Cum nu am devenit huligan

Cum nu am devenit huligan


Spre deosebire de Sebastian, eu nu am devenit huligan. Nu este singura deosebire. Printre altele, locul și data nașterii mele diferă de ale scriitorului MS. Părinții mei au ajuns în Caucaz după o cursă contra-cronometru cu moartea, de la Herța la Stavropol, apoi la Mahacikala, apoi în Ural, la Orsk, apoi în România, în 1945. În Rusia, un oarecare i-a strigat mamei – jidanco, păcat că nu te-a omorât Hitler. Tatăl meu nu era un atlet, dar l-a pus la punct pe huligan. Ajuns în România, nu știam că sunt și eu jidan. La vârsta de cicni ani, adică în 1946, bunicul a insistat să mi se facă brit-mila, adică circumcizia. M-a durut. În școală am avut colegi evrei, nu îi băgam în seamă, că erau burghezi și voiau să plece cu părinții în Palestina. Ai mei erau comuniști. Făsă carnet, că partidul celor ce muncesc l-a întrebat pe tata, care luptase în Spania republicană, de ce a venit din URSS nechemat de partid. Nu mi-a spus nimeni jidan în școală. În clasa a zecea un oarecare îmi spunea șmelț, nu știam de ce, știu că i-am tras o bătaie cum merita. Atât. Prietenii și cunoscuții mei au început să se ducă spre Sudul numit Palestina. La o vizită medicală, la comisariat, prin clasa a zecea, un mujic cu pantaloni bufanți m-a întrebat – mă, tu ai corespondență cu rudele din Israel? Nu, am răspuns cu toată sinceritatea. Comisia se uita la puța mea. Minți, părinții tăi au. I-am întrebat pe părinți, nici vorbă. Deși aveam un unchi - ministru israelian, poate de aceea, nici tata nici mama nu corespondau cu frații și surorile din Israel. Abia în 1965, mama, săraca, a ajuns să-și vadă frații. Tatăl meu s-a stins în 1960, nu a mai apucat alte vremuri. Unchiul din Israel mă îndemna să vin, dar căsătoria mea cu o cetățeană sovietică m-a împiedicat. Nici eu nu eram foarte convins. În timp ce lucram la un institut de cercetări, secretarul de partid, cu care eram prieten că l-am ajutat să-și facă lucrarea de diplomă, mi-a povestit ce spunea directorul despre mine – mă, jidanul ăla vrea să-l trimit eu în delegație, în străinătate, să se ducă în p.m., în Israel. Uita așa am ajuns din nou jidan. Chestia asta m-a ambiționat și în 1977, după cutremur, am cerut să fiu trimis la Zalău ca director tehnic, fiind specialist în prelucrarea cauciucului. Culmea, am fost acceptat, dar după 30 de ani, am descoperit la CNSAS un dosar de 500 de pagini care avea pe prima pagină scris – a se vedea dacă nu subminează economia națională, fiind căsătorit cu o sovietică. Deci nu originea mea evreiască era în atenția „organelor”.
A sosit anul „revoluționar” 1989, antisemitismul a devenit o marfă bună pentru presa șovină, oameni care nu aveau curajul să spună cuiva, unui evreu, jidan, folosesc acest cuvânt unde vrei sic!) și unde chiar nu vrei. Unii îl justifică, ba un cetățean, nu știu dacă este sau nu este evreu, m-a numit nu de mult, jidan împuțit. Internetul este plin de conspirații, de înjurături la adresa evreilor, Paul Goma este pe baricadă, demonstrează că evreii au trădat Basarabia și poporul român, Vadim înjură de 20 de ani pe evrei, unguri, țigani și alte nații, totul este liber și... legal. Ași, Legea care pedepsește extremismul, negaționismul, xenofobia, etc. nu s-a aplicat NICIODATĂ. Ca și corupția, antisemitismul sunt la modă. Nu există un pericol de pogrom, că vorba ceea, suntem câteva mii de evrei. Dar ce te faci cu Israelul? Pe care îl întrebi, toți îi plâng pe bieții palestinieni, de parcă daco-romanii și filistinii erau rude, de parcă Mohamed era un discipol al lui Iisus Christos. Nimeni nu știe că Iisus era un evrei circumcis ca și mine. Dar huligan nu am ajuns. Am un regret. Nu trăiesc în Israel, deși unii îi cântă prohodul. Eu cred că Israel va rezista, cel puțin 2000 de ani de acum încolo, ca o compensație la 2000 de ani de exil , de care vorbea Sebastian.

