Doinaş

Cavalerii de fier tac mărunt, au inima de carborund, cavalerii tăcerii, cavalerii cu fuste, cavalerii languste,
bieți cavaleri, din fostele primăveri, cum ar dori vremea
s-o dea înapoi, armura din grele foi de tablă forjată de muncă, de muncă, de muncă, peste zidul înalt armura se-aruncă, rămâne gingaș trupul de floare, ușor atins de ninsoare.
Duc o luptă surdă cu propria mea prostie, chiar în noi prostia este preponderentă. Ne dăm seama ? Nu mereu.
Adevărul nu este niciodată în favoarea noastră.„Ca Orfeu cânt moartea pe strunele vieții și frumusețea pământului și a ochilor tăi care adună cerul, lucruri obscure, s-ar zice. Nu uita că dimineața a fost și a ta, când patul ți-era umed de rouă și garoafa îți domea pe inimă, vezi urma fumului cum se ridică, trece aproape de tine. Cu struna liniștii întinsă de-a lungul sângelui, făceai inima să-ți cânte. Buclele ți s-au transformat în crinul de umbră al nopții și văpaia neagră a întunericului din nou îți mistuie chipul. Iar eu nu-ți mai aparțin, acum plângem separați. Dar, ca Orfeu, cunosc viața pe struna dragostei și adun albastrul ochiului tău închis pe vecie”. Versurile aparțin marei poete Ingeborg Bachmann, traducere Emil Nicolae. Se pare că poeta se adresa memoriei lui Paul Celan, pe care l-a iubit. Cui spun eu toate astea ? Pe cine interesează ? Plângem separați ?
„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea prin inima neagră de codru trecea, croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea, cânta dintr-un flaut de os și zicea : -Veniți să vânăm în păduri nepătrunse mistrețul cu colți de argint, fioros, ce zilnis își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos” - Ștefan Augustin Doinaș.
.