Calea  șearpelui

          Lui Gellu Naum

 

Stam și mă gândeam ce caut eu aici.  Șearpele pare mereu obosit. Ai să   mă-ntrebi,ce vrei, ce bei?  Am să răspund, OK, OK,  dintr-un tablou ne va  privi      strămoșul  Papa Massini. Profil sever, nas acvilin,   cândva poet  irlandofil, nemulțumit   că ne pupăm. Mai toarnă țuică de  Lancrăm, oglinzi   în jur,  Alise  dulci  trec prin oglinzi ca prin uluci. Străluce dublu, sună-n trei,un guru  umblă, Kociubei. Coboară zâne din copaci,te plac de mult, dar tu mă placi? Răspunzi, i, nu, o, nevermore, eu mă topesc pe loc și mor. Jucăm un                                                  jabberwock, de vrei, ce    bei, mă-ntrebi, OK, OK. Cu David Copperfield   un   blid golești, dar trece un bolid,  este amorul,  fix     pe doi, un   deget, Connan Doyle, codoi. Ne plictisim, diurni tribuni,  degetul somnului somon. Păzea,  ne spune piaza rea, e moartea, este nimenea. Mâna mea stângă strălucea,  ardea mocnit, e mâna mea. Vom fi atomi, cunoaștem,ce mai ai de spus, ce farmece. Prietenul muri în somn, în burta lui  creștea   un                       pom. Iar  inima  s-a frânt, baston, o , vals-boston,   o,  charlestone.  Teribilă e liniștea, niciun tertip n-o întrecea. Ești liber să  trăiești,să mori, adu-ți aminte de     amor. Simpatizăm pe morți, și ei   au   vrut să fie  corifei.  De reincarnare ce    să zic, mai multe știe un birlic.  Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B. Chestie de măsură.  Ta-ta-ta, până la DADA. Incontestabil   este că s-a ucis. Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și premoniția și muniția, municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii  păreau uniți. Căutări, destine, destinde , dragă, arcul, doare.  Tangențe, tangaje, Tanathos. Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele, peștele oricum vine la musca artificială.  Permiteți-mi să corectez câteva neadevăruri. Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să spună clownul, el este  Cel Mare. Țineam cartea lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur. Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii  binecuvântat din înalturi și de pe pământ. Amin. Supravegheați scena cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim, reverență, maestre  Gaga. Rătăciții nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului. Înțelepciunea, cumințenia, dreptatea, sfințenia se aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos și pe față și pe dos, mă scuzați că sunt vulgar, dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci cad coaptele capete de regi și prinți, ispitit sunt de dorinți ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie – mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările petrec la banchet,  perechi, perechi. Nu există erori pure. Pygmalion a creat o femeie, a uitat să o îmbrace, să-i dea educație. În toată lumea există statui, statui de femei goale. Ce-i cu obsesia asta?  La ce folosește,  întreabă cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării. În Univers, omul constituie rezerva de libertate. Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire de orice altă ființă, de orice alt obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici educatorul, nici temnicerul nostru.  Faust a ales, nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăția, a pierdut totul. O noapte-ntreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere. Mai înțelegi ceva?

BORIS MARIAN

                                                                                                                                              

                                                                                                                                                                                                                                            

A muri de râs este o tragedie
A muri de râs, undeva pe-Amur, într-un cor o voce scoate un sol pur, nici memorii scrise, nici narcişi, narcise, a muri de râs, când suntem de plâns. Poţi veni cu negrul frac, să zici că-i alb, nici arheologia nu este un fleac, nu păstrează glorii, nici poeme, dar, aur, arme, scrieri şi un vechi amnar, îl aprinzi, se pare că a fost un om ce râdea de toate şi a râs în somn, vulturul în norii albi râde şi el, a muri de râs poate şi.-un mişel, toţi vorbim de moarte, ignoranţi total, adevărul pare dezbrăcat, banal, când închid eu ochii, poate doar mă rog, dar este posibil să mă simt milog, deşi niciodată nu am fost umil, as muri de râs tocma-n Bougainville.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Din telefon nu iese nimeni, din window nu iese nimeni, dar dialog există. Binecuvântat fii omule, că m-ai auzit. Nu-mi plac plângăreţii, deşi, înţeleg să poate muri nu numai de râs, se poate muri din dragoster, din nedragoste, de foame, de îndestulare, de prea mult bine, de prea mult rău, dar şi o frunză moare, nici nu ştii de ce. Copacul râde şi frunza moare. Trebuie să te uiţi la mine- să-mi spui- ce se întâmplă? De ce iarba creşte în jos, de ce sentimentele dispar ca şi norii? De aş avea un avion ultramodern, aş prinde sentimentele din urmă. Am auzit că norii au viteze fantastice, în viaţa mea sunt câţiva oameni care strigă după ajutor, iar eu pur şi simplu nu ştiu ce să le spun.
Autor: Boris Marian

