Adesea

Afară este urât, în casă este la fel, pe cer se plimbă un rât de neiubire- purcel. Se promovează proști în funcție de zodiac, ei nu-s vinovați, foștii-foști ei între ei se plac. Iubirea doarme în rai, raiul e foarte înalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuși, seamănă cu Grivei, fără să știe,
Adesea, printre ore solitare,
Când Soledad plutea în văi stelare,
Tăcerea-și scutura hermina,
Iar Herr Professor ne preda latina.
Mă pomeneam vorbind fără cuvinte,
Cum nu mi se-ntâmpla-nainte,
Mă întrebam ce este nebunia,
Pe care continent e România.
Si ascultam balada lui Manole,
Departe de sofisme și de mode,
Miorița, Alimoș și Gruia
și Porumbescu, |Minunescu, Traian Vuia,
iar continentul căpăta contur,
Pământ diform sub cerul de azur.


P:S: Minunescu era, în epocă, o referire la Eminescu, a nu se confunda cu Minulescu, cum ar crede unii puși pe corecturi.

Adolescentul

Ziua-i masivă, albă și rece
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește
Intr-o oglindă ca ochiul de pește
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece și albă,
Numai iubita , subțire și naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

Melamed

Multiculturalism, o, Doamne, ca de apă avem nevoie de el, că este masculin. Tangențe care marchează, ce marchează ele? Armonia interetnică. Frumos deziderat ca un copil nenăscut. Dozaj corect. Starea de urgență, pfui! Limbaj jurnalier nenorocit. Dar ce colegă bună. Inflexiuni, plasma gândirii, gongorisme. Borborisme, meteorism, barbiturice. Carnavalul ideatic al lumii, bolnavul , idiotul și guma. Robia marilor iubiri, fobia cariului pe fir. Nu poți trăi fără rădăcini ? Asta s-o creadă cretinii. Nu poți trăi fără bikini, asta da, oh, yes.
Regele Midas avea un fix, scria cu pixul, cu orice risc, despre urechi ce să vorbim, ele mai cresc și-n țintirim. Ce lecții mari ne dă viața? Mai multe-nveți când mergi la piață, în „țara fetelor” nu ai scăpare, de scapi și țara lor dispare.
Neînvinsul Nietzsche – Din lenevie se naște întreaga psihologie. Cum și cel mai curajos dintre noi, arareori spune ceea ce știe.In jurul meu sunt fotografiile părinților, bunicilor, unchilor, verilor, fiului meu și nepoților mei. Mă simt în familie, pot muri liniștit, dar nu mor. Lângă mine este numai soția, cred și sper că va fi mereu așa. Eu voi pleca primul pe calul cel negru, spre munții învăluiți de negurile unor taine greu de pătruns.Cele șapte trepte ale omului.Omul izvorăște deasupra Muntelui.Treapta vegetală a vieții lui. Treapta Marii Istorii. Treapta reîntoarcerii în Cosmos. Si mai sunt trei pe care eu nu le știu.
„M-am născut dintr-o familie bună, în orașul York, în anul 1632, din familia Robinson poreclită Crusoe. Eram al treilea copil la părinți și neavând nici un meșteșug, începui a-mi face fel de fel de planuri”, nu țin minte când am citit prima oară acest mirific început de roman, tradus cu fermecătoare oltenisme de Radu Rosetti. Don Quijote, Monte Cristo, Nemo, eroii mei din copilărie, dar cel mai de seamă, acest marinar înțelept ce gândea ca un oltean.Văzui, făcui.....
„I have no name/I am but two day old”, scrie William Blake în „Infant Joy”, iar năvalnicul Walt scrie „ You sea! I resign myself to you also” Fericiții poeți, fericiți cu darul primit, ei nu cunosc mizeria, dezamăgirea.
S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede , cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață. Scriitorul Gh.S. este unul dintre cei mai viguroși prozatori ai literaturii române de azi și de trei decenii încoace. A fost premiat de mai multe ori, dar istoricii literari îl ignoră fiindcă e un revoltat, este și biciclist pe de-asupra. Scrie el – „ Despre crima umilinței și despre crima de a fi demn... Umilința este o crimă pentru demnitatea umană. Insă, totodată, umilința este cea mai înaltă virtute a individului”. Splendid. Eu-„Ajută-ți aproapele, departele, arată-le că ești mai bun, oarecum, decât tâlharii orașelor, satelor, ca un nebun, fii înțelept, de poți, să te ferești de hoți și de povești, de mincinoși, de prea deștepți, te bucură de bucuria altuia, iubire dă cui vrei, cândva vei sta cu Domnul la o ceașcă de cafea”.

