Sihastrul

Sihastrul din vârful muntelui


Mă simt ca un sihastru în vârful muntelui, ispitele Sf. Antonie mă încearcă. Acesta este farmecul vieţii? Ţin la oricare făptură frumoasă, omenească, îmi plac şi pisicile, unii câini, leopardul, pantera. Atât. Agreez hazul, dacă este de substanţă, nu fac exces de hazul propriu, dacă el există, îmi plac unii ochi, unele priviri, voci, fineţea unui profil, a gurii, a gâtului, a cefii, a taliei, ehei, am gusturi de sculptor, deşi personal nu sunt Adonis. Nici nu am fost. M-am închinat Femeii, indiferent de vârstă, am vrut să spun sex, pardon, etnie, culoare, înălţime, dar declaraţia mea nu are nici o valoare.


Se spune că un flăcău s-a însurat de tânăr şi a avut cu nevasta lui, o frumuseţe regională, cinci copii. A trecut vremea, femeia avea un suflet de aur, dar vremea lucra împotriva farmecelor tinereţii. Flăcăul a început să mai vorbească cu o fată, cu alta, a mai trmis un bilet de amor, nimeni nu ştia nimic, până în ziua când un bileţel a ajuns sub ochii nevestei. A fost o tragedie de nedescris. Copiii erau mari, nici nu voiau să asculte certurile părinţilor. Şi s-au certat şi s-au certat şi dacă nu au murit, se mai ceartă şi astăzi.


Artiştii par neserioşi, dar se consumă, oamenii serioşi nu se consumă, se conservă. Pentru cine? Pentru ce?

Cine ar crede că necruţătoarea Hannah Arendt scria poezii, unele chiar sentimentale, disperate. Dar, ne amintim, era îndrăgostită timp de mulţi ani de filosoful Heidegger.

Le chanson d”un dadaiste qui avait dada o coeur fatiguait trop son moteur qui avai dada au coeur... l”ascenseur portait un roi lourd fragile autonome il coupa son grand bras droit l”envoya plus au pape a Rome... Umor pe care limba română nu l-ar fi putut reda în întregime. Dada nu a fost o revoluţie, ci o invazie a umorului, a jocului de cuvinte, deci mai mult şi mai puţin decât cred alţii care nu mai au pic de umor şi se agaţă mai mult de propriile organe genitale. Nu am spus geniale.

Amprentele paşilor tăi invizibili pe mare ridică vremelnice pagode de apă – curat suprarealism, de atunci toată lumea scrie astfel.
Ea se sperie şi pune şuviţele soarelui în ordine.... Va trebui să fac o performanţă, îşi spune zeul tot ostenind să desăvârşească nemurirea...
Poetul staţiei ultime nu mai plânge degeaba, plânsul încetineşte mersul.

Am mângâiat părul străinei, ştiam, nimic nu-mi aparţine în afara acelor degete, acestui poem şi a toamnei roşii din care bem. Păsările au trecut ca nişte gloanţe, au perforat o bandă-ngustă de romanţe, numai părul iubitei mele necunoscute îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute. Cine a venit cu doru-acesta-ntre fiinţe? Răspunde-mi, tu, Exupery, răspunde-mi, prinţe. S-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul şi umblî-n trupul meu, alt trup vânându-l.


În fabula lui Steinbarg oglinda se laudă că poate lua chipul fiecăruia, la care tabloul îi răspunde – „Tu poţi fi oricine pentru că tu însuţi nu eşti nimic”.

Unde ai învăţat să nu plângi? Adevărul nu piere, dar trăieşte prost. Viaţa este un vis, dar mai bine să nu mă treziţi. Când îţi cumperi ghete nu-i proba pe piciorul altuia. Când te culci cu câinii, te trezeşti cu purici. Numai oameni deştepţi fac greşeli mari.


„Atunci asfinţi după creştere luna şi cornul sună, însă foarte puţin” – Doinaş.

În cer nu există umor. Bate-mă, dar lasă-mă să râd. Prostul trăieşte lângă un înţelept şi nu simte nimic, la fel ca lingura cu care mănânci.

Uneori surâsul este mai dureros decât plânsul(Turgheniev)

Când te sărută un ipocrit, numără-ţi dinţii după aceea.
Erou poţi deveni fără să vrei, dar laş, prin propria voinţă.

În dictatură vorbeşte unul singur, în democraţie, toţi deodată. Dar să nu crezi că pasărea din colivie cântă pentru tine. Înţelepciunea apare, de obicei, când nu mai ajută la nimic. Orice problemă poate fi rezolvată, dacă nu e rezolvată, nu este o problemă.


Dragostea nu-mi dete voie pasăre să fiu ( Manger) S-a noptat, pământu-i rece, mai avem de apărat un ocean de clipe contra catastrofei ce ne soarbe şi n-avem decât o puşcă, Jimmy, bietul meu băiat şi noi doi nu ştim să tragem şi cartuşele sunt oarbe... Nu este vina mea, ci a cuvântului PASĂRE, care nu ştie să zboare. ... E ziua a noua, e seară, şi ochii feştilei sunt goi şi nu sunt minuni în afară şi Templul se mută în noi (Sebastian Costin).


BORIS MARIAN