Zadarnicele

Zadarnicele chinuri şi piatra din văzduh


A doua naştere sau renaştere, sau Giotto sau auto-moto, înaltul vis, iar joasa glumă se bucură ca o legumă, când autorul a murit, a scris
Motanul Barbaris, Parnasul este indignat, un nud păgân s-a strecurat,
Eu n-am iubită, nu-ntrebaţi, Baiazzo, du-te la bărbaţi. La un popă a fost un câine şi pe câine l-a iubit, Iulius Caesar, vino mâine, azi oraşul e ticsit, da, am ucis, ne strigă Shakespeare, dar nu sunt ucigaş defel, cum poţi participa în Mexic la un concurs cu Georges Blondel? El a ucis, ne spune-n faţă poetul, din iubire doar poţi să ucizi, în rest doar zaruri aruncă moartea-calendar. Iar cow-boy-ul îşi vede de treabă, ucide o umbră în grabă, bietul ucigaş, acum e pe făraş. Avea moartea dinţii mari, cariaţi, ah, dar ce dinţi tari, nu râdeţi, popa ştie ce ştie când cântă din Psaltichie. În burtă avea vată, în vise o fată, era un om obişnuit să mănânce biscuit.

Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?

Astăzi VOM ÎMPLINI tragicul său mesaj, amurg închegat peste venele marilor dealuri, mers în pustiu, am părăsit câmpia înmiresmată, unde se duse iarna vrajbei noastre?

Lupul îşi bea propriul sânge, speră că va scăpa, dar ...

De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue.

Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Boris Marian