Unde sunt zăpezile, dar Villon?

Unde sunt zăpezile, dar Villon?


Am părăsit câmpia înmiresmată, gerul mi-a redat propria înfăţişare, mă lovesc de afirmaţia mea eronată că nimic nu este şi totul pare. Mă-mpiedic de rădăcini vânjoase, o buhă-mi strigă-n urechea stângă, culeg purupura de pe cer, de pe case, şi lacrima râsului ce începe să plângă. Cuvântul fugar se strecoară cu teamă prin inima mea, ca un lup către stână, mă-ntreb, mai e sau nu mai e vamă pe fericirea ce cu moartea se-ngână.

Azi, iarba vrajbei noastre cu vrajbă nouă s-a-năsprit, un timp în care mielul fură, iar lupul, că-i flămând, e pedepsit, victoriile-n istorie se-ngroapă şi visele devin coşmar, azi, iarna vrajbei noastre nu e iarnă, azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar, căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează, iubirea la concursuri se câştigă. Poetul trece-ntins într-o cotigă.


De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue, mâna o-ntinzi, primeşti un leu, dacă te-nalţi, devii un zeu, mie-mi plesneşte o vână-n cap, de-aş fi mai calm decât un crap, ce să-ţi mai scriu? Că te iubesc? O, da, o, nu, o, rai lumesc, poate-nţelegi ce vreau să-ţi spun. Mă parodiez ca un nebun.

Mult nu-mi plac trimiterile la fiziologia şi anatomia intimă a omului. Seamănă cu prieteşugul câinilor în parc. Am fost în prea multe spitale ca să mă mai bucur de referirile la intestine, ficaţi, sânge, organe de tot felul. Poezia în ultimele două decenii este îmbibată de sânge şi lacrimi.


De ce să spargem statui , când ele nu au cerut nimănui un loc pe piedestal? Se întreba un cal, purtând în spinare o tonă de bronz călare, împotriva propriei conştiinţe şi a oricărei ştiinţe. Dezamăgire, se aude o voce, cum să mă apăr de clipa feroce a răzbunării şi a iertării? Ascultam cu uimire calul, statuia şi piedestalul gemând, un câine se învârtea prin preajmă căutând. BORIS MARIAN