Paradisul pierdut

Paradisul pierdut, cine nu l-a avut? Omniprezent, iminent, profeţie şi culpabilitate. Se poate? El venea plin de vânt, de nopţi fără stea, cu ochiul stins, cu părul sâlhui, tremura ca frunza trupul lui şi-a izbelişte de câini mirosea... Şi-n locul străinului, străluceau limpezi stelele. ... Apa se-ntunecă, e noapte( Manger). Un critic voluminos mă face ... praf, după ce în urmă cu ceva ani mă lăuda zgomotos. Trăim într-un semi-orient, semi-occident, semi-accident, lipsă de accent.Desigur nu-l iau în seamă, cuvântul amator nu mă atinge, nu am vrut să fiu niciodată un profesionist în literatură, este prea gingaş domeniul. Mecanic, chimist, jurist, economist, da, trebuie să fii şi profesionist. Când este vorba de gust, profesia nu mai există, este cum ai spune iubitor de profesie, prieten de profesire, milos de profesie, hilar. Prietenul elefant m-a dezamăgit, ca şi multă fostă lume, acum în transformare. Cu aceste chei ale iadului explorez necunoscutul. Drumul coboară, crengile bradului alunecă moale, tăcutul întuneric murmurând pe unde neauzite, melodioase, acolo noaptea este veşnică ... şi harş, o palmă, weiter... larve albe, rădăcini, vechi lespezi inscripţionate de priculici, iadul este o poveste, în adâncuri dai tot de cuvinte plăpânde, aşteptând buldozerele, exploziile, haosul, termosul, alexosul, alexandrinul, stepanopodul, megaburtosul... Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt, din larg în larg, închinăciuni, poveţe ca-n basmele păgâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, ce poţi să-mi spui, Tu, Doamne? De mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făcveam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în pragul sălbaticului cal pur-sânge, rasă rară din abur şi opal.
Boris Marian

Pur-sânge

Politica

Politica? E o minciună de dânşii inventată, parafrazez eu. Un cântec frumos se topea în aer, un nor colorat ca un vaier, în mod vădit, nici o ficţiune nu se referă la ţuica de prune. Spuse el, dealurile din jur lunecau încet către Strasbourg, dar poate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Fost, cineva trecu şi-l lovi puternic, în faţă pe sfântul naiv şi cucernic, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând. Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină, scria Ion Barbu.
Sunt în aşteptare,
Aştept un creier nou,
Trece un prost, zice,
Nu vine,
Aştept un ficat nou,
Trece un beţiv notoriu, zice,
Nu vine,
Aştept mâini şi picioare noi,
Un invalid, prietenul meu cel bun,
Se uită la mine cu milă,
Nu mai aştept nimic,
Scriu acest vers,
Nu mai aştept nimic,
Totul devine luminos,
Păşesc într-un loc, unde nu am fost
Niciodată,
Îmi spune un vierme,
Nu vezi că eşti mort, nenorocitule,
Dar eu văd numai lumină.

Sufletul meu ţi-l împrumut, poţi să-l ţii cât doreşti, memoria mea ţi-o împrumut, las ploaia să mă pătrundă, să-mi spele creierii, câteva stele se strecoară printre picături, totul este să trecem podul, ochii rămân în urmă, pupilele nopţii, tuce-mi oferi în schimb? Intre noi creşte iarba mormintelor, salutări şi adio, un surplus de absenţă, treziţi după marea beţie a vieţii...