Arcașul lăcrimând?
Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.
Ce gândește o adolescentă?
Nu uită să muylțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.
Jurații
Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.
Boris Marian
Mâna lungă a memoriei
Mâna lungă a memoriei
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Capcanele
Capcanele, fericirea și omul negru
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Homo homini lupus
Homo homini lupus noiembrie 2010
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Naufragiatul
Naufragiatul şi victoria sa
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Ce facem?
Ce facem, ce mai avem de făcut?
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
Pe acoperișuri
Pe acoperișuri atârnă toporiști
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Celan
Din nou, de ce și pentru ce?
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Spermatozoidul
Spermatozoidul
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Îngrijorat sunetul
Îngrijorat pătrunde sunetul
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Luminile orașului
Luminile orașului
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
Este viața o datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Ecxistă viață ca datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Studii despre vasile
Studii despre Vasile
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Dacă nu suntem măgari, ce suntem?
Dacă nu suntem măgari, ce suntem?
Pe Internet circulă citate ale unor politicieni de vază, nu le reproduc, căutați-le. Câte prostii poate vorbi un om care se consideră deștept.
Lumea este oare condusă de tâmpiți?
Oamenii care vorbesc de rău pe toți, seamănă cu muștele care se lipesc de răni.
Ne temem de necunoscut, iar moartea este Marea Necunoscută. Ar trebui să ne bucurăm cu această experiență.
O țestoasă s-a lăsat înduplecată de un scorpion să-l treacă un râu. Dar nu ai să mă înțepi, că doar te îneci și tu? Desigur, a răspuns scorpionul, însă la mijlocul trecerii a înțepat-o mortal pe țestoasă. Crezi că firea cuiva se mai poate schimba? Așa sunt eu, iar tu vei fi mereu naiva.
Cât din Univers încape în fereastra mea? Dar în ochiul meu? Și ce știu eu? Și ce însemn eu? Dacă ne-am pune fiecare această întrebare, am fi oameni.
Un câine cu ochelari negri mă latră la orice trecere de stradă. Strada latră și ea. Nu ai ce face, începi să latri și tu. Prin minte îți trece un abur ca amintirea unei adolescențe fragile, cu lacrimi și săruturi tăinuite pe scări întunecoase. Uiți de toți câinii – oameni din lume.
Tu știi ce-i un poem? El nu are pinteni, nici medalii, zorzoane. Nu este luna anemică ieșită-n amiază fără cuvinte și suflet. Nici fluier nu este., nici vechea flașnetă din colțul uitat de excavatoare. Poemul e urma lăsată de biciul neomeniei sau simplul fior al sărutului plin de surprize sau bezna gravidă de sensuri sau pâinea întinsă celui trezit dimineața sub banca murdară din parcul cu rari trandafiri.
Dacă nu suntem mă gari, ce suntem? Desigur poeți, ah, nu vă răsculați iubiți concetățeni ce alergați fiecare la locul de muncă, dacă există, la locul bun de cerșit, dacă este permis, la locul detenției sau al execuției foarte sumare, desigur, poeți, pur și simplu, nimic mai mult, decât poeți, uneori oferim și procente.
Boris Marian
Pe Internet circulă citate ale unor politicieni de vază, nu le reproduc, căutați-le. Câte prostii poate vorbi un om care se consideră deștept.
Lumea este oare condusă de tâmpiți?
Oamenii care vorbesc de rău pe toți, seamănă cu muștele care se lipesc de răni.
Ne temem de necunoscut, iar moartea este Marea Necunoscută. Ar trebui să ne bucurăm cu această experiență.
O țestoasă s-a lăsat înduplecată de un scorpion să-l treacă un râu. Dar nu ai să mă înțepi, că doar te îneci și tu? Desigur, a răspuns scorpionul, însă la mijlocul trecerii a înțepat-o mortal pe țestoasă. Crezi că firea cuiva se mai poate schimba? Așa sunt eu, iar tu vei fi mereu naiva.
Cât din Univers încape în fereastra mea? Dar în ochiul meu? Și ce știu eu? Și ce însemn eu? Dacă ne-am pune fiecare această întrebare, am fi oameni.
Un câine cu ochelari negri mă latră la orice trecere de stradă. Strada latră și ea. Nu ai ce face, începi să latri și tu. Prin minte îți trece un abur ca amintirea unei adolescențe fragile, cu lacrimi și săruturi tăinuite pe scări întunecoase. Uiți de toți câinii – oameni din lume.
Tu știi ce-i un poem? El nu are pinteni, nici medalii, zorzoane. Nu este luna anemică ieșită-n amiază fără cuvinte și suflet. Nici fluier nu este., nici vechea flașnetă din colțul uitat de excavatoare. Poemul e urma lăsată de biciul neomeniei sau simplul fior al sărutului plin de surprize sau bezna gravidă de sensuri sau pâinea întinsă celui trezit dimineața sub banca murdară din parcul cu rari trandafiri.
Dacă nu suntem mă gari, ce suntem? Desigur poeți, ah, nu vă răsculați iubiți concetățeni ce alergați fiecare la locul de muncă, dacă există, la locul bun de cerșit, dacă este permis, la locul detenției sau al execuției foarte sumare, desigur, poeți, pur și simplu, nimic mai mult, decât poeți, uneori oferim și procente.
Boris Marian
Arta de a ucide nu este artă
A ucide nu poate fi o artă
Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.
Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.
Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.
Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.
Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.
De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.
Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.
Boris Marian
Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.
Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.
Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.
Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.
Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.
De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.
Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.
Boris Marian
Javert îl iubea pe Jean Valjean
Javert îl iubea pe Jean Valjean
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.
Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.
Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.
Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.
Boris Marian
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.
Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.
Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.
Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)