Am cultivat

Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se s criu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Așa cum Moise a scos  apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot  deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii?  De ce nu ar fi fluturii sufletele celor morți demult? 

Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?

Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Troistan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.

Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să se termine.

 

Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri.  Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între douămiiști.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă.  Ecce  homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?

 Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți .Resentimentul este un semn al înfrângerii.

BORIS MARIAN

Satanael

 

Numele Satanael conține Numele Domnului, El, pentru că tot Domnul l-a creat pe îngerul decăzut, Satana. O rudă m-a numit Satana, o fostă iubită, la fel, altcineva mi-a spus că sunt bolnav, fiindcă scriu versuri.  Este adevărat că în copilărie am ucis muște, broaște, mi-am „dresat” motanul să facă pas de defilare, în rest nu am păcate, deși unii spun că sunt certăreț. Așa o fi. Am fost și sunt într-un război ascuns cu toată lumea, inclusiv cu mine. Unii cred că nu pot fi tandru, deși, tot în tinerețe, puteam să plâng, pe ascuns, într-o sală de film. Ca orice om mă consider deștept și bun, că doar nu poți trăi cu ideea că ești un ticălos. Între greier și motan, aleg motanul, spunea și Eugenio Montale, este o filozofie în chestia asta. Motanul, oricum, este al diavolului. Plesnet de bici poate fi cuvântul, dar și mângâiere divină. Pe pietriș mergi cu băgare de seamă. Să ai grijă întotdeauna să fie în apropiere o poartă, o ușă. Scorpioni sunt peste tot. Am visat niște domni îmbrăcați în negru, eu nu eram printre ei, ci culcat într-un colț. Mă uitam pe unde să ies. Viața nu fuge nicăieri, noi fugim de ea. Cred cu atâta putere în viața de apoi, încât deja o trăiesc. Cea mai curioasă pasăre mi se pare porumbelul sălbatic, supus tuturor riscurilor pentru că el nu atacă pe nimeni.

BORIS MARIAN

Viața însăși

 

Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele.  Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolsoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există  un „ Idiot” mai sfânt decât al  aceluiași ? 

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt,  de felul cum ne  fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai  revigorează cu o glumă.  Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă  Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace?  Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă  dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

BORIS MARIAN

 

Fără a privi în afară

 

Fără a privi în afară, sufletul se ofilește.

 Există oameni care nu au iubit niciodată? Da, unii dintre ei trăiesc ( există) chiar mai mult decât noi, ceilalți.

 Amoru-i un copil pribeag, a spus biata Carmen și pe loc a fost ucisă.

 Dușmănia este ridicolă, prietenia – relativă, numai iubirea – absolută.

 Iubirea ca și scrisul nu se vindecă niciodată.

Talent înseamnă și voce și vocație.

Ce înseamnă a fi universal ? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.

 Frunzele, norii acoperă cerul, dar tot frunze și nori rămân.

 Dacă Nasul lui Gogol s-a plimbat liber pe bulevard , nu ne mai mirăm de nimic.

 Adio, putere. Ce să mergi la cei care nu te vor?  Caută în tine, dacă ai un interior.

 Orice pistol este o ispită  pentru ucigaș și sinucigaș.

 Vraja poeziei celor fără de putere.

Orice șarpe mort este demn de milă. Uneori vreau să fiu fruct.

 În mine nimic nu-i inocent, în afara amintirilor.

 Știu, voi deveni apă curgătoare.

O casă visa că este corabie. Corabia visa că este o casă.

 Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii- aștri din hidrargir și argint, sunt duh și sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuțitul, nici cuvintele nu mă ajung.

Deși n-am fost și nu sunt don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, ești Femeia. Deși-i citesc pe  Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic din toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru, tu ești Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase, fine.