 

Grămăticul

 

 Grămăticul  Pitpalac

 

 

Vorbim cu jumătate de  voce și jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor  de Boschetaria, subiectele sunt egale între ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă, nene, mai caută  pe alta, cu mine nu ține treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești fără o conștiință. Poate  greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit ura ta nebunească?  Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.

 

Contrariul curgerii este pământul, principiul identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare de lapte și muzică  lentă, un copil ce-și contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie, salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o, poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!

Surzi, muți și miopi, copiii acestui  glob  șchiop,devii dependent de milă, de țigări,  de o kilă.Bombe și bombonerii, cărțile dragi ca un viciu,  dragostea după serviciu, eu depind doar de versuri, Doamne, omoară-mă  într-o miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam de vreo șapte  sute  de ani. Bună ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce  ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os  amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge, treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima, s-a gudurat ca un câine.

 Omul are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală,  în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o  glumă.  Toți sunt preocupați de postumitate și de glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture, plângi.  Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni  de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea nu mai vine, fiara,  ca un șarpe, se sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un cerșetor  dat afară în pumni, a fost trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.

Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea,  plângea,  lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile  devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se anemiază,  suferința fizică  îți pune la încercare credința,  ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici, unii  chiar suprarealiști, iar  Salvarea vine  prea târziu, pentru unii. E  bine.

Mai este o oră, o elice,se rupe,   avionul pornește cu aripi de vultur, Messia  privește, mai are răbdare, necesară ca și sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre rariștea   veșnică.

Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene,  Salambo mânca salam, pariser tango nu este parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?  

În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau m

 

 Grămăticul  Pitpalac

 

 

Vorbim cu jumătate de  voce și jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor  de Boschetaria, subiectele sunt egale între ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă, nene, mai caută  pe alta, cu mine nu ține treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești fără o conștiință. Poate  greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit ura ta nebunească?  Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.

 

Contrariul curgerii este pământul, principiul identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare de lapte și muzică  lentă, un copil ce-și contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie, salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o, poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!

Surzi, muți și miopi, copiii acestui  glob  șchiop,devii dependent de milă, de țigări,  de o kilă.Bombe și bombonerii, cărțile dragi ca un viciu,  dragostea după serviciu, eu depind doar de versuri, Doamne, omoară-mă  într-o miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam de vreo șapte  sute  de ani. Bună ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce  ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os  amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge, treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima, s-a gudurat ca un câine.

 Omul are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală,  în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o  glumă.  Toți sunt preocupați de postumitate și de glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture, plângi.  Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni  de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea nu mai vine, fiara,  ca un șarpe, se sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un cerșetor  dat afară în pumni, a fost trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.

Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea,  plângea,  lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile  devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se anemiază,  suferința fizică  îți pune la încercare credința,  ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici, unii  chiar suprarealiști, iar  Salvarea vine  prea târziu, pentru unii. E  bine.

Mai este o oră, o elice,se rupe,   avionul pornește cu aripi de vultur, Messia  privește, mai are răbdare, necesară ca și sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre rariștea   veșnică.

Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene,  Salambo mânca salam, pariser tango nu este parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?  

În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau morții  rânjind invidioși, cocoșul de aur a strigat de două ori. Un cerșetor fără mâini îmi cere să-i dau mâinile mele. Dar…

BORIS MARIAN  

 

BORIS MARIAN