Boris Marian.

Tristețea ca o lovitură sub centură

Tristețea ca o lovitură sub centură...


Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?


Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.

Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.

Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN

Tristețea ca o lovitură sub centură

Tristețea ca o lovitură sub centură...


Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?


Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.

Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.

Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN

Luntrea cu pietre negre

Luntrea cu pietre negre


Ajungem încet la asfințit, înțelegem, este asfințitul, la miezul nopții ne vom dărui unul altuia, un neant luminos va fi așternutul, noaptea rămâne însămânțată, noaptea este grea, în zori se va naște un gigant, iar noi vom pluti pe sub ape, în luntrea noastră cu pietre, pletele ne vor
albi, plete din piatră, ca pe statuile din piața orașului.

Ați scris un cuvânt de dragul zăpezilor veșnice? Zadarnic. Ele se duc, în curând în Antarctica vor alerga leii și panterele. Cuvintele vor fi pinguinii cei morți. Cuvintele – balene vor înghiți alte cuvinte mai mici. Ah, nu mai ninge, iubito, este o ultimă ninsoare. Fiecare să se îngroape cu propriile cuvinte. Unde va pleca nu va avea nevoie de ele, nici aici nu a făcut multe cu aceste cuvinte. Tu poți vorbi, iubito, tu ești vie, să nu uiți umbra, cum alții își pierd umbrela.


Scoarța copacului se îngroașe noaptea, luntrea trece plină cu pietre,
cuțitele ruginesc de atâta sânge, maci vor izbucni prin toți porii.


Uneori ninge cu porumbei, cu îngeri, cu globule albe, cu degete de morți, cu albul ochiului, cu steagurile armateler învinse.

Ați văzut o spadă de argint scufundată în creierul alb al extraterestrului?

Un orb are avantajul că nu vede zăbrelele.Dar pleoapele sale simt.

În înaltul cerului plutește o luntre cu pietre negre, cine o poartă?
Este voința ta de a exista.

BORIS MARIAN.

Ce scriu și de ce

Ce scrii, poete și de ce?

Tot mai des îmi pun această întrebare. Nu-mi plac poemele scrise de circa 42 de ani. Nu scriu nici eseuri, cuget. Ca Pascal, desigur, în formă, observați că Pascal era poet? Scriu livresc, adică viața îmi oferă prea puține motive de inspirație, am depășit momentele de entuziasm efemer, de explozii – artificii. Nu am ajuns nici la scepticismul anticilor sau hindușilor. Umorul nu mă atrage, deși îmi place la alții, dacă nu este gratuit. Nu doresc să șochez, îndemnul meu este la jocul de idei, cuvinte-idei, amintiri- cuvinte- idei. Mă eliberez de anumite gânduri, să pot pleca în liniște pe Câmpiile Elizee.

Am întâlnit în codrul Internetului mulți lupi, urși, câini rătăciți, dar și vietăți minunate, păcat că lupii urlă mai tare. Nu răgușesc.

Căpitanul s-a împușcat cu revolverul adus de pe front. Maiorul s-a aruncat din turla bisericii. Fata colonelui își privește mâna ridicată în dreptul ochilor. Ghiciți cine scrie astfel.

Dumnezeu este plin de îndurare, dacă Dumnezeu n-ar fi plin de îndurare, ar fi îndurare în lume, nu numai în EL Inteligent a spus Poetul.

