Amintiri-partea IV

Amintirile unui nostalgic –p.IV




Toţi suferim. Unul mai mult, altul mai puţin. Mă uit în jur – ce puternici sunt cu toţii, ce hotărâţi. Eu m-am născut nu ştiu cum şi când, am bolit ca toţi copiii, mai mult sau mai puţin, am râs şi am plâns, am învăţat uneori mai bine, alteori mai prost, am studiat mai bine şi mai puţin bine, am iubit ... o multitudine de fete frumoase, femei şi mai frumoase, ele m-au iubit mai mult sau mai puţin, am avut o viaţă de familie şi o am, nu am divorţat din varii motive, deşi discuţii, unele mai violente, verbal, au fost, sunt apreciat şi nu sunt apreciat, am făcut ce am vrut în viaţă. Dacă m-aş naşte din nou, nu ştiu dacă nu aş face acelaşi lucru. Poate că aş fi ocolit ingineria, care este o meserie ingrată , dacă nu ai pasiune pentru tehnică. Arta mi s-a părut că este domeniul libertăţii şi este. Până aici, nimic interesant. Aceasta este suprafaţa aproape a oricărui om. Dedesupt este altceva.

Părinţii mei au fost bucovinenei de origine. Tata era fiu de negustor, a studiat la Viena, apoi la Rouen, în Franţa, dar amicii săi l-au îndemnat să meargă, să lupte în Spania, de partea republicanilor. Astfel a devenit comunist. S-a întors, prin Tunisia , la Bucureşti, în 1939, oarecum scârbit de luptele interne , din tabăra comuniştilor, unii stalinişti, alţii troţkişti. Totuşi a menţinut legătura cu PCR. A izbucnit războiul care l-a găsit în regiunea Herţa. Fiind evreu, mama mea tot evreică, eu eram în stare de embrion, tot evreu, familia mea a juns în regiunea Stavropol de la nord de Caucaz, unde m-am născut, într-un sat căzăcesc. Nemţii au ocupat un timp regiunea, părinţii mei au ajuns în zona Uralilor, iar după terminarea războiului au revenit în România, prin Rădăuţi, la Bucureşti. Am uitat rapid limba rusă, am devenit un bucureştean de cartier, adică pe bulevardul A.I. Cuza, aproape de Gara de Nord. Beţivi, hoţi, ghicitoare, cerşetori, olteni cu legume, ofiţeri, tot ce vrei treceau pe acest bulevard pietruit şi cu case joase, înfipte în pământ. Mergeam la grădiniţa din Aleea Alexandru, unde erau şi copiii marilor ştabi comunişti, deşi tata abia fusese angajat la Radio. Apoi a îmbrăcat haina de maior, se ocupa cu presa MAI. Oho, vor spune unii, a fost securist. Nu, dragilor, nu a iubit acest domeniu, deşi au fost destui cunoscuţi ai lui care s-au angajat în construcţia vertiginoasă a noii societăţi. Carnet de partid nu a primit, că i-a spus prietenul Petre Borilă că este un trădător al partidului, de ce a venit din proprie iniţiativă din URSS. Ce, a fugit de socialism? Tata era nedumerit. Dar în România se construieşte tot socialism., nu? Lasă că asta facem noi, nu tu care ai venit cu ajutorul Joint. Joint, adică Joint Distribution Commitee este organizaţia evreiască din SUA care s-a ocupat şi se ocupă cu ajutorarea evreilor din toată lumea. Comuniştii au spus că Joint este o organizaţie de spionaj. Aşa au vrut ei, deşi România a beneficiat de ajutor american după război, în care era şi o contribuţie a evreilor americani. America a încercat să câştige simpatia în România. Dar sovieticii au fost mai hotărâţi. Tatăl meu a primit carnetul de partid în 1954, boala de hipertensiune arterială se agravase, se consumase prea mult din cauza marginalizării, pe care o considera, desigur, nedreaptă. A fost scos din cadrul MAI, trecut la Direcţia Presei , adică la cenzură, unde trebuia să citească nenumărate cărţi moştenite, adică jefuite de statul de democraţie populară, care trebuiau să intre biblioteci sau arse. Nu ştiu ce referate a scris, ştiu că a adus acasă o frumoasă Biblie tradusă în germană de Martin Luther.

Tata ştia germana, franceza, spaniola, rusa şi, evident, româna, dar germana era limba pe care o ştia mai bine. Bunicii mei au trăit în imperiul austro-ungar. Tata amurit în 1960 de congestie cerebrală, după o şedinţă de partid, eu spun că tot partidul l-a terminat. Indirect.

