Capete şi capodopere

Capodopere şi capete


Răspund cu plăcere la orice provocare. Cineva m-a provocat, bine a făcut. Am fost toată viaţa un vorbăreţ, de când eram eliminat exact din acest motiv de la ore, până astăzi când îmi şuieră unul sau altul, la câte o şedinţă, să mai tac din gură. Parcă poţi să taci din altceva, mă rog, păcatele limbii române.
Multe capete sunt pe lume, unele ţuguiate, altele pătrate, altele rotunde, fiecare pline cu idei sau cu bule, scame, puf, etc. Nu cred că există om să nu fi visat la mai mult decât ar putea să facă. Nici cel mai inteligent om. Mai mult, nebunia te poate ajuta să sări calul şi să ajungi unde nu ajung alţii mai cuminţi.
Ce este o capodoperă? Ceva perfect realizat? Nici vorbă. Există lucruri, în sens filosofic, adică lucrări, nu obiecte, care sunt perfecte şi nu sunt capodopere. De pildă un scaun ergonomic, un scaun sau fotoliu stil, o operă muzicală, o proză, un poem , toate perfecte, dar nu sunt capodopere. Capodopera te facă să sari în sus de bucurie, chiar dacă numai în închipuire, adică rămâi lipit de scaun sau fix, în picioare, culcat în pat, nu te mai mişti, nu respiri, vezi capodopera. Deci lucrarea care te emoţionează la maximum, pe care poţi să juri. Am avut rar prilejul să am asemenea emoţii. Mă voi referi doar la literatură, dragostea mea de o viaţă, deşi, din varii motive, am făcut ingineria. Primele revelaţii au fost, o spun cu mâna pe inimă, nu fac o declaraţie de şcolar cuminte, „Luceafărul”, în poezie şi „Răscoala” lui Rebreanu. Mi se par creaţii neîntrecute pe plan naţional. Mai târziu am citit, în original, „Război şi pace”, de Tolstoi şi „Idiotul” de Dostoievski. La francezi m-a impresionat „Madame Bovary”. Restul, tot ce am citit şi pot să mă laud cu mii de cărţi citite, trec pe plan secund, terţ, etc. Desigur Shakespeare în totalitate, Homer, dar aici vorbesc numai de anumite titluri. Cine poate azi să scrie aşa ceva? Deci departe de mine ideea de a scrie o capodoperă. Poate în clipe de nebună inspiraţie, care se topesc după un somn bun. Scriem din pasiune. Cine scrie din joacă poate avea norocul să scoată ceva valoros, dar este doar un noroc şi nu poate fi de durată. Eu cred că scrisul este o ocupaţie serioasă. Inclusiv umorul. Desigur, unii se pot supăra, pot spune că aşa şi pe dincolo. Dacă vreţi o dovadă de ceea ce înseamnă a bate apa în piuă, citiţi istoriile literare nu numai române, din oricare ţară. Meseria de critic, istoric literar este o meserie, omul este obligat să scoată o carte, zece, dar nu se spune acolo despre capodopere. Există talente excepţionale, talentele sunt ca şi statura omului, de la mic la mare. Una este talentul, alta capodopera. Numai geniul naşte capodopere, iar geniali suntem cu toţii, numai că nu se vede cu ochiul liber. Cred că am răspuns la provocare. Libertatea de a scrie, în special după 1989 este garantată, scrieţi fraţilor. Decât să furi, să bei, să joci poker, să faci infracţiuni grave, mai puţin grave, mai bine scrii, numai să nu forţezi pe nimeni să te citească. Dacă place unora ce scrii, bravos. Fii fericit. Dumnezeu încurajează artele, scrisul, ca şi rugăciunea. Este un act de purificare. Cel puţin aşa cred.

BORIS MARIAN