Alb și ușor. Dunele seceră vântul. Nu am crescut în câmpie. Dar am crescut. Ce purtăm în noi? Lumina, fiecare cât o are, durerea, fiecare cât o are, numele, fiecare cât vrea. Ne lăsăm colindați și purtați pe meridiane. Uneori prietenii se află pe Lună. Multe călătorii s-au terminat pe o stâncă. Ne oglindesc și cerul și apele. Rotiți fruntea, mai mult, mai des, veți ameți, atunci veți cădea în genunchi și veți uita de voi. De aici, poetul vine și spune.

Meduză nenorocită, pământul cuprinde și viii și morții. Cine aude vocea tăcerii, are un dar divin. Domuri, domuri, ape neauzite, am ascuns ceasornnicele să nu știm când vom muri.

BORIS MARIAN

Piatra din văzduh

Piatra din văzduh

Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?

Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.

Au plecat să vâneze chitare.

Priviți scarabeii.

Piscul Aconcagua, ce dihanie ne pândește, mai este și solemnă.

Iată vizuina șerpilor risipiți în sine înșiși, când fluviile sacre dorm și ele. Azi noapte, vântul a venit cu ochi scăpărători. Luna, un miel metalic.

Nu l-am cunoscut pe Soutine. Dar voi?

Lăcașul îngerului, unde este acest lăcaș, o fi în inima ta?

Nu am încredere în mâna cu briliante.

Când zboară cocorii e semn de război.

Nu mai există cuibi de nobili.

Să ne ferească Domnul de alde Nero, Ivan cel Groaznic, Hitler, Stalin. Dar există și miniaturile.

Cea mai mare pedeapsă este să fii străin printre ai tăi.

Sub soarele alb al deșertului ne-am desăvârșit.

Să nu întorci niciodată capul, în orice clipă se ivește pericolul sau fericirea din fața ta.

Uneori, noaptea începe de dimineață.

Sângele este mereu tăcut.

Un măr pe masă presupune multe operațiuni pregătitoare.

Poate fi apa un soare vede? Poate. La fel cum piatra plutește în văzduh.

Boris Marian

Șarpele , foc stins

Șarpele, un foc stins


Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci din cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.


Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.


Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.

Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol.


Relațiile intertextuale realizate de Lautereamont sunt specifice unor opere ce nu pot fi încadrate cu ușurință în nici un gen literar. Așa spune Romul Munteranu. Eu, fără falsă modestie mă voi încadra la PERSONALE. Mă erodează remușcările. Fericit este cel care nu le cunoaște. Pentru toți pe care i-am iubit, îi iubesc va trebui să pătimesc mii de ani, undeva în Andromeda. Nu glumesc. Dar poate că nu voi muri, ceea ceste și mai rău.

Eu cred că n-am să mor, deși se spune
Că se cam moare pe acest pământ
Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde
Cât timp mai am în minte un cuvânt
Eu am să mor când va învinge moartea
Tăcerea ta mai tare ca un corn
Când zimbrul de argint, precum e soarta
Mă va zdrobi tăcut și orb

Boris Marian

tristețea scaunelor pe trotuar

Tristețea scaunelor pe trotuar

Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins.

Asurzitoare întrebări, brrrr, comunist, complotist, componist, corist, Christ. Să ne încălzim mâinile, eu așa zic, cu fier încins, altă aluzie la Dracula, mi-ajunge, zbieretul și ochiul roșu mă urmăresc de pe perete.
Ați văzut Castelul Huniazilor? Acela pustiu. Ce-a fost s-a cam terminat. Sângele donat este deficitar. Mai terminați cu false vinovății. Săracul Robespierre avea dreptate. Harș, altul la rând.Cine va reuși să adoarmă un elefant se va numi poet. Salut, domnu” Mopete Ivănescu. Câinele de aer ne tot latră în limba surzilor. Niciodată nu am putut termina ACEL TRATAT DESPRE RĂBDARE, AȘTEPTARE, îmi place să mor înainte.

Ia înlocuiți melancolia cu obrăznicia, așa îmi place, certitudinea cu speranța deșartă, oftatul cu datoria împlinită, orgoliul cu nimicul, apoi luați un glonț, îl punerți în pahar și îl înghițiți, nu înainte de a înghiți și un revolver cu butoiaș. Principiile trebuie date afară, deși nu este nici o șansă ca ele să iasă. Am auzit că au fost trei Homeri, doi Shakespeari și un singur poet de pe strada Fabrica de Pâine. Autorul este grav bolnav, iar cititorul este un mare terapeut.