Ecologie

Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Intrebare – „Ce s-a întâmplat cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei.
Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia ( ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori , la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare.
Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat.
Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe( Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor.

Porcușor

Amestec de cabotinism, sentimentalism,istețime de chivuță, a găsit pentru ea însăși o sintagmă genială – văcuță hrăpăreață. De ce văcuță? Așa gândește un om supraponderal. De un supraponderal nu ai voie să râzi dacă greutatea sa este provocată de o dereglare hormonală, funcțională. Dacă lăcomia l-a adus în starea de hipopotam, balenuță, văcuță, scrofuță, atunci avem de a face cu o lipsă de control și de bun simț, care se regăsește în caracter.Oamenii grași din acest motiv nu sunt nici buni, nici răi, sunt lacomi, adeseori mincinoși, nesimțiți, etc. Amica mea care era un înger, a devenit o scrofuță. Are mania persecuției, deși o doare undeva de asemenea persecuții, treburile îi merg bine. Crede că oricine este dispus fie să o iubească, fie să o urască, o cale de mijloc nu se găsește. O figură tragică. In iad va sfârâi sute de ani răspândind mirosul plăcut de șunculiță afumată.O, dragostea mea. Două muze am iubit în viață – una fără gât și alta fără față. Mai are un obicei - atacă precum mistreții.Apoi plânge. Ați văzut mistreți plângând? Fiți siguri că orice vietate plânge. Îi place și mila, dar nu pe față, pe ascuns.O, mein liebes Schweinchen.

Goshen

Inimă rece, Michel Olandezul, cinematograful TIMPURI NOI, unde intram printr-o fereastră spartă, pe întuneric și vedeam filme pe gratis numai de dragul lui Michel Olandezul, care-i scotea unui flăcău ninima din piept și ăi punea o piatră. Bietul flăcău, nenorocitul de Michel, bastard, cum spun americanii.Am îm față „Das kalte Herz” de bunul Wilhelm Hauff, cel mai bun povestitor din câți am citit, cel mai inteligent. „Intr-un regat frumos și îndepărtat, despre care și legenda spune, în care soarele nicicând nu apunea deasupra veșnicelor , verzi
grădine, domnea de la-nceputurile lumii și până azi regina Fantezie”
„Vreau să zbori, i-a spus stăpânul casei, iar casa și-a luat zborul ... Cineva a spus – arde zăpada ! Iar luminile s-au stins”, din folclorul amerindian. Fortăreața Machu Pichu domină lumea, dar nu pe cea de aici, pe cea de dincolo de munții munților..Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,îmi trec stele galbene în sânge, eu dansez, cu cartea-mbătrânesc, Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge, iar pustiul ce l-am străbătut a- nflorit, a dat fructe de aur, secolul din trupul meu a rupt, dar sunt veșnic cum este și valul. Nume port, morminte – cenușar, n-am pus însă doliu pe retină, inima îmi bate mult mai rar, când m-apropii tot mai mult de Tine..........Ca iarba-n primăvară este iubirea mea, o paște timpul, iarna o face fulg de nea și mai rămîne-n urmă o lacrimă, apoi trec norii ca și anii, nu vom mai fi nici noi, dar în adâncul firii trăiește, lumânare ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare, sub raza tremurată citesc în mine, scriu, „De ce-nțelegem rostul iubirii prea tîrziu?”.
Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito, cu părul șaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n ținutul Goshen. Zâmbești ca un prunc înaintea descăturșării din vis, zadarnic aș vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis în mine, în inima care, bătând nebunește, cerșind, îți caută cu viclenie dorințele, șarpele – jind.... E totul rău, nimic nu-i bine, nici binele, nici răul nu-s buline, profundă silă, sete de adânc, aș vrea să urlu, nici să pot să plâng, ah, ciripitul păsării-n copac, ah, norul, pentru mine un colac, mă duc încet spre un înalt neant, prietenii-mi aduc energizant.Polen, lăptic de marcă, roș nectar, chiar Dumnezeu mi-oferă un pahar, e totul bine și nimic nu-i rău, cum să polemizez cu Dumnezeu?

