Ducele de Burgundia

Ducele de Burgundia ( cu o introducere)


Drumul şerpuia pe lângă faleză. Singur, drumeţul se întreba cu uimire de ce nu suferă. Jack cel mort puse săpunul pe marginea prăpastiei.Stăteam pe gânduri – să-l salvez, să nu-l salvez. Carolina nu se mişca. Stătea întinsă, plată, cu ochii în tavan. Boris Vian era un mare scriitor, dar a murit. Acum îl văd cum coboară scara roşie care tremură sub paşii săi. Un trepied, o perfuzie şi gata. Îngerul cântă Haleluiah. Ne-am oprit în prag, Jack cel mort ne aştepta. Vrei să intru? Nici un răspuns. Nimeni nu este în minus. Trăiască Comuna, se aude în depărtare, de unde se văd flăcările Parisului incendiat. Comunarzii sunt împuşcaţi. Eu nu voi scrie despre frunze şi nici despre un Dumnezeu cu barbă şi cu ceară în urechi. DACĂ ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA s-ar instaura pe pâmânt, cred că oamenii s-ar ucide între ei până la unul. Motanul încălţat umblă unde nu trebuie. Picicile îi rup mustăţile. Colectivul nu este de acord. Cu colectivul nu te joci. Trăiască Comuna, strigă un nebun de la Spitalul nr. 9.
x x x

Vă voi spune povestea ducelui de Burgundia. Era în Burgundia, după trecerea multor popoare, celţi, gali, huni, franci, goţi, ş.a. un duce care avea o nevastă mai frumoasă decât luna între stele. Ducele o iubea poate mai mult decât pe sine însuşi, dar asta nu înseamnă că orbise şi nu se uita la femeile din jur, indiferent de starea socială. Nu a dus nici o aventură prea departe, dar a fost destul să-şi amărască nevasta, care cu trecerea anilor devenea mai frumoasă, dar mai tristă. Ducele avea şi viciul de a mai scrie aşa, la miezul nopţii. Străjerii, cameriştii îi păzeau liniştea, soţia dormea. Într-o noapte ducele a auzit o şoaptă – Ce mai faceţi domnule Duce? Se uită, o arătare stranie, blondă, cu batic pe frunte îi făcea semn de simpatie. Ducele era curios din fire şi a vrut să vadă de unde a venit arătarea. Ea a pornit înainte, el după ea, au intrat în nişte subterane, la un capăt era o namilă de grăjdar, nu se ştie ce căuta namila, care i-a şi poftit să ia loc. Este nevasta mea – grohăi grăjdarul. Ducele se simţi oarecum jenat. Putea să strige imediat după străjeri, dar ceva îl reţinea. Uite de ce te-am chemat, spuse grăjdarul cu un tupeu nemaipomenit. Nevasta mea are nevoie de nişte analize, una la mână, are nevoie de casă, doi la mână, are nevoie de succes literar, trei la mână. Şi eu ce să fac? Păi să intervii.
Buuun, s-a gândit ducele, s-a întors la palatul său, a primit şi a trimis numeroase depeşe , a izbutit câte ceva, nu foarte mult, dar depeşele continuau. Una dintre depeşe a ajuns sub ochii nevestei ducelui. El, ducele, avea un defect care pentru rangul său era fatal, minţea fără talent, s-a bâlbâit. A întors-o, a rămas... fazan. A spus tot. Aha, iar eu nu ştiam nimic, dormeam, tu ziceai că scrii. Şi aşa mai departe. Multe luni a durat conflictul intern, care nu interesează pe nimeni. Finalul – ducele nu a mai scris nimic acelei arătări, nici arătarea nu a mai insistat, dar a început să publice tot felul de lamentaţii, apoi a trecut la aluzii, apoi la critici, apoi la cuvinte grele. Ce a ieşit, nu contează. Nu a ieşit nimic, ducele îmbătrâneşte şi el că nu este veşnic, are şi el un fiu, doi nepoţi, ducatul are un viitor. Iar cu scrisul o lasă mai moale, că lumea este plină de scriitori, dar duci de Burgundia numeri pe degete.
PS. Orice asemănare cu persoane cunoscute sau necunoscute, care trăiesc aici şi oriunde este absolut întâmplătoare, povestirea nu conţine decât fantezii ale ducelui de Burgundia. Mulţumesc, Dumneavoastră, regi, regine, contese şi marchize.

BORIS MARIAN