A fost un om care a şovăit între credinţa în ceva iluzoriu şi practicile pe care le judeca aspru, dar nu putea să deschidă prea mult gura. Această şovăială mi s-a transmis. Teoretic sunt un om de stânga, dar nu mă identific cu nici o formaţie din România. Nimeni nu este, pe plan politic, public, de stânga. Lăcomia omului este mai tare decât convingerile. La fel au făcut şi „burghejii comunişti”. De fapt puterea PCR a fost puterea unor carierişti lipsiţi de orice scrupule morale. O spun din cunoaşterea multor activişti de la diverse niveluri. Comunismul nu există. Lipseşte exemplul moral. Nimeni aflat la putere nu s-a comportat ca un om, aşa cum înţelegem noţiunea de Om. În 1963, student fiind la Moscova, am cerut să intru în PMR, aşa se numea partidul. Am fost primit de organizaţia din Politehnică-Facultatea de Chimie Industrială. Un asistent sau şef de lucrări s-a apropiat de mine şi m-a întrebat, încet, în şoaptă, nu ştiu de ce, cum este la Moscova. Era un tip ciudat. Am aflat mai târziu că a fost găsit mort în laborator, cam la un an după discuţia cu mine. Nu se ştia dacă a fost accident sau asasinat sau sinucidere.

Mama mea a avut o viaţă destul de lungă, iar dacă socotim prin câte a trecut, a rezistat bine 88 de ani. În copilărie a fost exploatată de tatăl, capul familiei, un negustor de mărunţiuri care a pus-o de la 13 ani să vândă ţigări la chioşcul său, o mai şi bătea uneori, trebuia să aibă grijă de doi fraţi mai mici. Totuşi, amintirea bunicilor eu o binecuvântez că mi-au dăruit o mamă cum rar găseşti, ca şi pentru faptul că au fost împuşcaţi de un pluton german, pe malul Bugului, la Mihailovka, în 1942, episod pe care îl văd cu ochii minţii şi acum. Bunicul i-a săpat groapa bunicii, care nici nu se ţinea bine pe picioare din cauza foamei. Mă întreb ce rost avea să mai fie împuşcaţi., când mureau, probabil, oricum. Dar, vorba unui profesor cinic, universitar pe deasupra, a la guerre comme a la guerre. Mai mare cinism nici că se poate. În tinereţe,, mama a fost sionistă şi visa să plece în Palestina, apoi s-a apropiat de mişcarea ilegală a comuniştilor, trimitea pachete, cred că şi lui Gheorghiu-Dej, care era la închisoare şi nu o ducea prea rău. În URSS, în timpul refugiului, a muncit din greu pentru întreţinerea familiei, adică a mea şi a tatălui meu, care mucea , dar a fost un timp foarte bolnav. Un rus oarecare, i-a strigat o dată „jidoavcă” şi a aruncat-o de pe scări, de era să-şi frângă oasele. Tatăl meu, convins că autoritatea sovietică, locală va lua atitudine, a reclamat cazul. URSS se afla în război cu Germania nazistă, antisemitismul nu putea fi tolerat în asemenea condiţii. Ei bine, i s-a râs în nas. Ca să ştie lume că evreii nu au condus în URSS. O simplă întâmplare. După război, în România mama a activat la UFDR, pentru cine nu ştie, Uniunea Femeilor Democrate din România. De parcă o femeie era democrată doar dacă făcea parte din UFDR. S-a lăsat, totul era foarte formal. Şefa organizaţiei era Liuba Chişinevschi, care după ce a zburat soţul ei, a dispărut şi ea. Chişinevschi a fost un lingău al lui Dej, dar nu l-a ajutat cu nimic linguşeala. Teohari Georgescu, ministru de Interne până în 1952, era bun prieten cu mama înainte de război. Deşi mulţi credeau că era evreu, omul era român sadea. Era mic de statură, roşcovan. Dar, uite că nu era evreu. Vadim inventează că-l chema Burăh Tescovici. Omul a murit, altfel Vadim ar trebui să-i dea un miel că l-a botezat... cu nume evreiesc. Nevasta lui Teohari era evreică, Samuilă o chema, au avut o fiică, ştiu că a plecat în Vest. Mama mea a murit în 1996, fără a reuşi să se stabilească în Israel, dar a vizitat ţara aproape în fiecare an, după 1965, când Ceauşescu a permis menţinerea relaţiilor diplomatice cu această ţară. Un frate al mamei a fost director în diverse ministere, de externe, comerţ exterior, apoi a fost trecut pe linie moartă. Meritele sale de voluntar în Spania republicană, de participant la Rezistenţa franceză nu valorau nici doi bani pentru Dej, mai puţin pentru Ceauşescu. Ei erau de aici, veneau din închisoare. Alţi doi fraţi ai mamei şi o soră au plecat în Palestina prin anii 20 -30. Unul a ajuns ministru în guvernele israeliene, la Comerţ. Industrie , înainte de 1948 s-a ocupat de mişcarea de tineret.

