Dacă păsări negre

A rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine.
Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.
Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor
Il văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o tweamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche.
Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere.

O moarte prea ciudată

O moarte prea ciudată venea de nicăieri, în liniștea odăii scriai un vers sau două, o oboseală dulce, o spaimă, adulter cu doamna fără nume, trup transparent de rouă. Mai este timp, mai umbli, citești și mai visezi, e harnic timpul, singur, temeinic face treaba, tu n-ai să țipi, doar noapte de noapte-ai să veghezi și dacă scrii poeme, tu nu trăiești degeaba. Îi plâng pe împărați, pe faraoni, pe toți cuceritorii, setea i-a dominat și graba, e harnic timpul, trage de arcuri și de roți, dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba ... Riscul oricărui poet este de a cădea în minor, dar marii poeți sau poeții adevărați îmbină amănuntul cu semnificația general –umană, oamenii așteaptă un sprijin în poezie, iar poeții, în marea lor majoritate vorbesc de lună și stele, de Kirkegaard și Nietzsche, toți se cred geniali după ce au citit Biblia și vreo trei filosofi. Oricum, eu nu pot scrie decât ceea ce cred că mă reprezintă și nu ceea ce ar putea alții să aștepte de la mine. Nu sunt „poetul neamului”, nici al unul grupuleț de esteicieni.... Impovărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un început de de basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care începe acum să povestească-un început de drum... A orbit, dar nu a cerut ajutor, visa frumos ca un cocor, dimineața își cumpăra pâinea cea de toate zilele, venea acasă, se închidea și întorcea filele cărților știute pe dinafară. Uneori un vecin îl chema pe scară să-i povestească tot felul de nimicuri, îi răbda orice ticuri, Vezi ce faci, o să fie bine, îi spunea orbul. A murit într-o vineri, îl chema Homer și totul s-a petrecut ieri.