Cineva îmi aminteşte.

Cineva îmi aminteşte

Cineva îmi aminteşte de un cui care se roagă să nu fie folosit la crucificare. Aţi auzit de un cui în galoş? Nu. Ei bine, cuiul a căzut din perete, iar acolo susţinea un tablou de Velasquez, desigur, nu era original. Un cui poate ţine alături două texte. Un cui poate fi înal ca un plop, peste o mlaştină. Dar plopii nu cresc lângă mlaştini. Am cunoscut un cui care se numea Văzătorul.
Alt cui se numea Resentiment. Altul Apocalipsă. Fiorul evocării unei lumi ucise, spune un cui plin de sânge. Vigilenţe. Un vis de coşmar. Balada iubirii dezamăgite. Memoria zadarnică. Legalitatea răului. Confuzia sentimentală. Suspendarea scrupulelor. Cuie, cuie, qui pro quo-uri. Dar imperfectul prezentului? Ei, ce spuneţi, halbele mele de bere? O exorbitantă injoncţiune, să expulzăm fiara din noicând omul întră într-o poezie, gata, nu mai este om, este înger. Cuiul din pantof. Defăimarea nostalgiei. Cruciada sentimnentelor. Mult stimate domnule Heidegger. Jawohl. Uciderea mortului. Ca şi cum secolul XX nu ar fi avut loc. Agonia cuiului ca personaj istoric.


Nu sunt frumoasă, sunt doar deşteaptă, scrie o divă într-un jurnal, minţind de două ori. Desşteptăciunea nu este ireversibilă, nici nu are atestate sigure. Frumoseţea este şi ea relativă, poate că diva este frumoasă şi nu vrea să spună. A fi deştept este mai nobil. Nu prea ar spune cineva, sunt frumoasă, dar proastă ca noaptea. Nu?


Fiul meu îmi spune că sunt arogant. Ştie ce spune. În copilărie îmi închipuiam să sunt urmaşul unor marchizi, conţi. Dumas era mai important decât jules verne. Dar a ţinut puţin. Aroganţa mi-a rămas. Am primit mult ciomege şi ghionturi, acum spun cu modestie că sunt Don Quijote.


Recunosc că prefer să fiu respectat mai mult şi mai puţin iubit. Dragostea colectivă este ceva cu totul nebulos, nesigur. Cunoscând monştri, cunosc istoria. A spus cineva. Rigoletto, ce istorie, mă rog, tot Dumas e de vină, o fi Hugo, te pomeneşti, oricum lui Verdi îi era egal, ce umilinţă, de n-ar fi muzica, m-ar îngreţoşa.


Revin la Emma Bovary. Este cel mai complex personaj, după Idiotul lui Dostoievski. Nu este o femeie simplă, nu este nici femeie, este un androgin. Oricare bărbat poate fi la fel. Nu degeaba Flaubert ( ştiaţi că a avut sifilis luat de la femei uşoare?) a spus că Bovary ( Emma, nu soţul) este el însuşi. Vrea totul, ca Rastignac al lui Balzac, un gigant, dar a scris prea mult ca bietul Adrian Păunescu. Nu obţine nimic – nici bani, nici titlu, nici iubire. Ia arsenic, ca Mădălina Manole, apoi nu mai vrea să moară. O dramă cu tot ce este mai slab şi mai omenesc în noi. Nu ştie să comunice cu nimeni,. Nici cu Dumnezeu. Este un Iov. Desdemona este o oiţă pe lângă ea. Tot ce nu realizăm se numeşte bovary, substantiv comun. Boc este o Emma Bovary a epocii noastre. E bine? .


Când Esenin spune că îşi iubeşte patria, îmi vin lacrimile. Citindu-l, mulţi ar înţelege că între patrie şi vorbăria lor nu este nici o legătură. Patria este mama, cântecul din copilărie, rugăciunea, dimineţile, mormântul. Restul sunt măgării.”Mai trăieşti, bătrâna mea măicuţă?”.
Mie mi-a murit mama de 14 ani, lăcrimez şi acum, uneori.


„O ramură căzută pe gard a aţipit” – Bialik, „ Îmbracă-mă , mamă în veşmântul gloriei” – Şlonski. „Am inventat plânsul fără lacrimi” – Amihai, „Aceasta îmi va fi soarta pân-la moarte, recolta aurie în soare, colbul drumurilor tale, Ţara mea” – Rahel, ş.a.



Boris Marian