A fost în România prin anii 60, un tip cu ochi albaştri m-a bătut la cap să-i spun ce ştiu despre acel unchi, apoi m-a lăsat în pace. Celălat unchi a trăit în kibuţ, toată viaţa. Am fost în vizită la el, în 1989. Kibuţul este o comună, nimeni nu are proprietate, nici salariu, dar pentru excursii în străinătate sau pentru studii, membrii sunt ajutaţi. Au cantine , creşe, grădiniţe . Un tip de micro-comunism, care nu a depăşit 4% din totalul populaţiei.

Personal am fost un adept al sistemului socialist cam până prin 1983, mulţi vor spune că eram un prost. Trebuie să spun că nu i-am admirat pe lideri niciodată, Dej era plicticos în discursuri, Ceauşescu m-a îngrozit de la început, cum vorbea, apoi m-am obişnuit. Eram, totuşi convins că socialismul îţi asigură o casă, adică un apartament la bloc, un loc de muncă, un salariu , mai greu cu deplasările în străinătate, dar, ziceam eu, ce contează? Mama îmi spunea de Soljeniţân, de nivelul de trai din Israel, apoi a vizitat şi ea Europa, adică Italia, Elveţia, Franţa. Era încântată. Eu am văzut în 1972, Polonia, mi-a plăcut, în special Silezia, fostă provincie germană. Apoi, în 1978 am văzut Parisul, într-o deplasare de serviciu, foarte greu obţinută, eram, totuşi director tehnic de intreprindere. Apoi Viena, Belgradul, Milano, Roma, abia în 1989, Israelul. În 1989, în luna noiembrie, am fost întrebat când cade Ceauşescu, am răspuns – Niciodată. Nu credeam în căderea socialismului. Dar în 1983, când am avut mai multe conflicte cu diverşi activişti, am început să mă enervez. Totuşi, credeam că nu este sistemul de vină, ci oamenii. Căderea lui NC a pus punct credinţei mele. Am înţeles, foarte târziu, cât de şubred era totul. Frigul din anii 80, lipsa alimentelor îmi era cunoscută, o simţeam pe pielea mea, familia suferea, dar speram că vor veni vremuri mai bune. Nu mă laud cu nici o dizidenţă. Am luat un vot de blam cu avertisment, în 1983, dar mai credeam în puterea adevărului. Aiureli! Sunt convins că fără condiţii externe, socialismul s-ar fi menţinut în România, ca în Coreea de Nord. O nenorocire acceptată. Nimeni nu este de vină sau toţi suntem de vină, cu excepţia celor puţini care au încercat să se opună. Nu sunt un nostalgic al unui sistem despre care am aflat multe după căderea sa. Dar nu pot fi de acord că viaţa este o junglă în care cel viclean şi lacom ajunge să o ducă mai bine decât un om cu calităţi intelectuale şi morale superioare. Socialismul lui Marx, Engles, Lenin, Stalin, Dej, Ceauşescu nu a dat nici o soluţie, s-a înfundat tot mai mult în marasm economic şi moral. Nu sunt un profet, de aceea nu am soluţii în minte. Vorba lui Caragiale, preluată de Pleşu- „Nici aşa, nici altminteri”.



Boris Marian

Profesorul

Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert cu Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fgii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,


Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.

Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format  chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.



BORIS MARIAN

Temeri

Vom deveni cândva soldaţi de plumb, războaiele vor fi mai lente, ne vom mişca destul de greu prin zăpada de plumb, steagul de plumb nu va mai flutura, va fi purtat de un biet sergent de plumb. Gloanţele de plumb nu ne vor mai face rău, vom respira plumb, sângele nostru va fi gri, iubirea noastră va fi veşnică, precum plumbul... Trăim atât de aproximativ, încât şi moartea nu ne e convingătoare.. . Ce vreţi să spuneţi prin sterile jocuri? .. Binecuvântează-mă acum, Doamne, când trec pragul casei Tale, mi-ai dat bocanci de plumb, haine de plumb, braţe de plumb, să nu mai pot zbura, dar eu, cândva cu plumbu-n mine voi zbura, fii sigur, revers al disperării de acum...Ai murit, Doamne? Nu Te cred, lasă-mă să-Ţi retrăiesc moartea, oricum eu sunt jertfa din urmă...Unu este izvorul mării, spune Zoharul...I say to my pen, take this pass... dar nu condeiul mă ascultă, doar inima, doar biata inimă uzată...Da, am să plec, strigă adolescentul la părinţii săi înmărmuriţi, nu pleacă, doar părinţii-ncet se duc, bunicii, străbunicii, până la hâtrul nostru Abraham...Acolo ne oprim, pustiul tace, unde-s zăpezile de altădată? Doar plumb, doar boli din ce în ce mai grave, dar până când? E timpul să mai apelăm la alte specii, furnici sau păsări colibri, deşi, mai ştii de care suferinţe ne-ar vorbi? ... Trăiesc deapururi între două sărbători. Ghiciţi, eu despre ce vorbesc acum?


