Fericirea nu este o stare normală

Fericirea nu este o stare normală


Fericirea nu este o stare normală şi nici obligatorie, ca şi tristeţea. Anticii din Orient ştiau. Noi nu înţelegem. De unde şi disperarea, dezamăgirile europenilor. „Tu rămâi la toate rece”, putea să spună doar Eminescu.


Poetul avangardist se ridică în două picioare, îşi scoate norul din pantaloni, strigă – „Trăiască Broadway şi Manhattan”. El ne oferă faluşi tăiaţi, femei cu aripi de sfincşi, tauri în travesti, poduri vorbitoare., somoni conducând maşini Honda, ş.a. Dar nu pot mai mult. Pot fi multicolori sau cenuşii, dar nu pot mai mult. Se pot sinucide, dar nu pot mai mult. Pot să înjure, dar nu pot mai mult. Unii sunt extrem de blânzi, de te miri cum de sunt avangardişti. Pe aceia îi iubesc. Sunt excepţiile.


Spuneam că diavolul este inteligent, am uitat să spun că uneori este şi frumos- frumoasă, are talent, ştie multe. Nu ştie un singur lucru – să iubească. Avem şi noi ceva din el, iubim doar ce pierdem, nu şi ceea ce avem. Iar faptul că pierdem, de obicei este din vina noastră.


„Animal hămesit, pielea netedă, albă, porii săi, magneţi, tu îi hrăneşti cu gura deschisă, îţi verşi sângele în urechea lui, nerăbdător, animalul mut îşi înfulecă plăcerea şi disperarea” ( Rose Auslaender)


Ne caracterizăm prin ceea ce nu facem, prin ceea ce refuzăm. Şi nici atunci. Aţi văzut vreodată cum se stinge privirea unei păsări murind?

Visul este o mănuşă pe care ne-o aruncă nemurirea.


BORIS MARIAN