Kadish

Slujba de înmormântare
Am să spun un kadish pentru o relaţie care nu a fost niciodată ceea ce putea să fie. Civilizat, în fine, ne despărţim. Cinstit, eu nu ştiu ce am iubit, de ce şi cum. Astăzi văd numai fulgi de cenuşă. Mi se promite intrarea în istorie. Sunt eu, oare, un prostovan să ascult cântecul vulpii? Mi se spune că blogul nu este citit de nimeni, dar am cel puţin 500 de cititori, ceea ce nu este puţin. Nemuritoare rămân cuvintele Maicii Tereza- Una dintre cele mai grele boli este aceea de a nu avea nimeni nevoie de tine, când nimeni nu-ţi mai cere nimic. Extraordinar este exprimat sentimentul de inutilitate de care ne temem cu toţii. Adieu, dragă R., a suta oară, prea multe ne despart, orgoliile sunt diavolii ce nu ne iartă. Poate că şi eu sunt orgolios. Ce am dorit de la tine? Nu mult, o variaţie sentimentală, o valenţă în plus, dar nu duc lipsă de societate, sunt oarecum un singuratic , desigur căsătorit şi fără să mă pot plânge de lipsă de căldură. Am încercat o reînviere a tinereţii, ceva în genul Pieii de chagri, a lui Balzac, al portretului lui Dorian Grey, al evreului rătăcitor, al Olandezului zburător. Fac parte dintre copiii care se pot juca şi singuri. Nu mi-e ruşine că sunt copil. Nu port pică nimănui, astăzi îngrop un sentiment care era bolnav de mult, chiar de la început. Îmi voi decupa o bucăţică din cravata de ceremonii, voi face Jahrzeit la timp, cum nici după ai mei părinţi nu am făcut niciodată. Ştiu ce spun, iubirea mea a murit încet, în somn. Fii binecuvântată Rahel, aşa ar trebui să te cheme, în ebraică, să trăieşti o mie de ani, dacă nu un mea veesrim. La mulţi ani. Bye. B.