BORIS MARIAN  

Sunt convins

Sunt convins că nu pot judeca pe nimeni, de ce o fi atât de ciudat? Fiecare cu ideea lui, fiecare idee cu alta, pe care nu o știm. Important este să nu te enervezi. Este exclus să rupi scaunul. Ia exemplul vacii, rumegă în liniște. Dar lipsa curiozității te apropie de moarte. Cu timpul nu te poți lupta, atunci cu cine?  Cu clipele  urâte. Câine rău nu există, există stăpân rău. Te aperi cu lopata de pistol, acesta este curajul condamnatului. Ce este liniștea? Un procent din moarte. Revenim în Rai, dar mai depravați decât Adam și Eva. De ce este trupul femeii un mister? Da, e revolta în fața castității Domnului. Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea va fi învingătoare. Cum o fi dragostea Venerei? Depășește imaginația mea. Inima ta a început să bată în mine. Îmi este dor de o viață anterioară, nici morții nu știu pe ce lume sunt. Fotografii cu trunchiuri răsucite, o elegie despre ce ai pătimit, speranțele-s ghitarele rănite, tihna pădurii, tot ce-ai moștenit.  Sunt de nisip statuile mărețe, în alba liniște dezechilibrul îl  presimt,   naufragiul se anunță, stă să-nghețe Titanicul lovit  de timp. Copilăria, cum ne arde-n urmă, veniți, oameni buni, un nou festin, mergem cu toții-ncolonați, o turmă, trăiască dictatorii care vin.

Prăpastia ne sperie prin încremenirea ei. N-am auzit ca lumina să latre la cineva. Tot ce se-ntâmplă este fie din dragoste, fie din lipsa ei.

Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul dur, trăiesc cu durerea în  plin huzur, în sfera de sticlă mi-e sufletul jar, doar întunericul n-are hotar, pe roata norocului sunt schingiuit, de ce aștepți , Doamne, să fii iubit?  De ce aștepți, Doamne? Sau nu mai aștepți?

Ce trece, petrece, ce moare, ne doare, înaltul dispare, adâncul e rece, pustiul se-ntinde, în timp și în spațiu și totuși nesațiul ne duce-nainte spre viața promisă ce nici nu există, ce nici nu persistă, o curbă închisă, deasupra e cerul Legii Morale, iar într-o vale bem vinul părerii.

BORIS MARIAN

Primii pași

Să-ți descrii primii pași în viață, acum e momentul, nu te îndrăgosti de tine, cum fac mulți, vei descoperi-n tine doi-trei indivizi, care se ceartă șoptit, poate că se urăsc, unul este orfan, altul- dedat la dulce, poate – un prinț, poate neadaptat, toți trei indivizii scriu versuri, fiecare în felul său, unul e trist ca o floare, altul e fantezist –entuziast, unul aproape că moare, altul – mereu optimist, cum să-i împaci? Scrie.

O jumătate se ceartă cu cealaltă, nici o sferă nu perfectă, iubirea noastră este înaltă, alunecăm, încotro, fă, Electră? Mama noapte este doar mamă, tatpl a plecat în Valencia, nu știm ce se petrece în Ghana, dar  ne-ntrebăm când vine pensia. Casa umbrelor ne-adăpostește, am să vă spun povești cu fantome, familia Addams înfulecă pește, vino pe Via Appia-Roma. De ce bați câmpii, mă-ntrebi cu grimase, nu știi că dracul de mult mă luase.

În zori boschetarul deschide un ochi, un câine îl linge și-l latră cu foc. Un daltonism al simțurilor poate ucide toată  dragostea din noi, în rada portului fregate cu steag și tunuri au pătruns vioi. Nefericiți noi nu suntem, cu anii vom învăța să prețuim și-un strop din Marea Dragoste, așa cum boschetarii mai cred în sărăcie și noroc.

Un melc, o mașină, un baobab, o albină, punctul de sprijin, liniștea pinilor, aplecat pe volan, aeroplan,  pietonii-frunici, ba-s aici, nu-s aici, imperfecțiune, imperiul ficțiunii, rișii petale, buzele tale, buzele mele – flămânde și rele.

Venea un marinar pe val, spre bucuria celor din Transvaal, iar eu priveam din șeaua unui cal, râdeam cu lătrătură de șacal. Mi se părea că totul e real, poemul meu curat hexagonal se așternea pe vaza de cristal, plângea o domnișoară pe sub voal. O viață am trăit sentimental, fugind de standardul rigid, banal, venea un marinar pe mal.

Mă aflam la Koktebel, mă simțeam puțin tembel, o iubită m-aștepta, eram la Karaganda, îmi spunea de ce și cum, în deșertul Karakum, e-ncurcată dragostea , existăm oarecumva. Draga mea și draga lui au venit din Covurlui, draga Lina, unchiul Sony arunca pe jos dublonii, astfel că eu scriu cum pot, după cartea lui Pol Pot, el –un pol și eu – un pol, iar trecutul e-n formol.