Ea nu are chip

Ea nu are chip și nici nume, este mizeria-n spume, este trecutul din gloată, gata s-apuce o bucată, nu știu să-i spun mult stimată, poate să-i spun , ah, neroadă, dar nu va crede, nu știe ce poate smintitul să scrie, el mult a visat Occidentul, a fost pentru „albaștri” pacientul, ea nu are chip, ea nu știe, ce poate smintitul să scrie. Mi-a fost ca o soră, iubită, mi-a fost mai mult de-o ispită, vecină cu prea-fericirea, dar ea a trădat însăși firea, a fi, a nu fi prea se cere omului simplu o părere, nu are chip și nici nume, născută ca Venus din spume, eu dau cu piciorul în minge, iar mingea are meninge, e creier prea mult sub carcasă, ea nu are chip și nici casă, ea nu știe ce e iubirea, ca-n peștera din Altamira, desene, culori vaporoase, fibre de păr și de oase, nu știe, nu știe, nu știe, smintitul scrie și scrie,doar răul are profilul și fața frumos desenate, doar răul este perenul , acea buruiană, lichenul, bacterie, virus, doar răul, pe el se lăfăie hăul, te cheamă, acum știu ce nume ai, ai avut, nu-l voi spune, să nu fii cumva calomniată, virgină să fii, nepătată, să naști numai viermi, dragă moarte, tu nu ai păcate, pătrate, rotunde-ți sunt țâțele, lapte ai din belșug, neagră-noapte ce curge din văi și din munte, lapte din stele mărunte. „ Tu nu ești frumoasă, Marta,tu nu ești frumoasă, Moarte, însă ochii tăi cei verzi, ca și mugetu-m cirezi, mă atrage, mă desparte . Când nu mă voi teme, când nu-mi va fi lene, când voi ajunge la termen, mă-mpunge dorința de viață, de desigur, măreață, precum e castelul lui Brabanelul, iar coala curată ți-o las, poate odată te-așterni la scrisoare cu o mică eroare, dar tu nu greșești, noi nu suntem pești, deși orice pește mai râde, mai creșre, caras auriu la mine-n sicriu. O fisură în perete își dă multă impotanță, komme meine liebe Katze und wir werden alle tantzen, clipa asta e eternă, s-o trăim ca pe o clipă, de stai drept, umbra se strâmbă, de stai strâmb, ți-apare o gâlmă, nu-i nimic mai nou sub soare, unel naște, altul moare, nu citi, iubita mea, ochii-ți se vor crucișa, e păcat de ochii tăi, uneori mai buni, mai răi.

