Finis coronat opus

Finis coronat opus


Înving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el îşi este-nceputul, ca şi sfârşitul propriilor îndoieli, stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjrază, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult de la înălţime, era dus pe targă prin mulţime... Da, nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil, ascunde comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale, metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format eu, singur o statură care ar putea sî-nvingă prin ea însăşi multe semne de-ntrebare. L-am zărit în urmă într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.


O vară blândă, energică trecea Bucegii, dormisem mult, în vis o viperă-nţeleaptă mă prevenea, eu îi citeam însemnul. Corabia din suflet se apropia de port. Îmi sprijineam propria casă cu spinarea. În primăvară ne alintă toţi cireşii, iar toamna numai luna ne mai caută pe sub pleoape. În vis o viperă-mi vorbea de vise. Orbind noi nu vom fi nevolnici, numai trufia s-o lăsăm deoparte, ca pe-o haină veche. Nici pânzele corăbiei, nici vântul nu ne aduc mai mare bucurie, ca însăşi conştiinţa de a fi.

BORIS MARIAN