Părinţii noştri

Părinţii noştri


Părinţii noştri au fugit în evantaiul de stele, noi nu am luat bilete, lăsaţi şoarecii să mai roadă şi ei o turtă dulce, lăsaţi melcul să scrie pe asfalt o nuvelă cu sfârşit frumos, salivă şi sfidare, nu port niciodată coroană de spini, nici în joacă, prima privighetoare am văzut-o în Bucovina, alină-mi pasiunea, alină-mi alegerea, oh, the door, ce uşor calcă oamenii pe mormântul tău, umbra mea, doar peisajul mă mai respectă. Eşarfa alb-albastră poate strangula orice gât, oricât de nobil, sunt tânăr de cinci mii de ani, cum spunea poeta Auslaender, dacă închid ochii, văd Ierusalimul.


Sfânta şi inutila muncă a scriitorului. De ce nu sunt medic? Noi, copiii conduşi de o zână la pune-te masă, învărteşte inelul să plutim între cer şi aici ...Am băut de mult votva tinereţii, acum vinul greu mai că nu-mbie, alerg după ai mei părinţi, iar ei se depărtează cu viteza norilor. Vântul are muşchii puternici, îndărătul respiraţiei nu se poate scrie un poem. Crini cu parfum alb şi roşu, ploaia ne spală de păcate , unii se spală ca motanii, cu limba, în lumină se rotesc, suspecţi, ţânţari cunoscători de multe graiuri, oraş în trepte, o fi Roma?


Şi trecutul are aripi, desigur, arămii, precum vulturii de pe marile blazoane. Unii ascund aripi subţiri, de mătase. Acum vin, sun la uşa unei străine, ea se miră, eu mă mir, toată lumea se miră, apoi lumea reintră în normal, cinci copii, datorii, etc. Un roman. Sau – mî întâlnesc cu un bătrân de vreo sută optzeci de ani, eu nu mă mir, îi spun bună ziua, pace, alte cuvinte pe care el nu le înţelege, dar îmi răspunde, eu nu-l înţeleg, dar ne strângem mâinile, ale lui sunt fierbinţi, sunt sigur, el este Matusalem, eu un purtător de card, nenorocit.

Discuţii din pleavă, grăunţele umplu camerele cu făină, cu versuri de aur ale Rosei Auslaender.

Boris Marian