Cheever

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alții, să respectăm înalții, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar și proiecte, din lipsă de obiecte,avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiții și cenușă, destinul după ușă, din nori și amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecții neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandrețea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubește, iubirea nu e-n dește, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să știi mai mult ce-i bine, deși au două fețe, monezile răzlețe, e timp să rabzi , să nu rabzi, te poți trezi din colaps, erou e cel ce știe , orice ar fi, să fie egal cu sine însuși, chiar de rămâne singur, de simți durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferință, ea ține de-o ființă, nu te-nrăi oricare să creadă că ești tare, de ești cinstit cu tine, poți fi cu orișicine, când scrisul te alină, ai propria-ți lumină.
Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viața este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toții un tată, o mamă, am avut mai multe rude și prieteni, dar cu toții singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, șuieră jivina, latră câinii-n parcuri și la colț de stradă, de-aș lătra ca dânșii, liber, fără zgardă.„Orașul visurilor spulberate” de John Cheever
Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaș. ... Pierd vise, cuvinte, se plângea profesorul, mai păstra un aer de solemnitate, halatul umbla în urma lui ca o umbră roşcată, ca o ardere exteriorizată... Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului... Când am rostit prima oară acele cuvinte, am simţit că mîântorc din părinte-n părinte, se făcea că urcam sfântul Munte Sion, paşii mei străbăteau Valea Kidron, ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor, eram la izvorul fluviilor, mărilor.... Frumoasa necunoscugtă într-o ecuaţie sau într-o frază fără punctuaţie, chipul frumoasei te scoate din minţi, deşi stai şi scrii şi strângi din dinţi, o fi regina din Saba, o fi Beatrice ori Annabel Lee, imposibilă stare, de nedescris, necunoscuta este din Szbaris, îţi răspunde cu o privire confuză, ca Mona Lisa ţi se refuză.
Boris Marian