Bicicleta de casă

Bicicleta de casă


Uneori poezia mi se pare a fi o bicicletă de casă, dai din pedale şi rămâi pe loc. De unde atâţia zburători pe cer? Toţi îşi clamează durerile, năzuinţele, ujnii se fixează pe anumite organe ale corpului. Spun acestea ca un cititor atent al poezie în ultimii 40 de ani. Am ajuns la concluzia că în proză cacialmaua este mai greu de realizat. Cine te citeşte, dacă după o pagină, două nu eşti interesant. Poezia e precum un sărut scurt, ţoc-ţoc, te-a atins la inimă, bine, nu, asta este.


Şi Nimeni s-a luptat cu el, iar el nu a ştiut. Aşa scrie în Carte.


Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului. Cândva, creşteam viermi de mătase, îi priveam cum lunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud verde, strălucitoare. Iar mătasea lor avea ceva din lumina stelară.


Încerc să mă interpretez pe mine după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, datr spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că suzenia lui este darul Demiurgului.

La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul, nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite şi nici păcatul, apare femeia ideală şi personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie, îşi zice”.

Boris Marian