Unei profesoare

Unei profesoare


Prin codrul vechilor poveşti umblam, spărgeam fereşti, umblam sub teii-n floare, gândind la profesoare, iar vraja lunii se lipea de vraja mea, de vraja ta, mergeam mereu şi cum mergeam, la profesoare mă gândeam, privighetoarea îmi cânta, la toamnă ne-om vedea, de dragoste ea îmi cânta, de dragoste şi de saftea, de lacrimi, veselie, dor, eu nu sunt profesor. Priveam uimit cum un castel se înălţa din muşeţel, un sfinx năpraznic şi frumos stătea de pază mai în jos, nebune patimi scânteiau în albul ochilor, bau-bau era fiinţa, capul drept ea şi-l ţinea, avea şi piept, ea s-a trezit gemea, plângea, cu lacrimi de cristal, de stea, ea viaţa mi-a luat zicând, elevule, tu eşti prea blând, o, chin vrăjit, dureri cereşti, pe unde umbli azi, cum eşti? Sărutul ei mă nalţă-n cer, cu ghearele cele de fier mă sfâşie încet, încet, o, sfinx, din dascălii de ieri.


Vârtej al diferenţei de lectori. Să nu scrii cu pană de gâscă. Asta spune o gâscă. Să scrii cu pixul, nefrixul, Styxul. Iată, băteam pe loc, pe computer, pe rock. Ar fi putut să-mi pară rău, dar ce ar spune D. Defoe ? Şi-aşa îmi este foarte rău, aici în într-un birou din hău, pentru iadul are chiar birouri, şefi şi mahări mari, iar Torquemada nu e fada, naiva, gingaşa Armada ce s-a-necat la sud de coasta enegleză, ca o ţaţă proastă. Pe Abulafia mă jur că nu mai scriu nimic de muri şi şi mure, de mauri şi de Othelo, hotelieri, îmi plac doar dascălii de ieri şi mai cu seamă profesoara ce-am sărutat-o prima oară.

Boris Marian