Să fiu, deci, mulțumit, viața trece, de ce m-aș revolta, nimic nu-i nou, poetul spânzurat, odaia rece pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou, a fost iubit și detestat odată, acum zâmbește blând din calendar, să fiu, deci mulțumit, mi-ai fost amantă, viață și femeie și coșmar.


Boris Marian

Viața pe creștet

Viața pe creștet


Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge lovit de catarge, inelul de aur purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna, pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară?

A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap.


Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.


Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răsuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.

Boris |Marian

Anna Karenina și tăcerea intelectualilor.

Anna Karenina și ... tăcerea intelectualilor


De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.

Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.

Boris Marian

O slujbă

O slujbă, vreau o slujbă!



O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.


Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.

Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.

Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.

Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.

Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.

Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!

Boris Marian.

Mic dejun

Mic dejun la sanatoriu


Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă
de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.

Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.


Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.


Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.

Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.

Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.

O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.

Boris Marian

A muri nu este o tragedie

A muri nu este o tragedie



Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.
Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.


Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.


A muri nu este o tragedie. Este o Lege.


Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.

Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.

Ahasverus

Necunoscutele căi ale lui Ahasverus

Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN

Lașul

Lașul


Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?


Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.
Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.

Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?


BORIS MARIAN

Baladă din închisoare

Baladă din închisoare


Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.


Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.

BORIS MARIAN

A fost

A fost ... și numai de o zi


A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.
O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,
viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?
Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...
Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.
Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un
Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.
Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.
Stelele toate în umbră. Punct.

Boris Marian

Adolescentul

Adolescentul şi adultul sau Cartea Splendorii


Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.


Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.

Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.


Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.


Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.


Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.

Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.


Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.

Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.

Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.

BORIS MARIAN

Frust

Frust- frustrare


Am făcut o obsesie din ideea morţii, ea a făcut din mine un om.
Am ajuns la concluzia că viaţa este o datorie grea, iar moartea vine cu decontul. Fiecare are parte de o judecată de Apoi personală. Nu vă gândiţi la Sf. Pettru, la cheile Raiului, unde, desigur, s-au montat de mult uşi cu fotocelule, ba-ţi trebuie şi o legitimaţie cu cotizaţia la zi.


Des, prea des ne acuzăm unii pe alţii – ah, te simţi frustrat. Da, omul este cea mai frustrată fiinţă din Univers. Are conştiinţă, ştie când şi de ce a greşit, ştie că moare, ştie că are ceva cu inima, ficatul, rinichii, colesterolul, zahărul, memoria, etc. La creatori sentimentul acesta umilitor este mai evident, mai ascuns, dar exacerbat. Frust – nou, proaspăt, crud, frustrare - ceva vechi, ranchiunos, impotenţă, nerealizare. Dacă alergi după premii, cronici, laudele criticii, laurii istoriei, eşti terminat. Numai umorul te mai poate salva. Fiecare o doză de talent, nu poţi să o creşti cu nici o vitamină. Nu spune nimeni, nu are nimeni acest drept, să spună – nu scrie, nu picta, nu compune. Exact ca în dragoste. Poţi iubi fără a fi iubit. Dacă ura înlocuieşte iubirea chestiunea se agravează.

Era într-adevăr bunicul. La început am crezut că plouă afară. Un vis.
Cum de nu ne înţelegem noi, urmaşii celor pulverizaţi de genocid?
Unul face colaje şi înjură ca un matroz, alta se crede marea sapho, mai sunt şi alţii. Ne plângem durerea pe marginea Fontanei Trevi.


O cartea silenţioasă este ca o carte în care te poţi îneca. La Început, Bereşit, Domnul a gravat semne în sfera celestă. În cel mai ascun ungher s-a înălţat o flacără întunescată, ca un abur incolor, apoi a devenit strălucitor, iar strălucirea era în toate culorile. Din Ein Sof a răsărit strălucirea. Mult mai târziu au apărut coaja şi miezul. Regele Solomon a coborât în livada cu nuci, a luat o nucă şi a pătruns, în marea sa înţelepciune, taina Universului –nucă. Noi , oamenii suntem ca şi nuca regelui Solomon.

