Zborul

Zborul


Într-o dimineaţă de sâmbătă, am zburat de la Salonta la Leordeni cu un avion AX 40, care m-a scuturat tot drumul. Mă gândeam la marea poetă ce se născuse peste noapte din valurile mării. Când am urcat la bord eram nervos. În jur se simţea o vibraţie, un vultur de mare înălţime căzu fulgerat prin faţa ferestrei. Avionul urca necontenit. Adormit cum eram, nu pricepeam dacă mă aflu în avion sau lângă un compresor care îmi scutură măruntaiele. Lângă mine era un pasager corpolent. Mai departe era un bătrânel suferind de sinuzită. Se ţinea cu mâna de frunte şi suspina. Am aterizat pe marele aeroport de la Leordeni, luminat a giorno, shopuri, lume, îmbulzeală. Marea poetă mă aştepta la ieşire, avea în mână o batistă mare albă. Nu aş fi recunoscut-o, dar aşa nu puteam să dau greş. Ne-am dus la un restaurant japonez, pe malul lacului Frumuşani. Un chlelner, departe de a fi din ţinuturile nipone, mai curând o rudă a lui Yeti, ne-a oferit aripi de rechin. Poeta a început să recite poeme lungi, foarte triste, ceea ce m-a oprit să mai consum ceva. Am ieşit sub un pretext afară, sub cerul înstelat. Pe cer plutea un avion, semăna cu un rechin argintiu. Acum îmi doream să fiu acolo, între pasagerii avionului singuratic. Îmi imaginam inconştientul ca pe o fiinţă distinctă. Din interiorul restaurantului se auzea vocea copilăroasă a marii poete. Îmi venea să fug, dar unde?
Mi-am amintit de un Târg de Carte la Potigrafu. Lume multă, autografe, femei frumoase, afacerişti graşi, urâţi, aşa cum îi vede proletariatul mondial. Nici o carte de poezie. Numai romane, unele poliţiste, altele, erotice, reviste pe hârtie plasticată. Un savant tare încovoiat, cu mersul nesigur trecea de la un stand la altul, se ţinea de nevasta lui, o femeie bine, semăna cu zeiţa Junona, aşa o vedeam eu.
Încercam să-mi aduc aminte de ziua şi anul naşterii mele. Nu o să mă creadă nimeni, dar nu mai ştiam decât luna şi zodia, restul nimic.
Cineva spune că este sătul de viaţă. Aşa ceva nu există. Poţi să fii plictisit, dar sătul, mai greu. Viaţa nu poate fi un prânz de care te saturi. În acele clipe petrecute afară mi-am dat seama că marea poetă nu există decât în închipuirea mea, eram tot în avion, iar avionul cădea, era aproape în picaj, pasagerilor le ieşiseră ochii din orbite, se auzea un strigăt colectiv, prelung, stewardesele strigau alături de noi, piloţii dispăruseră, probaboil că erau deja prin aer, în paraşutele lor colorate, mie nu-mi era frică, mă gândeam cu mare regret că nu am să mai scriu nici un poem, nici o prozo-poemă, ei, cititorii se vor bucura că nu am cu cei să-i plictisesc. Am simţit un şoc imens, apoi sufletul meu s-a înălţat uşor, un balon colorat, nimeni nu îl vedea, mă duceam să vizitez Andromeda, dar auzeam bombănitul unei rude care tot îmi spunea să termin cu ideile astea despre viaţa de apoi. Ziceam, nu se poate, sufletul este indestructibil, singura structură indestructibilă în Univers, viaţa sufletului este infinită. Ruda râdea.Acum nu mai este, dar sigur îmi dă dreptate.
Zgomote puternice m-au făcut să deschid ochii. Avionul rula pe o pistă netedă, în jur iarbă englezească, de un verde orbitor. Eram la Heathrow.



Boris Marian