BORIS MARIAN   

Adversități

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira. Poliția nu știe nimic. În schimb au fost găsiți galoșii contabilului șef de la societatea „ Condorul”. Plus niște oase femurale din secolul trecut. La teatru nu ai voie să strănuți, riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu și plagiat la vedere. La omul sărac nici peștii nu trag. Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică față de diferența dintre câini. Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte. Din vioară curgea aur, din aur se făceau decorații pentru vii și morți. Morții sunt mai importanți. În cutia viorii zace un om. Bate din buze. Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu. Mi-e rușine să reproduc. Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor. Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii. Mistreții nu ar fi mulțumiți.  Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel. Am cunoscut un motan , care  din ură pentru șoareci, le mânca și cașcavalul. Cărțile dorm în biblioteci, oare vine Judecata de Apoi? A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită. Cineva s-a folosit de un pian pentru a-i strânge mâna vecinului. Am intrat într-un port depărtat, m-au primit, apoi m-au uitat, sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit. Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși, ce frumos mirosea a jasmin, acolo putem să trăim. Mi-am făcut o colibă pe mal, noaptea stelară-i un bal, acolo aș vrea să mă duc, între stele pe-o scară să urc. Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun). Halucinant, spuse bucătarul șef înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii, El nu este în vârful limbii, în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez. Dumnezeu nu este o ruletă rusească, nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi. De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport, în jurul meu roiau mulți căutători de perle, comandori, diverși inși fără profesie precisă. Cineva vorbea de un atentat. Un pendul gigantic străbătea spațiul lovind mortal câte un nefericit. În loc de sânge, curgea miere și albine  lacome se năpusteau asupra celui rănit. O pasăre șia răspândit găinațul chiar la intrare. Unii afirmau că era doar un  nor mai noroios,  care nu putea produce schimbări de orar. La bufet se serveau boabe de grâu. Atât din ceea ce mai rămăsese. Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă. Putea fi înlocuit cu o pilotă, dar nu se găseau pene de struț.  Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă. Toată lumea s-a lăsat în genunchi, se auzeau scârțâitul  articulațiilor sticloase. În depărtare flăcările cuprindeau orașul. E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

BORIS MARIAN

Cavalerul și Moartea

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperând să fie doar prieten, ce s-a-ntâmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete.  Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă  înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah  se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vârcolacii râd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mâlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decât un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea târziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul  nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu,  periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atâtea bile goale, atâtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfântul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vânt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpânește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizând ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă,  varianta-i una singură- murim.  Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești  aceeași, nici eu nu mă schimb.

BORIS MARIAN

Detenția

 

Se părea că omul care răspundea de funcționarea injectorului de ulei lipsea. Apartamentul profesorului era la etaj. El era văduv și avea doi copii perfecți. Lumea credea  că sunt produși în laborator. Însuși profesorul apărea noaptea sub chipul unui motan negru. Era un profesor emerit, deși nu era membru al Academiei. Se ocupa de magia neagră. Nimeni din personalul casnic nu discuta această chestiune. Erau destule cazuri dezbătute la Tv, în oraș, astfel că profesorul nu făcea o excepție. Deși diavolul își băgase coada, experiențele își continuau cursul. Scopul profesorului și al asistenților săi era să găsească secretul vieții veșnice. În micile cuști  de la subsol erau păstrați sute de șoareci albi, fiecare fiind injectat cu altă soluție. O parte dintre ei mureau, dar, de când începuseră experiențele, 15% dintre bieții patrupezi o duceau bine, unii având chiar înclinații spre limbi străine. Cu câțiva, profesorul  discuta filosofie. Nici unul nu protesta că este închis. „De fapt, ce urmărim?”, întrebă într-o zi unul dintre asistenți. „E foarte limpede, prelungirea vieții poate fi obținută numai în condiții de detenție  absolută, asta urmărim, trecerea de la detenția șoriceilor la detenția oamenilor”, a venit răspunsul profesorului. „ De pildă, dacă instalatorul care trebuia să repună injectoarele de ulei în funcțiune, nu lipsea, acum aveam căldură”. Asistentul s-a gândit puțin, apoi a revenit. ” Dar dacă are nevoie de piese  de schimb, ce facem? ”. „ I-am putea da un bilet de voie, dar acum nici nu știm unde este”. Asistentul nu părea foarte convins. Instalatorul o tulise, era evident. Trebuia căutat altul. Iar șoriceii nu se pricep la injectoare, în schimb pot fugi  cu prima ocazie. Asistentul îl privi îngrijorat pe profesor. Pe măsură ce îl privea, acesta devenea tot mai asemănător cu un motan negru.

BORIS MARIAN