Adio sau la revedere

Adio sau la revedere


Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.

Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.


Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.


Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.


Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.


Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).


Boris Marian

Bodega

Ieşirea din bodegă


Omul a ieşit din bodegă supărat foc. Zăcuse acolo cam şase luni, cântase la toate nunţile, mai scria câte un cuplet, triplet, o strigătură fără perdea, dar brusc, totul s-a năruit. O zgâtie s-a luat de el, povestea s-a încurcat, a intrat un fenician în joc, fenicianul nu ştia cum să dea mai tare, cu piatra, cu parul, omul nostru s-a simţit cam prost, deşi nu era, a trântit uşa, dus a fost. Ei, unde să meargă, urât pe afară, în minte îi veneau tot felul de gânduri, versuri, toate scăpărau, nici una nu se aşeza unde trebuie. A căzut într-un şanţ. S-a trezit cu o patrulă de noapte care l-a dus la un adăpost pentru vagabonzi. De aici începe o altă poveste.

În felul de a se hrăni nu s-a schimbat defel, pe deasupra a renunţat complet la ieşiri, nu răspundea la bătăile în uşă. Care uşă? Adăpostul nu avea uşi, uşa era în mintea lui.

La 24 a lunii X s-a produs răbufnirea, omul a fugit. Poliţia pe urmele lui. El pe urmele unui transatlantic. Icebergul pe urmele transatlanticului. Totul s-a scufundat, a rămas pe valuri acelaşi amărât, mai mult mort decât viu, dar gânditor.

M-am întâlnit cu el după mulţi ani, nu m-a recunoscut, avea barbă, ca vârstă să fi avut 120, ca Profetul Moise, dar nu-i dădeai mai mult de 60. Mi-a spus, în viaţă trebuie să faci numai ceea ce vrei tu cu adevărat, orice compromis te duce la cumplite tragedii. Şi să nu-ţi ţii gura niciodată. Dacă înghiţi prea mult, te intoxici. A plecat, l-am urmărit cu privirea. Eu aveam abia 20 de ani, renăscusem cu ceva timp în urmă.

Îmi plac capitolele – Inflaţie şi neputinţă, Furtună şi constrângere, Arta de auzi, Învălmăşeala numelor, Fructul Focului. Ca o coroană stă titlul – Facla în ureche. Canetti era un muzician fără voie, cred.

Boris Marian

Nu mai sunt eu

Am ajuns să nu mă recunosc


Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.


De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?


Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, spunea Gide, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.

A curăţa masa cu o ramură de liliac. Oribil gest.

Clădiţi-vă cetate în văzduh, împrejmuiţi cu zid văzduhul roşu, iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume. Mă întreb ce rost are să impunem poeţilor forme fixe, rime sau chiar versuri albe, este suficient să ne exprimăm frumos gândurile. Arta cuvântului este una singură. Iar naraţiunile cu momente crude, teribile, scabroase nu pot fi decât de domeniul reportajelor, că noi oricum ne-am obişnuit cu ele la TV.


Făptură ieşită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu eşti nici pasărea născută din cenuşă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuşi, cine eşti?

Seniore Alvare, aţi scăpat,fără îndoială, din cea mai mare primejdie la care un om se poate expune... Aţi provocat spiritul viclean ( Demonomania de Bodin).


Îl lăsai pe bietul diavol cu plăcerea lui, păstrând tăcerea care se cuvenea. Şi cine este acest Rothomago, nu sunt eu, oare?

Vrui să cobor din pat cu jumătatea de trup, inferioară, dar am descoperit că nu mai aveam două picioare, erau o mulţime şi toate lucioase, negre. În plus, eram extrem de lat pe toate părţile.

Cântăreaţa se numea Josefina, era foartă fină şi foarte înaltă, cânta ca un clarinet, de altfel, un coleg o punea într-o cutie specială, la sfârşitul concertului.

