acum să-mi spuneți voi, prieteni și neprieteni, ce este inspirația? Eu cred că orice alcoolic, narcoman, insomniac poate să răspundă. Ceilalți să tacă, nu au ce spune. Realitatea pentru un om normal este mai ceva ca orice inspirație artistică. Eu nu înțeleg de ce oamenii citesc roman de dragoste, când dragostea este peste tot. Istorice, da, politicer, nu prea. Deci ? Singurul subiect pasionant , cred, este viața după moarte. Cred neclintit în viața după moarte, dar nu cu stafii, voci, previziuni, este o lume despărțită de noi, absolut despărțită. Mai degrabă aș crede în avataruri, dar nu simple, adică animale, copaci, etc. Cred în transmutația sufletelor. Prea des am întâlnit oameni care îmi aminteau de cei morți.
Unii interlocutori dovedesc o profunzime în gândire pe care numai o viață anterioară o poate oferi. Ne aflăm de obicei „nicăieri, nicicând”. Noi nu știm acest simplu fapt. Timpul merge în urma noastră și înaintea noastră, niciodată cu noi, noi suntem atemporali, deși avem ceasuri și calendare.
Îmi sunt tată .si mamă
Îmi sunt tată și mamă. Neutralitate? De aceea nu îmbătrânesc. Ascensiune? Decădere? Învățător îmi sunt par excellence. Destinați trecerii suntem. M-am născut ca un călător. Fără umbră. Dialectica, logica – refugii pentru lași. Nu căuta logica. Ea te va găsi.
Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privy în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.
Îngăduie firii tale să supraviețuiască.
Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Ce este liniștea? Un procent din moarte.Lagune, lacune. Normalitate. Provocări. Viață scurtă. Durerea fizică ye umilește, cea sufletească te înalță. Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche. Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos. Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea. Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo. Oricare idol are picioare de lut. Din fericire, nimic nu este ideal. Adevărul este mereu interzis. Realitatea și-a pierdut sensul. Aici nu se cere credință. Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.
Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.O lulină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. NUputem lăsa mizeria spă ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.
NU am resentimente. Lupta nu te poaste lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți.Resentimentul este un semn al înfrângerii.
Mă risipesc, spun cam ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.
Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privy în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.
Îngăduie firii tale să supraviețuiască.
Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Ce este liniștea? Un procent din moarte.Lagune, lacune. Normalitate. Provocări. Viață scurtă. Durerea fizică ye umilește, cea sufletească te înalță. Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche. Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos. Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea. Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo. Oricare idol are picioare de lut. Din fericire, nimic nu este ideal. Adevărul este mereu interzis. Realitatea și-a pierdut sensul. Aici nu se cere credință. Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.
Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.O lulină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. NUputem lăsa mizeria spă ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.
NU am resentimente. Lupta nu te poaste lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți.Resentimentul este un semn al înfrângerii.
Mă risipesc, spun cam ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.
Banking, jogging,fucking
Banking. Jogging, fucking
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)