xxx



Dar, iată vine clovnul în Agora, el ne recită din Anaxagoras, maestru al retoricii suave, el n-are studii universitare. Fără de teatru, fără de familie, există haos mare, nebunie, zice clovnul, zice Domnul, îndurarea e mai rară. Noi capul ni-l plecăm, dar din dispreţ, stăpâne, cât eşti de isteţ, să n-ai încredere-n supuşi, nici chiar în tine, stăpâne, vei fi pulberea de mâine... Julieta şi Romeo, întuneric, casele vechi sunt ca şi oamenii de veghe, au viaţa lor, au gânduri ştiu prea multe, Romeo şi Julieta-n vremuri sumbre...Dar cineva l-a înşelat pe Josef K., el a venit să-i spună – „Condamna”. De ce, de cum, de unde? Nimeni nu va spune altfel, totul este kenguru. . Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viaţa noatră meargă, unde le e cuibul nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră, să trăieşti o mie de vieţi, o mie –păsări fericite urcă-n Poezie..

BORIS MARIAN

Cine nu vrea să vadă

Cine nu vrea să vadă nu este orb, cine nu vrea să audă nu este surd, dar cine vrea și nu poate merită tot respectul.Nu toți cei lătrați de câini sunt hoți.Dacă ai un băț în mână, nu discuta cu câinele.La fiecare răspuns există o nouă întrebare.Să..fugi..de..jigniri,să..nu..alergi..după..onoruri.Recunosc că sunt mulţi poeţi care scriu mai bine decât mine, unii chiar necunoscuţi, nepublicaţi în volum. Recunosc că sunt mulţi oameni mai deştepţi decât mine, mai profunzi, mai studioşi, mai savanţi, nu mă pretind nici savant, în nici un caz, nici studios, dar mă simt mereu inspirat, aceasta este boala mea ... divină. Spun divină pentru că eu cred în Dumnezeu cu toată puterea, iar inspiraţia şi grafomania se pot confunda, nu ştiu dacă este acelaşi lucru sau nu. Deştepţii de ocazie vor spune, aha, nu ştii ce eşti un grafoman. Cel mai mare grafoman era Balzac, era un grafoman de geniu, deci contează ce fel de grafoman eşti, la fel şi termenul de meloman nu are nimic peiorativ, dimpotrivă. Într-un sat locuia o fată. În acelaşi sat locuia un flăcău. Flăcăul a sărutat-o pe fată, apoi s-a dus în lumea largă. I-a scris ce i-a scris, apoi, într-o zi, a venit şi fata nu l-a mai primit. Flăcăul s-a întunecat la faţă, nu a zis un cuvânt, s-a dus de unde a venit, s-a însurat, a avut copii, apoi nepoţi, iar după mulţi ani s-a întâlnit cu prima lui dragoste. Fata era o femeie deja în vârstă, era văduvă, avea şi ea o fată, nu avea nepoţi şi era tristă. Prima întrebare pe care i-a pus-o flăcăului a fost – „De ce m-ai lăsat?”. Fostul flăcău a înlemnit. El s-a gândit mereu la prima sa dragoste.Dar Zeul Timp şi-a spus cuvântul. Morala – sentimentele ne depăşesc mereu raţiunea.... Nu este Poesia, ţara tuturor posibilităţilor? Spre ea mă îndrept, trecând peste lanţul munţilor, ziua-i ceţoasă, graniţa e ascunsă, prieteni întâlnesc cu inima străpunsă. Acolo nu voi avea nici paşaport, nici număr, acolo un porumbel mi se aşează pe umăr, acolo-i voi întîlni pe tristan Tzara, urmuz, geo Bogza şi un citat din Ghemara ( n.a. Ghemara – parte din Talmud)... Nu lipsesc nici poduri şi nici fluvii, nu lipsesc nici străzile-n oraş, pentru călătorii şi heruvii ce îşi lasă sufletul drept gaj.Vântul bate-n borul pălăriei Profesorului, îl ţune aplecat, o poveste din copilărie pentru toată viaţa m-a marcat. Fără ţintă-ar merge înainte, timpul e un codru vechi, virgin, pânza de păianjen, din cuvinte creşte din înalt în rădăcini. Numai vântul trece pe sub tâmple, ce ar trebui să se întâmple?