Restul, iubite cetitoriu, poţi scrie singur.


Boris Marian

Ciuma

Ciuma



Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zice Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând, „Scăpaţi-mă, oameni buni!”. Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă sbsiorile. O fântână purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă... Vârcolacii piericeră, lumina rea a lunii pieride, acum totul scânteia ca fundul unui lac.
Am citat cu plăcere din „Principele” lui Eugen Barbu, unul din marii scriitori români, în ciuda impardonabilelor sale scăderi ca om şi a campaniilor sale mizerabile , de presă.


Cuvintele sunt numai cheile, dar unde sunt lacătele?
Adevărul este de gen masculin .
Să fii sceptic, dar cu măsură.
De multe ori laşitatea este confundată cu inteligenţa.
Dacă ne-am spune adevărul în faţă, ne-am ucide între noi.
Există şi libertatea de a tăcea.
Cineva poate deveni antipatic prin prietenii săi.
Suferinţa este o ştiinţă.
Uneori democraţia este calea cea mai comodă de a face şi cele mai mari porcării.
Dacă nu iubeşti, aminteşte-ţi-o, dacă nu poţi, nu mai eşti.
Îndatoririle sunt fundamentul oricărui drept.
Deschide ochii, merită riscul.
A fi fără a iubi este aproape un non-sens.

Boris Marian

Omul roşu

Omul în cămaşă roşie


Omul în cămaşă roşie îmi.. este.. ca.. un.. văr, dar nu-mi este rudă. L-am îndrăgit, are o minte ascuţită, iubeşte pictura hiperrealistă, este un excentric, poartă mereu o mască în mână şi una pe faţă, nu ştii ce rol joacă, scrie versuri bune, unele , altele sunt tâmpite, se îndrăgosteşte uşor şi face cuplete noaptea, cântând cu cotoii cartierului. I-am promis că îl scopesc, a zis ceva urât despre mine, despre familie, i-au ajuns hormonii la cerebel, mă rog, este vărul meu de hârtie şi-l iubesc. Ochi verzi? Nu ştiu. Mi-a făcut mult rău. Un dispreţ pe care nu-l merit, un dispreţ pe care nici un om nu-l merită, o înfumurare de om care nu a făcut nimic în viaţa lui, doar că a îmbrăcat o cămaşă roşie, desigur, nu este semnul socialiştilor, un roşu de circar. Iar eu l-am crezut prietenul meu, ruda mea. M-a făcut de râs, m-a batjocorit în faţa altora. Dacă un om care te iubeşte îţi spune că nu ai nici o valoare, s-ar putea să te doară cumplit. De fapt nu te iubeşte. Dacă ţi-o..spune un om care te urăşte, ar trebui să te bucure. Dar nu te bucuri. Toţi avem îndoieli, în afară de dobitoci. L-am provocat la duel, noaptea, în spatele Mitropoliei. M-a refuzat. Este un laş. Am să-l iau pe un vapor, am să-l duc în Marea Marmara şi am să-l las în apă, cu un pietroi de gât, cu câmaşa roşie..pe el. Se va scufunda încet, se va..zări cămaşa roşie, apoi o să dispară... M-am trezit. A fost un vis urât. Omul.. roşu
nu există.

Boris Marian

Nu mă mai caut nici pe mine

Nu mă mai caut nici pe mine 2 oct. 2010


Nu mă mai caută nimeni, doar moartea, uneori. Cu dinţii clănţănind, cu ochii holbezind, ea se teme de mine, dar vine. La ce bun încă un poet în armata marilor anonimi? Mai bine sihăstrind, visând violet, în vise-mbrăţişând nevinovate nimfe, cu ochii mari, cu buze mătăsoase, ce nu scriu versuri, părul lor mi-e casă, iubirea lor din vis se face rai şi una singură îmi spune, scrie, hai.


An de an capul meu se îmclină mai adânc în faţa celor morţi, în faţa propriei mele umbre, alături de cel care am fost, jeleşte cel care sunt astăzi, mai gânditor, mai înţelegător, umbrele aşteaptă să le chem pe nume, dement îmi apare trecutul, îmi cereţi să-l privesc umilit?