Ursuz

Dragostea nefericită a poetului pentru o vrabie, pentru o scabie, pentru o rabie, din dragoste nu poți să faci un bici, cu biciul nu faci dragoste, pacoste, Uriel D”Acosta, dar cine cunoaște tăcerea celui care pândește, așteaptă, ce?
Totul este să-ți păstrezi firea, spune profesorul, și-aruncă privirea pe fereastră, apoi își aruncă trupul într-o prăpastie adâncă, săpată de blocuri în centrul civic, se șifonează costumul acrilic, dar profesorul scapă și spune, „Nu te pune cu Harold, nebune, cel ce atârnă, hăt,la etajul o sută de zece , de sperie orașul”.
La capătul călătoriei, unde-i și lacătul, nu-ți mai vezi nici pletele încărunțite șoi nici păcatul, apare femeia Ideală și personală, trupul ei, în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulbere de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „ Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îți zice.
Fă-mi, Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte, pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranța, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, și mă petrece.
Obiectele frumoase ne stresează, ca și femeile frumoase, psihicul este apăsat de un trandafir, ca de o amintire nu foarte clară. Poți fi adversarul pripriilor amintiri? Nu poți fi o piatră tombală pe propria viață.
O banchiză, ca o bancă, o marchiză ca o Stancă, Stanca trece, ochii, zece, se întorc spre Stanca, ei, ce spuneți voi acum de Stanca, ea ne scrie din Sri Lanka, avea Stanca pulpe grele, cine trage la galere știe cum era cu Stanca, vântul bate- adiere.
Străine, vestește-n Lacedcemona, aici au căzut viteji pentru Mona, aleargă prin noapte , mărunți, licuricii, doar Mona mai știe pe unde târlicii ei se pierdură, Mona- Mamona, jocul cu moartea, Belial și bastarda, Belial și bastarda.Și trece ursuz, fără barbă Urmuz, pe el un tufiș îl prinse de tot, de nu-l deosebești de Walter și Scott. Șarpe de grădină, cântă-ne din liră, nimeni nu se miră, că n-avem luminp, pasiune, valoare, Valois și o floare, boraxul nu-i plantă, prințesă vacantă, prințesă-acid, la belle Soulamith. Ei sunt cu toții virtuși, se potrivesc la bărbi, la groși, la franci, dubloni, crăițari, monezi în care crezi chiar de nu crezi. Le sunt datorinic , dau ce pot, un lenin, stalin, un pol-pot, un timbru mic cu adolf mic, care-a murit în Mozambique. Singur mă caut pe drum, nu mă găsesc, prea mult fum, numai furnicile-n șir au plecat spre Pamir, ochii mei nu mai văd, în Pamir e omăt, trupul meu s-a-ngropat în trupul de azi alb, uscat. Mi-e dor de Sindbad Marinarul, copilăria mea a fost un vis în țări străine, Malabarul, Madagascarul,dar Louise era și ea în preajmă, în brocartul pe care îl purta mereu, de câte ori , din zar, hazardul mi se părea că-i Dumnezeu....... Viața umanp este-un romn, dar romanul nu e uman, îți moare fratele, tu mereu pierzi, cad și copacii vajnici și verzi, cad și copacii bătrâni, rămuroși, fug uneori și eroi și fricoși, glonțul e ieftin, pâinea e dulce, iar Dulcineea doar ne seduce, ea este moartea, noi, cavalerii,
Viața-i romanul la masa tăcerii.
Ah, avem filosofia, spuse-și scărpină chelia Faust, bietul cărturar, cucul cântă din arțar.