Boris Marian

Atentat

Incompatibil






Este ziua în care nu sunt compatibil cu nimeni. Cu lumea din jur, cu mine însumi. Ziua Judecăţii mele. Asta numai iarna, la Bucureşti ţi se întâmplă. Apă, gheaţă, alunecuş, murdărie. La serviciu, pereţii uzi, miros de amoniac. Secretara – bolnavă, prezentă. O colegă foarte preocupată se uită la mine peste ochelari ca la un gândac, oi fi deja metamorfozat ca în Kafka. Alta lucraează de zor. Şeful, ca de obicei mofturos, tot el, după o măgărie făcută cu câteva zile în urmă. Îl iert, el –nu. Alt coleg, mă ascultă un minut, apoi îmi mârâie – Lasă-mă în pace, vorbesc cu X. O zi bună. Acasă e mai puţin vesel, iarna. De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat de gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stele care urcă ori decad, prostituându-se cu orice biet nomad.... S-au golit nopţile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinţilor în pernă, craterul viselor, pe scânduri licheni au crescut, şerpi leneşi, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus , nu se vede nici un duh, cine poate crede, cine nu, se întoarce cu faţa la perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.

Poezia este un atentat



Poezia este un atentat la bunul simţ,

Spune profesorul, ia o monedă în dinţi,

Încercând metalul şi zimţii, cum fac părinţii

Când îşi verifică odrasla din clasa a şaptea.

Poezia este un atentat la timpul liber,

O, mein Silber,oftează profesorul,

Timpul trece şi în curând va fi calm şi rece,

Poezia este un atentat la divinitate,

Strigă un diavol jucăuş, dintr-o carte.





BORIS MARIAN

Ninge

Ninge frumos, ninge cu plumb, aşa spun ecologiştii, aşa spunea şi Bacovia. Tristeţea este rudă cu plumbul, este la fel de nocivă. Ninge cu arsenic, uraniu, de ce nu ninge cu aur? Cu argint? Cu diamante? Oare, Dumnezeu nu este şi El poet? Pentru noi, ca indivizi – totul, pentru omenire – nimic...Privat de bucuriile vieţii terestre, mă-ndrept spre lumea care nu este ...Există eclipsa lui Dumnezeu? Mă-ntreabă prietenul Zevedeu... Din săbii vom face fier pentru plug, dar plugul se trage de boii din jug... Anaconda se zbate în visul-coşmar, corbii pândesc din hotar în hotar, leşuri de secole zac fără gropi, şarpele morţii ne umple de stropi, verde-i otrava, astăzi e nea, ninge frumos, domnişoară Chochat...Şi cât de simplu soarele-n pământ lovind, câmpia izbucneşte-n ape verzi şi munţii spintecă pulpana cerului în fugă, iar eu, de-atâta neputinţă ochii-nchid şi-aud cu picură în peşteră Cuvântul... Noi vom călători pe această ţestoasă, anii, ca nişte ierburi puternice ne vor împiedica să mergem acasă, noi vom călători pe această cometă pietrificată, lăsând o dârâ de Pax Vobiscum şi mulţumiri repetate, ieşind din imperiul tău, Poezie, ne vom îmbăta de moarte şi de trezie, iar gândul se va umple de uitare, ca de o apă tulbure Titanicul în mare...Ca să constaţi inutilitatea unui peisaj...Mătrăguna creşte şi în Grădina Raiului, de ce nu ar dori îngerii să devină oameni?... Palat de cleştar, cu genunchii la gură ...Eu urc prin beznă scări greoaie ...O pasăre, astăzi, Malcale, îmi lasă un cântec în prag, un” se sfârşeşte oraşul, acolo începe-un drumeag...Avem de nevoie şi de umbra noastră, este clar...Răspunsul şatepta cuminte într-o lumină rece, departe de-ntrebarea – cheie, descuie, număr pân-la zece, dechuie, zice mortul, blând, are o voce de pământ, are un timbru de cenuşă, iar gura lui este o uşă, o fi un om ascuns de-un veac sau doar un duh sau doar un drac? ... Mari semne de-ntrebare laşi, o, Doamne, Tu ningi peste-oraş.




Boris Marian

Prietenul din Hawai

Am un prieten în Hawai, un om de la care învăţ mereu cum nu trebuie să fie un om. Mă numeşte spam, incapabil, inabordabil, trufaş, dar nu m-a văzut niciodată.. Deşi este în Hawai se consideră situat în centrul Universului. Dar s-ar putea să aibă dreptate. Centrul este oriunde şi nicăieri. Una dintre cele mai grele boli este să ai mereu dreptate. Este o boală care loveşte deoăotrivă pe purtător şi pe cel care vine în contact cu bolnavul, deşi nu se ia. Poate că toţi trecem prin ea, dar , adesea, ne revenim. Altfel, am muri cu toţii. Iubito, mă iei la judecată în faţa unor pitici? Cineva mi-a spus că aş avea ceva talent. Să nu-i crezi, dacă i-aş crede, n-aş mai scrie un rând. M-aş culca pe o ureche şi nu m-aş mai ridica. Îmi spui că mi-am făcut de cap în viaţă? Nici vorbă, în sufletul meu am fost un schimnic şi sunt şi acum. Pereţii fiinţei mele sunt albi. Se simte varul proapăt. Omizile nu mă consumă. Poeţii sunt veşnici. Cioplitorul în piatră sau în marmură este şi el un biograf, lucrarea îi aparţine ca şi mâinile pe care le foloseşte cu măiestrie. Răspunsurile aşteaptă cuminţi, într-o lumină rece, fiecare... Poatre pentru viaţa de apoi? Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândp. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii, precum chinezii antici, fluturi ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat te scuturi. Înving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el este-nceputul ca şi sfârşitul propriilor îndoieli, stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult, de la înălţime, era dus pe targă, prin mulţime. Finis coronat opus, aşa este? De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat în gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stzele care urcă ori decad, prostituiându-se cu orice biet nomad..