Se spune că rufele celor ucişi nu se mai spală niciodată. Nici un cuvânt nu poate face uitată o faptă. Dar poţi ucide cu un cuvânt. Fugi unde vrei, umbra ta te urmează, tropăitul din urmă şi el se apropie, doar să te-ascunzi la Alice în oglindă.

Câţi nu am stat la apa Babilonulu şi am plâns? Câşi nu ne-am dorit o patrie şi o matrie adevărate? Masa mea, Computerul au devent un fel de patrie. Prin ele pot iubi, pot neiubi.Iar cineva, printre rânduri, scânceşte, pot să iubesc?

Bătrânul Doctor Korcczac s-a dus până în inima sălii de exterminare să le spună poveşti copiilor, le-a spus că va curge aur şi argint, aşa a fost cu adevărat, restul sunt volume de stratistici..

Dodi Feif, un amărât, care nu a tras niciodată cu puşca, nu a avut grenate, a tras doar mâţa de codă, nu a citit decât Cele Zece porunci, cânta şi dansa în trenul catre îl ducea gratuit înspre moarte. A ajuns, dar asta este altă poveste. Statuia lui este în inima mea

Cain nu trebuia să plece la Est de Eden, am greşit, trebuia să spună, să rămână strajă pentru părinţi şi fraţii mai mici, dar el a plecat ca un artist în turnee, să-nmveţe şi alţii din golul său interior.

Geamătul morţilor se transformă într-o vioară, o baladă, o simfonie va readuce îngerul Morţii, îl va pune să plângă, îngerul plânge uşor, el vine şi pleacă în plâns.

La Terezin copiii au desenat cuptoare, camere, apoi au ajuns şi ei acolo, arta a luat-o înainte realităţii. Care critic ar putea aprecia aceste demers neobişnuit

Chiar dacă scapi, chiar dacă vei povesti, nimeni nu te va crede, spuneau pietrele din pavajul careului de execuţie.

Eu am văzut ochii lot pierind în ceaţă, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se nălţa fumul, am auzit cum se închideau ermetic uşile, morfţii trăiesc maoi mult decât viii.

Poţi cere lumnii iubire? Poţi cere orice. Cerneala este doliul acestei iubiri.

Nici o tragedie nu este finală. Lumea îşi rejoacă piesele, mereu cu alţi actrori.

Cine studiază Cărţile Sfinte cunoaşte numai o parte din inima noastră
numai o parte.

Memoria nu face zgomot., ca şi morţii. Când ultimul zgomot se va stinge, vom fi asurziţi de plângerule pământului.

Nu pot vorbi în gol, mâinile mele ating mâinile voastre, unii unteţi vii, alţii nu, cum să vă recunosc?

Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne? De ar fi cărţile - trepte ale unei scări adevărate.

Boris Marian

Ruguri

Ruguri



Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu n-am pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumusețea-n jur cu nuferii plutea și pruncul Moise era în apropierea mea, era..
Pentru a nu învăţa să mor, cântul acesta priveşte în urmă ca soaţa lui Lot, ca Orfeu la umbra Euridicei, ca o corabie spre portul ce va să dispară...
Sunt evenimente care ne marchează, spune prietena şi se rujează ...

E în pericol gestul ce-l faci, de mângâiere, e în pericol frunza-naintea primăverii, sunt în pericol drumul şi râul, în pericol e sângele ce-aşteaptă să iasă din ventricol...

A rămas singur, fără prieteni, fără iubită, în aşteptarea gloriei care nu mai venea...

Există pietre cu lumina lor proprie, dar noi nu suntem pietre...

Moartea este la fel de nefirească precum naşterea, o constatare, atât.

Condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii, nu eu am spus asta.
În iubire câştigă numai cel care dă.

Nu este suficient să faci un bine, trebuie să ştii cum şi când.

Există cântece care se nasc dintr-o înfrângere. Acelea sunt adevăratele cântece.

Boris Marian