Iubirea și alți demoni

Cu cât iubești o femeie, cu atât o înțelegi mai puțin, cu cât înțelegi o femeie, cu atât o iubești mai puțin,cum este mai bine? Dar eu nu iubesc generalizările. Oripilante experiențe poți avea cu cele mai dragi, aparent, ființe. Nu voi relua nimic, orice amenințare îmi face scârbă. Cine nu mă înțelege, să nu citească, lector ipocrit. Am ajuns la concluzia că mulți oameni se mint la început pe ei înșiși, apoi pe alții, spre a sfârși într-o filosofie proprie, a mizeriei umane. Nu am fost niciodată de acord că omul este un ... animal respingător. Omul nu este un animal, este o minune dumnezeiască. Dar tot Dumnezeu l-a creat pe Satana, pentru ca oamenii să nu creadă că El are grijă de ei. Oamenii luptă cu Satana, iar Satana este răul din om. Fiecare îl are, într-o anumită măsură. Nici un om nu este lipsit de prezența sa. Unii sunt conștienți, îl recunosc, alții trăiesc cu impresia că ei sunt îngeri. Nu există îngeri. Aici mă opresc, deși durerea mă face să strig în mine, o mare nedreptate s-a produs, dar nu este prima. Cred în Judecata de Apoi. Ea există în ultimele clipe ale vieții fiecăruia. După aceea nu știm ce urmează. Altceva. Nomina odiosa, orice nume folosesc, ar fi împotriva mea. Sunt arestat de proprii mei cititori. ....Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... O poezie inofensivă, dar cineva se va gândi să mă dea în judecată pentru hărțuire sexuală, justiția a ajuns să se ocupe cu sufletul oamenilor, ca în Orwell. In lume se petrec crime monstruoase, iar Clinton, Moshe Katzav sunt puși la zid pentru perversiune. Miile de jertfe din războaie sunt considerate normale. Eu nu agreez perversiunea, nici hărțuirea. Niciodată nu mi s-a spus că hărțuiesc pe cineva, sunt uluit, nu pot să cred. Femei care ABUZEAZĂ de o justiție neroadă. O vecină a mea, călătorind prin Basarabia este oprită de un milițian , acesta încearcă să abuzeze de ea, noroc că trec niște turiști, o salvează. Femeia nici nu are curajul să depună plângere, ca nu cumva autoritățile să o oprească la trecerea graniței în România. Nimic nu se poate face. Iar cineva mă amenință cu justiția. Mi se face o greață cumplită. Nu spun nici un nume. Regret enorm că sunt un idiot. Am crezut că am de a face cu oameni normali. Dar sunt mai nebuni decât mine sau doar necinstiți. In fine, voi trece peste asta. Am ajuns un Karadjici al Internetului. Voi fi dus la Haga? Voi primi o citație de la nu știu cine, pentru ce? Un Kafka în toată regula. Voi fi executat într-un cimitir, eventual evreiesc. Mi se vor lua hainele, banii, actele, voi fi lăsat gol. Coșmar. De ce? Am avut îndrăzneala să folosesc unele cuvinte nepotrivite, îmi cer scuze pentru ele, dar am spus și multe lucruri perfect adevărate. Adevărul este dușmanul societății în care trăim. Să nu-i spui cuiva că are defecte morale, iar despre cele fizice, este adevărat, să nu vorbești, nimeni nu este de vină că este cocoșat, mic sau prea înalt, slab sau prea gras. Aici am greșit. Nu sunt un Adonis și chiar de aș fi nu am dreptul să judec fizicul nimănui, nu suntem la concursul de frumusețe. Nici o aluzie, cititor ipocrit. Nu eu mă descalific, doar cel care crede că despre el este vorba. Nu pot să mă liniștesc. Nu este mare lucru să te scrântești în aceste jungle ale gândirii sociale.

Inorog

A rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine.
Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.
Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor
Il văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o tweamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche.
Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere.

Chestii

Cineva îmi spune că nu mai pot asimila nimic nou, că nu poate comunica din acest motiv cu mine, de fapt el nu mai poate asimila nimic sau pe mine nu mă poate asimila, eu fiind foarte „țepos”, nu înțepat, afară pisicile miaună în chinurile iubirii, tu ești plecată în Honolulu- gulu-gulu, n-ai anunțat și tu, pune un bilețel la geam , am plecat în cosmos, vin peste cinci ani-lumină, sunt la brânză, la coadă, m-am supărat nu știu pe cine, et caetera, dacă tu nu existai, eu nu existam defel, dar iubirea mea tu erai, chiar dacă nu existai, inventam iubirea cum știam, ca un pictor în culori de foc, în culori de aur și argint, dacă tu nu existai, dar exiști și eu exist aici, suntem stele, poate licurici. In viață este bine să fii prost, modest, chiar umil, astfel vei trăi mult și bine, nu deschide gura, nu-i util, în mormânt vorbește cât pământul ter mai poate ține. Eu călătoresc ca eroii lui Jules Verne sub pământ, adică în mine. Cineva merge înaintea mea, eu la dreapta, ea la dreapta, eu la stânga, ea la stânga, încep să mă enervez, până când observ că este moartea care mă menajează.
Lângă blocul nostru, adică pe peretele blocului, zilnic urinează, în același loc, la aceleași ore un câine mititel, sub privirea înduioșată a stăpânei. Am încercat în toate felurile s-o conving să-și ducă iubitul animal la zece metri mai departe. Nu, mai bine o plătește pe femeia de serviciu, să spele locul, dar câinele nu trebuie stresat. Intâmplător am aflat că femeia, nici urâtă, nici frumoasă, este fie lesbiană, fie trăiește cu fiul ei, dar nu știe nimeni de unde s-au născut asemenea povești. Pe mine chestiile astea m-au lăsat rece, mai mult mă supără ce face ea cu patrupedul, de ne sfidează pe noi. Acum vin și mă întreb, oare zvonurile nu pornesc de la această meschinărie peste care aș putea să trec, că doar nu se petrece la mine în casă? Uite, așa se ivesc unele chestii.