BORIS MARIAN

N-am cunoscut

N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioși, bieții de ei, nu râdeți, neputincios este și Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aș acorda o decorație, un ordin al neputinței, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plătește, mâinile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi, refuzul iubirii este o crimă nepepsită, Dar va veni și vremea celor neiubiți, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede, am să-ți dau un nume, băiatule, de n-o să mă uiți, de sub piatră am să-l scot, așa cvum pe piatră numele se șterg. Adiază prin somnul nostru avalanșe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă. Questo ripete il flutto, adică valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine știe”. Acești domni au coșmaruri, trebuie vindecați, dați-le ștreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, acești domni care vor să moară , dar niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepți ca niște brazi de un an jumătate, curați ca zăpada din Kilimandjaro,


Eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumiți, nu vor face nazuri, ei nici nu există.De unde această senzație de fericire ? Imi amintesc de doamna A. O femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat, desigur, doar ca bărbat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, m-a tulburat de parcă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult, avea pe atunci aproape 8o de ani. Cred că s-a dus, frumoasă cum era, undeva, lângă Fecioara Maria, dacă există. Pentru mine era intangibilă, nu eram doar timid, dar mi-era rușine de prietenul meu, iar ea nici nu mă considera bărbat. BORIS MARIAN

Iertarea

Iertarea – scrisoare către R.


De la Boris Marian





Două stări ne sunt foarte apăsătoare – recunoştinţa şi şansa de a ierta. Nu şi nu. Despre recunoştinţă nu vorbesc aici, prost este cel care o aşteaptă, iar prostia se plăteşte. Despre iertare, da, am o veche experienţă în refuzul de a fi iertat. Nimic nu mi s-a iertat în viaţă- că am fost bun, că am fost rău, că am fost indiferent, că am iertat, nici pentru asta nu am fost iertat. Mi s-a spus Satana, deşi nimeni nu l-a văzut. Aş vrea să fiu Satana, atunci, da, nici nu aş mai cere iertare nimănui. M-aş simţi ca un lup în pădure – aş urla la lună şi la mirosul de oaie. M-am rugat de fiinţa numită R., convenţional, putea fi X, Z. Mi-am scos inima pe tavă, inima s-a răcit până nu au mai ieşit aburi din ea, am pus-o la loc să se încălzească. M-am simţit ca un bou dus la înjunghiere. Lev Tolstoi are o povestire extraordinară despre un cal care este condamnat, fiind bătrân, să fie sacrificat. Un asasinat în toată regula. În rusă i se spunea acelui cal Holstomer, pentru că avea pasul măsurat exact. Calul i-a iertat pe asasinii săi. Nu avea ce face şi mai era şi cal. Un oarecare m-a umplut de zoaie, de acuze, apoi s-a oprit, am crezut că i-a trecut, am mers la el cu căciula în mână, cum se spune, m-a gonit cu pietre, mai să-mi spargă dibla. M-am înjurat singur, de prost ce eram. Nu sunt umil de felul meu, dimpotrivă, mă cert chiar, uneori, că sunt prea tupeist, dar nu sunt ţanţoş şi iert foarte uşor. Prea uşor, aş zice, dacă nu m-aş contrazice singur. Iertarea mi se pare a fi una dintre cele mai frumoase calităţi ale omului, după iubire. Mila nu este cel mai frumos sentiment, deşi este util. Prin milă poţi umili un om, de altfel, chiar rădăcina este comună, are origine slavă. Pomilovanie înseamnă a te îndura de cineva. I se pregătea unui nefericit tăierea capului, trecea ţarul, un cneaz şi spunea – Niet! Capul rămânea pe umerii omului, spre dezamăgirea gloatei. Gloata nu este blândă. Nici unul dintre noi nu face parte din gloată. Gloata este o structură ad-hoc, se formează şi dispare după împrejurări, Ce plăcut este un câine singur şi ce periculoşi sunt câinii în haită? Oamenii şi câinii, după atâta convieţuire, seamănă, ca nişte rude. Nu-mi plac maimuţele, de aceea aş prefera un strămoş câine, poate chiar lup. Atunci, n-aş mai ierta nici eu pe nimeni, dar pe nimeni. Aş fi, oare, fericit?

Câinele tovarăşului Stalin

Câinele tovarăşului Stalin


de BorisMarian



În faţa mea stă tovarăşul Stalin. Este blând şi trage din pipă. Mă cântăreşte din ochi, aşa, pe furiş. Pentru el nici un om nu este un oarecare. Oricare om poate constitui un pericol pentru tovarăşul Stalin. Pentru că el nu este om. El este mult deasupra oricărei fiinţe, în afară de câinele său despre care nu ştie nimeni. Numai eu ştiu că tovarăşul Stalin are un câine. Câinele tovarăşului Stalin este cel mai inteligent câine din lume. El prevede viitorul, cunoaşte trecutul şi oferă soluţii pentru prezent. Au murit mulţi colaboratori ai tovarăşului Stalin, care prin pădure, care lângă un zid, în fine, dar câinele acesta are o vârstă înaintată, circa o sută de ani, trăieşte şi va trăi. De ce trăieşte atât de mult? Pentru că, deşi câine, poate tocmai de aceea, ştie să-l linguşească pe stăpânul său, nu-l contrazice, îi dă sfaturile cele mai bune şi muşcă întotdeauna pe cine trebuie. Cel muşcat nu are curajul să se plângă, nimeni nu trebuie să ştie că a fost muşcat. Dacă s-a plâns cuiva, poate să-şi tragă un glonţ, nimeni nu-l va scăpa de răzbunarea tovarăşului Stalin, pentru că stăpânul şi câinele sunt totuna. Se spune, poate fi o legendă, că, uneori, noaptea, Stalin şi câinele ies pe uşa din spatele vilei de lângă Moscova şi aleargă prin pădure, urlă ca lupii, se bucură că nu-i vede nimeni. Ziua totul revine la normal. Stalin se scoală la prânz, citeşte, semnează sau scrie un NU, cheamă secretarul, în fiecare zi pe un altul, cel precedent fiind împuşcat chiar în seara zilei fatale când a fost numit secretar, şi îi înmânează hârtiile, îl întreabă de familie, de sănătate. Siberia este plină de familiile secretarilor lui Stalin. Este viitorul acestei zone neospitaliere. Aceste familii vor constitui rezerva de aur a ţării, în cazul unui război total. Stalin nu-l va mai apuca, deşi tare mult şi-ar dori. Dar el va fi nevoit să-i ia locul lui Dumnezeu, care de mult îl roagă să vină la ceruri pentru a face ordine şi în cer. Mă uit la portretul lui Stalin, pentru că am uitat să vă spun, nu putea tovarăşul Stalin să vină personal să se posteze în faţa mea. El a plecat de mult în misiunea sa divină, în faţa mea stă doar o sosie a lui Stalin. Îl întreb de câine. A trebuit să-l împuşcăm, răspunde trist sosia tovarăşului Stalin. S-a descoperit că era un agent anglo-american. Nu a negat, a lătrat o singură dată şi a tăcut definitiv. Tovarăşul Stalin plânge, toţi l-au trădat, chiar şi sosia sa este un trădător, altfel cum naiba, Stalin cel veritabil a murit de mult, iar sosia lui se plimbă în libertate?

Mihai Viteazu

Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.


Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit...Să trăieşti în acelaşi oraş cu fiinţa iubită, care, desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbeşti, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbuşeşte cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Şi când te gândeşti că mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Oraşul va rămâne urât, cenuşiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu. Dar, îmi spune cineva, ce aveţi cu câinii? Are dreptate, iubesc câinii, chiar şi pe cei despre care cântă Mihai Constantinescu, câinii vagabonzi. Urmăriţi cu privirea reacţiile unui asemenea câine. Cum ascultă orice zgomot, pândeşte orice pericol, se uită la plasele, pungile oamenilor, miroase tot ce poate fi mirosit, mai latră uneori, a jale, a enervare faţă de un câine mai arătos, câinii au ceva proletar în ei, este vorba de lumpen-proletari, adică vagabonzi. Mi-este milă şi de boschetari, chiar dacă beţia şi lenea i-a adus în halul în care se află. Există şi cauze independente de ei, există şi un nenoroc în viaţă, fiecare îl suportă altfel. Dar iubita care nu mai răspunde la scrisori, sigur, a murit. Ea le citeşte, dar a murit. Să trăiască 120 de ani, a murit pentru mine, ca om ce nu va ajunge la 120 de ani. Nici nu înţelege ce mult îmi lipseşte un semn de simpatie, deşi primesc omagii de la diverse persoane, dar ea era prima care mă interesa. Ciudat este că a rămas de mult timp singură. Are prietene, se uită la TV, pe Internet, vede filme, citeşte cărţi, reviste, timpul trece ca un fluviu leneş, plin de cadavre. Acesta este timpul, numai noi nu vrem să-l vedem. Era o piesă „Vedere de pe pod”. De ce s-au aruncat atâţia de pe podul Mirabeau, din Paris? Celan, Gherasim Luca, de care ştiu eu. De pe pod se vede timpul cum trece, un râu nu curge niciodată spre izvoare. Nu vrea, ca şi viaţa, numai norii îşi schimbă direcţia. Să zburăm, în închipuire, cu norii, ca pe lebedele din basme.

Boris Marian

Înainte de a muri

Înainte de a muri, mama mi-a spus, mă simt ca o regină, o lăsaseră toate durerile, avea un chip blând, împăcat. Va fi bine, mi-a şoptit, apoi a plecat lăsându-mi moştenire – optimismul. Pot fi atacat de oricare câine turbat, nu mă tem, pot să fiu amenunţat de oricare Cain, eu nu mă tem, unul mi-a spus că sunt demn de milă, că sunt un zero barat, un amator nenorocit, altul m-a trimis în Madagascar, dar eu am rămas aici, în dragul meu oraş de pe Dâmboviţa, nu mă ruşinez.


Nici de cutremur nu mă tem, nici de gripa porcină, de boala secolului am trecut, iar dacă genunchii mă vor lăsa, eu nu voi sta în genunchi, voi rămâne în picioare, neîncovoiat, voi şopti – mă simt ca un rege, nimeni nu mă va auzi, voi vorbi pentru mine. În jurul meu, prietenii mei, mai puţin optimişti, Paul Celan, Gherasim Luca, Tzara, Isidore Issou, Mandelştam, Brodsky, mă îndeamnă – nu te lăsa. Îi ascult, claviatura mă ascultă la miezul nopţii, un poem se naşte, altul moare, viaţa merge înainte, zorile vin şi mă salută, zorile – slujitorii mei, pajii mei vrednici. Mă simt ca un rege.



Boris Marian

Viaţa este o c.

Politica este o c., poezia este o c., viaţa este o c., îmi turuie un prieten, cel mai mult mă supără că vorbeşte urât despre poezie. Şi totuşi ... Câţi nu cad pradă patimii scrisului ... în gol? Un arlechin oarecare m-a întrebat ce este talentul? Imposibil de definit, iar a te declara singur talentat implică un mare risc. Recunoaşterea talentului vine din partea cititorului. Este suficient să începi cu un cititor. Dacă ai norocul să fie un critic, L-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Dar tot criticul poate să-ţi de o lovitură, când nici nu te aştepţi. El este ca un medic, ca un chirurg. Medicul nu greşeşte niciodată. Operaţia a reuşit, pacientul este la morgă. Nu am întâlnit critic care să spună – Nu ştiu. El ştie tot, el împarte talentul precum Dumnezeu. Amicul meu, criticul este un tip cu dublă personalitate. Un umor înnăscut se îmbină cu o fudulie greu de înţeles. Este şi solid, fizic, desigur, nu din vina lui, pare caraghios când explică pe nu ştiu ce post tainele literaturii. Are o voce uşor subţiată, care aminteşte de zgomotul unui balon căruia îi deschizi puţin gâtiţa. Este temutul critic. A zdrobit tot ce nu este sănătos în literatură, a asanat câmpiile literaturii, ţânţarii au dispărut, numai păsări şi gâze aurii zboară peste holdele literelor noastre. Ciudat este când omul spune la fiecare deceniu altceva despre acelaşi autor. Dar nici nu clipeşte. Iar fenomenul nu este legat de revoluţie, ci de evoluţie. Omul evoluează de la o specie la alta. Critica este o c. Uite am găsit formula pentru care mulţi critici ar putea să mă condamne la chinurile iadului. De fapt ce ne-am face fără critici? Am citi numai doxuri. Tânărul de azi nu ştie ce este un dox. Nici nu este nevoie. Criticul deschide şi închide porţi. Eu îl iubesc pe acel pachiderm care mi-a înfipt, vorba lui Hitler, cuţitul în spate. Nu mă refer la aspectul fizic, ci la caracter. Doamne, cât îl iubesc. Dar, l-am întrebat, a scris el , oare, un poem, vreodată?. Se spune că a scris, s-a oprit la începutul unei cariere strălucite. Decât pacient, mai bine medic. Dai o pilulă, tai un picior, te salută lumea, unii se tem , alţii te pupă. Eşti mare. Eu nu spun că nu există grafomani, veleitari, chiar eu m-am întrebat şi mă întreb mereu, cine sunt eu? Cert este un singur lucru – dacă nu scriu ceva, un scurt timp, sunt bolnav. Sunt grafoman, iar dacă mă critică, dar oricine, copil să fie, Doamne fereşte, sunt bolnav o zi. Apoi o iau de la capăt. Este exact cum ai convieţui cu o c. Pe care o iubeşti în ciuda oricărui principiu. Asta este viaţa. Cititor ipocrit.                           BORIS MARIAN